Omagiu siesi

By Iulian in Filme 0 Comment

atlantic-city1Fara Burt Lancaster, Atlantic City, USA ar fi un film aproape romanesc.

Un oras decazut, personaje decrepite, dezechilibrate sau declasate, zbatandu-se intr-o exista mai degraba mizera si prinse in niste evenimente fara pic de glorie.

Fara Burt Lancaster, n-ar folosi la nimic regia inspirata a lui Louis Malle, catusi de putin spectaculoasa, dar cu un strop de impresionism la nivel de cromatica.

Fara Burt Lancaster, nu cred ca am fi remarcat bogatia de reactii a unei Susan Sarandon mai tanara decat am vazut-o vreodata si nu am fi luat foarte mult luare aminte la senzualitatea pe care o emana.

Fara Burt Lancaster, scenariul, in principal replicile care aduc omagiul unei lumi apuse, ar fi avut aceeasi savoare ca bombanelile unor batranei intr-un autobuz aglomerat.

Burt Lancaster, insa, se distinge printr-o performanta actoriceasca speciala prin caracterul ei dual.

atlantic-city2

Aproape septuagenar la momentul realizarii acestei pelicule, isi exploateaza varsta si se transpune in intruchiparea senectutii mediocre care se zbate sa mai insemne ceva. Cand nu e ocupat cu gainarii si practici de gigolo expirat, peroreaza despre vremurile de odinioara si adopta o prestanta vecina cu fanfaronada.

Toate acestea sunt redate cu finete, insa marele actor mai strecoara ceva in interpretarea sa.

In fiecare gest sau cuvant rostit, simtim ca avem in fata un monument viu, provenind dintr-o perioada glorioasa a Hollywood-ului, cea a filmelor pentru care s-a inventat Telecinemateca.

O epoca a titanilor, intre care il vom regasi intotdeauna si pe Burt Lancaster.

atlantic-city3

Discutii grele

By Iulian in Filme 0 Comment

bacalaureat1Ca roman, nu puteam sa nu ma amuz vazand Bacalaureat si gandindu-ma cum i-a tras Cristian Mungiu pe sfoara pe straini, prezentandu-le o pretinsa fresca a disfunctionalitatii societatii noastre.

Departe de mine gandul ca nu s-ar mai intampla lucruri precum cele infatisate aici, insa caracterul ostentativ al situatiilor, arhetipurile umane ultra-ingrosate si, mai ales, decorurile decrepite nu pot fi decat trucuri de cineast care vrea sa proiecteze o lume, nu neaparat cea reala, ci una care sa-i serveasca scopurile.

In cazul de fata este Romania generatiei nascute si educate inainte de ’89, care sufera dezamagiri amarnice si face compromisuri, mai sperand doar sa caute implinirea in proposarirea odraslelor. In aceasta paradigma se inscrie personajul principal (jucat cu admirabila gravitate si retinere de Adrian Titieni), pe care pica norocul sa ii fie agresata fata fix inainte de Bac si care se face luntre si punte sa ii aranjeze nitel examenele, incercand, in acelasi timp sa isi gestioneze relatiile cu o sotie depresiva, o amanta insistenta si o mama bolnava.

bacalaureat2

Aceste avataruri il duc in postura de a purta discutii care de care mai grele, statice vizual, dar intense psihologic. Dincolo de dezaprobarea fata de demersul ca intreg, ii recunosc lui Mungiu meritul de a-si fi stimulat actorii cu aceeasi iscusinta ca in 4 luni, 3 saptamani si 2 zile. Primele elogii merg, evident, catre protagonist, apoi, spre exemplificare, catre de-a pururea excelentul Vlad Ivanov in rolul politistului, catre Lia Bugnar in cel al mamei care de-abia se mai da jos din pat, si asta doar ca sa-si aprinda o tigara, sau Petre Ciubotaru in cel al vice-primarului care vorbeste clar cand era vorba de chestiuni nevinovate si din varful buzelor cand abordeaza invarteli nu tocmai legale.

bacalaureat3

La nivel micro, scenariul e stralucit, dar, ca ansamblu, deschide o sumedenie de fire narative care raman despletite mai ceva ca fecioarele Hortensiei Papadat-Bengescu. „Opera deschisa!” s-au extaziat criticii straini deja orbiti de icoana lui Arsenie Boca tronand in holul mamei sau de ciorba sorbita indelung la lumina lumanarilor.

Spuneam ca Romania infatisata de Mungiu nu (mai) e chiar cea reala si ca semintele schimbarii prind deja si am sa-mi argumentez convingerea cu mijloace furnizare de filmul insusi. Pe langa clasicele cadre lungi, arsenalul regizoral al cineastului nostru s-a imbunatatit cu o abilitate de a genera tensiune de thriller pur, de care noul mare expert in domeniu, Denis Villeneuve (Prisoners, Sicario), ar fi mandru.

Bacalaureat – cum sa faci bine reclama proasta Romaniei.

S-o marit pe fata sau nu?

By Iulian in Filme 0 Comment

autumn_afternoon1E pacat sa-l cunosti pe Yasujiro Ozu doar prin intermediul lui Tokyo Monogatari.

Exista riscul sa ramai cu impresia ca forma cinematografica desavarsita a acelei pelicule a fost rodul unui experiment sau al unui accident fericit.

De asemenea, exista sanse sa ti se intipareasca un minte impecabila tristete emanata de acel film si sa crezi ca regizorul japonez a fost un maestru al portretelor psihologice amare.

Pentru balansare, propun Sanma no aji (Dupa-amiaza de toamna), care, pe langa spulberarea riscurilor amintite mai sus, reuseste o performanta substantiala: desi aproape jumatate din durata sa presupune scene cu oameni care stau la masa (nici pomeneala sa vezi pe cineva alergand), iti tine interesul departe orice agresiune a plictiselii.

Regasim si aici aceleasi cadre lungi, avand camera fixata cu precadere asupra unor interioare bine conturate spatial, fapt care mi-a relevat  intelepciunea abordarii lui Yasujiro Ozu: ca privitor, beneficiez din oficiu de o doza mare de atentie, pe care cinematograful modern o consuma prin decupaje rapide, agitate si chiar distorsionate; aici, n-am parte de asa ceva, rezultatul fiind ca mi-o indrept spre tot ce mi se ofera. Nevoit fiind sa muncesc, remarc si ma bucur de subtilitatea intepretarilor, incluzand taceri semnificative, sau de armonia cromatica a decorurilor si costumelor.

autumn_afternoon2

Sanma no aji dezvaluie treptat o complexitate pe care n-ai banui-o dupa lentoarea primului sfert de ora. Avem, pe de-o parte, drama tatalui vaduv, sfasiat intre spectrul singuratatii dupa maritisul fetei si gandul de a o vedea nefericita si neimplinita, la care este martor in alta familie (scenele acelea sunt printre cele mai percutante si mai dureroase ale filmului).

Pe de alta parte, se contureaza o antinomie intre generatii: cei in varsta sunt conventionali, politicosi si retinuti, iar cei tineri sunt mai expansivi, mai materialisti si, nu in ultimul rand, se imbraca altfel. Patimile iscate de consumismul care cuprindea Japonia anilor ’60 si manifestate in familia fiului sunt de tot hazul si nu sunt prea departe de contemporaneitate.

autumn_afternoon4

Demne de mentionat sunt si relatiile dintre cei aflati la senectute, cu tachinari si nostalgii, dar si scena, amuzanta la suprafata, din care razbate frustrarea pierderii razboiului.

Yasujiro Ozu a oferit multe lumii cinematografiei, merita sa il redescoperim.

autumn_afternoon3

 

Prea acid sa placa

By Iulian in Filme 0 Comment

ace in the hole1Ace in the Hole are toate ingredientele sa placa: un regizor-scenarist de clasa – Billy Wilder, un actor principal de acelasi calibru – Kirk Douglas si o idee plina de oportunitati:

Un reporter avid de notorietate, dar cazut in dizgratie din cauza caracterului conflictual si manipulator (fapt pe care il deducem rapid) ajunge intr-un orasel de provincie, unde pare a nu se intampla nimic care sa-i satisfaca ambitiile editoriale. Un banal accident – un cautator de artefacte antice ramane blocat intr-o pestera – ii ofera prilejul mult ravnit, fapt pentru care face ce ii sta in puteri sa intarzie operatiunea de salvare (nu foarte dificila, in esenta).

Circul mediatic care ia amploare il depaseste pana si pe initiatorul sau si infatiseaza, cu tuse grotesti, o panoplie ampla de tare omenesti si societale, de la slabiciunea celor care au dreptate si nu isi pastreaza convingerile la stupizenia unor cetateni mediocri, de la coruptia autoritatilor la mercantilismul si lipsa de deontologie profesionala a jurnalistilor.

ace in the hole2

Pare ca Billy Wilder sporeste nivelul concentratiei umorului sau specific acid cu peste doua duzini de procente, rezultand un spectacol aproape morbid, care iti omoara zambetele initiale si le inlocuieste cu o senzatie neplacuta, aceea de a te forta sa receptezi chestiuni neplacute si, mai grav, familiare.

Si tocmai pentru ca Billy Wilder este un cineast deosebit, calitatea executiei diatribei sale sporeste disconfortul.

Nu e de mirare ca Ace in the Hole nu a placut contemporanilor sai si nu prea are darul de a placea nici astazi, cand e la moda sa acuzi dezumanizarea mass-media.

ace in the hole3

Ii ramane, insa, meritul, de a demonstra o continuitate a cusururilor umane (filmul e facut in 1951, acum suntem in 2016) si de a ne obliga la concluzia ca a lupta pentru o lume mai buna inseamna, printre altele, a lupta pentru o lume mai blindata psihologic impotriva manipularii.

ace in the hole4

Complexitate nebanuita

By Iulian in Filme 0 Comment

crossfire1E foarte interesant ca, in anul cand Gentleman’s Agreement castiga Oscarul pentru o subtila expunere a antisemitismului, un concurent era Crossfire, care aborda aceasta problema dintr-o alta perspectiva.

Daca pelicula aceea prezenta discriminarea manifestata tacit, aceasta vizeaza manifestarea urii exacerbate de traume, prostie si rea-vointa.

Un cetatean de origini evreiesti este gasit mort in camera unui soldat lasat la vatra, care nu e de gasit, iar marturiile celor doi camarazi nu au darul de a clarifica prea mult situatia. Pe urmele suspectului se lanseaza atat politia, cat si alti militari care vor sa aiba controlul asupra ce se intampla cu unul din randul lor.

Ce incepe ca un film de suspans straveziu se dezvolta intr-o creatie de o complexitate nebanuita, in care solutionarea situatiilor satisface orice exigente ale logicii, iar substratul atinge chestiunea delicata a alienarii soldatilor intorsi de pe campul de lupta si osmoza acesteia cu ura pretins rasiala, dar care ascunde, de fapt, tulburari mentale.

Scenografia redusa trece neobservata, gratie scenariului inteligent si a interpretarilor foarte reusite, un amanunt simpatic fiind ca primele trei ca importanta apartin unor actori al caror prenume e Robert. Toate antologiile de film il amintesc pe Robert Ryan si pe buna dreptate, personajul sau instabil psihic e fascinant, nu neaparat pentru ca ar fi vreun spirit malefic fara cusur, ci pentru ca e o invalmaseala de agresivitate, teama sau duplicitate, redate potentat de prim planurile pe care regizorul Edward Dmytryk insista sa i le ofere.

crossfire2

Robert Mitchum e onorabil de charismatic in rolul ofiterului integru si protector cu ai sai, iar Robert Young, desi beneficiaza de o partitura schematica, aceea a detectivului rational, pe care nu il prostesti cu una, cu doua, impresioneaza prin discursul superb care explica impecabil resorturile psihologice ale urii si violentei. Dintre sporadicele aparitii feminine, se distinge Gloria Grahame, o dama de companie artagoasa si vulnerabila deopotriva.

crossfire3

Desi s-au intrecut la Oscaruri, Gentleman’s Agreement si Crossfire conlucreaza in posteritate pentru a ne demonstra pericolele si manifestarile discriminarii.

 

Rosu Bergman

By Iulian in Filme 0 Comment

bergman2Cel mai frumos lucru din lume este figura omeneasca.

Acesta este un citat al lui Ingmar Bergman, pe care il redau din memorie, si, chiar daca nu sunt exact cuvintele pe care le-a folosit pentru a-si exprima crezul, esenta lor mi s-a gravat in memorie, iar fiecare film al regizorului suedez adanceste canelurile din sufletul meu.

Viskningar och rop (Tipete si soapte) a actionat ca o astfel de dalta artistica inca dintru inceput. O femeie se trezeste in chinuri si, odata cu ea, si constiinta noastra ca, intr-adevar, poti uita de trecerea timpului contempland expresia faciala a unui om.

Marea arta a lui Bergman este ca nu doar pune camera pe figurile actritelor sale; e clar ca fiecare moment e pregatit anume, ca unghiul, inclinatia, zona umbrita si cea luminata sunt cautate (si gasite) cu un deosebit gust pentru sugestiv. Imaginile nu sunt didactice, „uite, aici isi musca buza, deci e nervoasa” sau „fii atent ce privire haina are”, ci poetic-ilustrative. Oricat de odioase sunt trairile, regizorul nu abjura niciodata de la admiratia profunda fata de acest incredibil ansamblu de muschi, piele si organe de simt prin care transmitem durere, ura, pofta carnala, incantare sau teama.

bergman4

Povestea suferindei care este vegheata in ultimele momente ale vietii de catre doua surori care nu isi prea vorbesc si de o servitoare devotata peste masura este mai mult un pretext pentru suedez sa infatiseze disfunctionalitati sufletesti feminine, cu mici tuse de izbavire, care se dovedesc iluzorii, in cele mai multe dintre cazuri, nelipsind trimiterile religioase ambivalente, cu care Bergman si-a impregnat cele mai multe dintre filme.

bergman1

E ajutat in demersul sau cathartic de intepretarile excelente ale celor patru actrite – Harriet Anderson, Kari Sylwan, Ingrid Thulin si Liv Ulmann. Fiecareia i se acorda timp sa se dezvaluie, sa socheze si sa se lase contemplata.

Totul este invaluit intr-un rosu puternic (care mi-a adus aminte de rosul lui Valentino), ca un element sanguin care fluidizeaza aceasta experienta abisala.

Ce reprezinta oare?

Mantuire sau damnare?

Viata sau moarte?

bergman3

 

Pact cu diavolul in directie inversa

By Iulian in Filme 0 Comment

Mephisto1Am tinut mortis sa scriu despre Mephisto imediat dupa piesa Richard III a nemtilor de la Teatrul Schaubuhne, pentru ca, in mintea mea, sunt strans legate, iar nodul este format de interpretarile protagonistilor.

Despre Lars Eidinger va invit sa cititi mai jos, aici ma voi ocupa de Klaus Maria Brandauer si capacitatea sa supraomeneasca de a se prezenta in atatea ipostaze, incat nici n-are sens sa le comentez, ci doar sa le enumar: revoltatul, blazatul, dansatorul, cabotinul, protectorul, umilul, ipocritul, rasfatatul, sovaielnicul, oportunistul, seducatorul. Dincole de varietate, ce impresioneaza la prestatia lui Brandauer e puritatea acestor atitudini, faptul ca le distingi cu usurinta, de parca ar fi un curs aplicat de identificare a trasaturilor faciale si a tonalitatii.

O editie speciala a emisiunii lui Catalin Stefanescu l-a avut invitat pe Klaus Maria Brandauer, iar cu aceasta ocazie m-am lamurit ca nu e un om care este si actor, ci este un om-actor. E interpretare in tot ce face si spune, chiar si cele mai banale subiecte devin prilejuri de divertisment pentru cei ce il urmaresc.

Mephisto3

Cu subiectul sau subtil, Mephisto i-a exploatat la maxim versatilitatea: un actor de provincie e incorsetat de canoane si cadrul restrans in care isi desfasoara activitatea, merge la Berlin, intra in lumea buna, cunoaste gustul succesului, in special cu rolul diavolului care il ispiteste pe Faust, insa se vede la randul lui nevoit sa incheie un pact cu necuratul, pe masura ce nazismul pune stapanire pe Germania. Aceasta ambivalenta a postùrilor in care se vede pus protagonistul este cheia filmului si cea care naste intrebari referitoare la dependenta arta-putere si la rolul artistilor in societate.

Mephisto2

Si pentru ca e greu de raspuns in mod absolut la astfel de interogatii, o creatie grandioasa in desfasurare precum Mephisto are un final pe masura – memorabil si ambiguu.

Regia lui Istvan Szabo are un mare merit: face insesizabile salturile in timp, intr-un moment il vezi pe actor cerand un rol si, imediat, il vezi deja interpretandu-l si primind elogii.

Cand ai un decupaj atat de mestesugit, cand ai o scenografie de toata frumusetea si un actor precum Klaus Maria Brandauer, cum sa nu fi rasfatat de critici, public si posteritate, chiar daca te cheama ca pe Uciga-l Toaca?

Mephisto4

 

 

 

Jos cu The Notebook!

By Iulian in Filme 0 Comment

random harvest1E vara si perioada fatidica 14 februarie – 1 martie – 8 martie e departe, insa va veni cu siguranta si acel moment cand multi masculi de pe mapamond vor fi obligati sa priveasca The Notebook. Departe de mine vreo obiectie la practica relationala in sine, eu am o galceava cu filmul respectiv, care este siropos pana la strepezirea dintilor.

Ca urmare, propun inlocuirea sa cu Random Harvest. Propunerea mea nu vizeaza destabilizarea mentalului colectiv feminin, ci doar trecerea la un nivel superior calitativ din punct de vedere cinematografic.

Trecerea n-ar fi brusca, deoarece si pelicula regizata de Mervyn Leroy abordeaza o poveste romantica prin prisma memoriei, a pierderii si a regasirii ei. Un veteran din Primul Razboi Mondial nu-si mai aminteste nimic, e ajutat sa scape din azilul unde il cufundase trauma de catre o foarte inimoasa dansatoare de vodevil, alaturi de care isi construieste o noua viata, pentru ca un accident sa ii readuca amintirile de dinainte si sa i le piarda pe cele noi.

O poveste melodramatica menita sa devina simbol are nevoie si de protagonisti stralucitori, iar Random Harvest bifeaza minunat aceasta conditie. Ronald Colman e foarte versatil in trecerile de la amneziacul buimac la omul de afaceri sigur pe el si la persoana chinuita de senzatia de deja vu.

random harvest2

Anul 1942 a fost unul de gratie pentru Greer Garson; e ceva sa nu poti sa fii nominalizata la Oscar pentru un rol superb precum cel din Random Harvest, pentru ca esti deja in carti pentru o statueta (castigata, de altfel) pentru unul la fel de reusit din Mrs. Miniver. As putea spune multe despre prestatia acestei superbe actrite in filmul de fata, dar o sa ma limitez doar la atat: are cea mai frumoasa ridicare de spranceana (retineti, va rog, singularul) pe care am vazut-o vreodata.

random harvest4

Avem si un bonus fata de The Notebook: un fir narativ secundar, dar bine integrat povestii principale, cu o pubera inamorata de protagonist, care ii prilejuieste lui Susan Peters o superba ilustrare a ambitiei, afectiunii si intuitiei feminine. De adorat de catre ele si de luat aminte de catre ei.

Sper ca pledoaria mea sa va fi convins, asa ca va rog sa scandati impreuna cu mine:

Jos The Notebook!

Traiasca Random Harvest!

random harvest3

 

Cinematograful despre el insusi

By Iulian in Filme 0 Comment

bad and beautifulE ciudat si interesant sa constati ca o definitie veritabila a dragostei reiese dintr-un film care nu are un subiect acest simtamant, care, mai mult, e chiar terfelit in desfasurarea sa.

The Bad and the Beautiful este un sirag de trei povesti despre cum un producator fara scrupule se foloseste si raneste un regizor, o actrita si un scenarist, fiecare obiectul unei pretinse afectiuni a personajului principal la un moment dat.

Sub o structura narativa schematica si vadit inspirata de Citizen Kane, regizorul Roberto Rosellini desface invelisul stralucitor al Hollywood-ului si ni-l dezvaluie in toata meschinaria si dezumanizarea lui. Tehnologia si metodele de lucru s-au schimbat, poate, intre timp, insa indraznesc sa cred ca modul de a confectiona un star, lupta pentru fonduri, infidelitatile sau presiunile pentru redactarea unui scenariu raman de actualitate.

Mai mult decat orice, scenele in care diversi actori trec de la gesturi hieratice in fata camerei la unele pline de lehamite in spatele ei ne demonstreaza cat de inrobiti suntem la produsele fabricii viselor si cata diferenta e intre construtele fictive care ne hranesc imaginatia si realitatea deloc glorioasa.

Scenariul e acid tot timpul, spiritual deseori si chiar poetic pe alocuri, iar cuvantul „sex” (filmul e realizat in 1952!) este mentionat de un numar surprinzator de mare de ori.

bad and beautiful3

In ipostaza producatorului amoral si charismatic, Kirk Douglas face unul dintre marile sale roluri. Cunoscut pentru expansivitate si virilitate, le reduce aici turatia, reusind in acel fel sa proiectez un aer de permanenta duplicitate, pe care noi, spectatorii, o simtim, dar partenerii de ecran, nu.

Acestia se disting la randul lor prin interpretari reusite: Lana Turner isi exploateaza o latura non-actoriceasca, aceea de vedeta in afara ecranului, insa compenseaza printr-o puternica manifestare de isterie, intr-o scena de o intensitate aproape palpabil. Walter Pidgeon, un tip altminteri impozant reuseste, la fel ca si protagonistul, sa isi reduca din charisma, tocmai pentru ca figura sa stearsa sa serveasca rolului de contabil lipsit de imaginatie, iar Gloria Grahame e adorabila prin snobism si naivitate in rolul sotiei scenaristului blazat.

bad and beautiful2

Daca elimini pielea de pe un om, imaginea ramasa este dizgratioasa la prima vedere. Si totusi, la o examinare mai atenta, esti fascinat de extraordinarul mecanism care ne permite sa existam si sa ne manifestam.

Avand in titlu cele mai potrivite epitete, The Bad and the Beautiful ne spune acelasi lucru despre Hollywood.

bad and beautiful4

 

Aferim cu rezerve

By Iulian in Filme 0 Comment

aferim1Gratie celor de la TVR 2, am reusit sa vad Aferim!, un film romanesc laudat de multi, dar si criticat de unii, iar tocmai aceasta lipsa de unanimitate in pareri mi-a zgandarit si mai abitir curiozitatea.

Dupa ce-am parcurs pelicula regizata de Radu Jude, per ansamblu personalitatea mi s-a scindat dupa cum urmeaza: doua treimi s-au dus catre entuziast, o treime catre ciufut.

Entuziastul a gustat limbajul arhaic (daca jucati Scrabble in romana, aveti aici o mina de aur) si precizia dialogurilor in a reda metehne perpetue ale celor care au vietuit si vietuiesc pe aceste meleaguri: coruptia, supusenia fata de cel mare si aroganta fata de cel mic, jelania in orice conditii, reaua credinta si ingustimea.

Tot despre acestea, insa, l-au trezit pe ciufut, care n-a putut sa nu remarce tezismul apasat al filmului. Robia tiganilor e o realitate istorica incontestabila, insa laturile pe care Radu Jude alege sa le accentueze i-au adus aminte de un alt film galonat nevoie mare, intitulat 12 Years a Slave, in care o alta pata a omenirii e exploatata artistic, cu scopul de a induce ideea ca a fost peste tot la fel de nasol.

Acelasi limbaj care l-a amuzat pe entuziast i-a parut ciufutului un pic prea cautat – prea multe arhaisme pe minut, fapt care n-ar fi fost asa grav, daca expresiile argotice, vizand parti anatomice si functionarea loc, n-ar fi fost pronuntate cu o claritate contemporana.

aferim2

La capitolul interpretari, ciufutul si entuziastul s-au pozitional in mod egal. Cu exceptia personajului principal, intepretat cu aplomb de Teodor Corban, restul distributiei si-a facut treaba onorabil si crispat, cu exceptia lui Victor Rebengiuc, care n-a facut decat sa il resusciteze pe Moromete  pentru cateva minute si sa ia bataie ca Nila.

Totusi, analizand Aferim! in integralitatea demersului, ciufutul accepta sa se dea deoparte si sa-l lase pe entuziast sa se manifeste in voie. Ca si in cazul romanului Fluturele negru de Radu Paraschivescu, am simtit o mandrie deosebita sa vad ca romanii isi depasesc conditia si se aventureaza in afara spatiului si timpului contemporan si plasmuiesc o creatie, chiar si cu betesuguri.

Imi exprim in mod oficial speranta ca Aferim! este doar inceputul unui nou val al cinematografiei romanesti, ca de blocuri, spitale si inchisori (toate mizerabile) m-am saturat. Macar sa vad un islic supradimensionat, ceva acolo.

aferim3