Desuet de actualitate

By Iulian in Filme 0 Comment

In era cand e indicat sa iti acoperi camera de la laptop sau cand ar fi recomanabil sa nu ai discutii private in preajma televizorului celui nou, un film despre microfoane pitite in tocul usii ar aparea atat de desuet, incat ar fi rizibil.

Insa The Conversation e cu atat mai eficace acum, la peste jumatate de deceniu, pentru ca nu vizeaza tehnologia, ci acea stare de te simti urmarit din toate partile, pe care o numim clinic paranoia.

Un expert in supraveghere inregistreaza o conversatie intre o femeie casatorita si cel care pare a-i fi amant, din care reiese ca se tem pentru viata lor. Sotul ei ar fi un om violent, care ar reactiona brutal, daca ar afla ceva.

Aceasta deductie obtinuta din franturi de discutie trezeste o scanteie de constiinta in protagonistul admiral jucat de Gene Hackman, care demareaza o investigatie pe cont propriu.

Regizor si scenarist este Francis Ford Coppola, autorul unor filme mari, care aici are un spatiu de manevra mai intim si, ca urmare, mai concentrat artistic. Nu avem epopeice conflicte mafiote sau apocaliptice tablouri de razboi, insa modul cum actiunea este filtrata prin psihicul tot mai chinuit al personajului principal constituie cea mai inalta realizare a acestui cineast. Da, sunt perfect lucid cand spun asta.

Inca de la inceput am avut o impresie vag claustrofobica, in care sunetele par a avea o rezonanta sporita, amenintatoare, ca un ecou intr-o camera goala, iar scenariul cu vorbe trunchiate a sporit-o treptat.

Iar finalul, dincolo de surprizele sordide de pe parcurs, este cel care a desavarsit-o. Am vizionat The Conversation acum destui ani, insa tragismul ultimei imagini a lui Gene Hackman ma urmareste de atunci.

O lume in care esti privit si ascultat oriunde te-ai afla e, poate, mai sigura, insa nu e deloc confortabila.

 

Succes cu orice pret

By Iulian in Filme 0 Comment

Asa cum am considerat ca un mod frumos de a-l sarbatori pe Neagu Djuvara la implinirea a 100 de ani a fost sa ii citesc o carte, tot asa am gasit ca este nimerit sa celebrez centenarul lui Kirk Douglas povestind despre unul dintre primele sale mari filme, Champion.

E bataie acerba (cum altfel?) pentru un loc in galeria celor mai ilustre pelicule cu box: Million Dollar Baby, Raging Bull, The Fighter, chiar si Rocky, iar lista poate continua, insa Champion reuseste cumva sa dea din coate si sa-si faca loc printre fruntasi.

Ingredientele succesului sunt multiple. Unul ar fi dinamismul scenelor din ring, care, desi sunt rudimentare in comparatie cu ale mai ilustrelor urmase, au o brutalitate naturala si eficienta in a transmite exact ce este boxul: o reminiscenta a animalitatii omului.

Scenariul este suprinzator de ambivalent – isi propune sa infatiseaze visul american, al omului de jos care, prin forte proprii, isi cladeste drum catre varf, dar nu ocoleste nici scaderile umane care insotesc traseul spre marire: promisiuni uitate, oportunitati inhatate fara scrupule sau debarasari de persoane-balast. Perioada in care este facut filmul (1949) impune, insa, si o tenta moralizatoare, manifestata prin existenta unor personaje apasat nobile (precum Arthur Kennedy in rolul fratelui), neabatute de pe cararea dificila a virtutii.

Evident, nu aceste personaje constituie principala atractie din Champion, in ciuda unor interpretari meritorii, ci protagonistul, cu luminile si umbrele sale. Kirk Douglas s-a mai transpus in cinici care nu se impiedica de principii pentru a-si atinge scopurile, insa parca niciodata, nici macar in The Bad and the Beautiful, nu o facut-o cu o mai mare finete ca aici.

Sunt momente cand il intelegi si il aprobi, dar si altele in care simti repulsie fata de deciziile pe care le ia. Pe langa aceasta complexitate, impresioneaza si angajamentul fizic de mare intensitate, asemanator cu al lui Leonardo DiCaprio in The Revenant – scenele in care se antreneaza sunt alerte si par foarte moderne, in comparatie cu restul filmului, realizat in stil static, specific perioadei.

In cei o suta de ani de viata si cateva zeci de cariera prolifica, Kirk Douglas a proiectat nenumarate imagini memorabile ale persoanei sale, insa, daca este sa aleg una singura, cu certitudine ar fi cea a boxerului cu fata tumefiata, dar emanand o energie furibunda, care fascineaza si infricoseaza deopotriva.

 

 

Lectii de la cei mici pentru cei mari

By Iulian in Filme 0 Comment

Daca n-as fi fost in vizita la Magicamp, documentarul poetic Pries Parskrendant i zeme (Inainte de a zbura inapoi pe pamant) mi s-ar fi parut neverosimil si chiar insuportabil.

Dar am fost acolo, in locul in care adultii par infantili pe langa copiii care sufera de boli oribile si care dobandesc o intelepciune si o vointa de a trai pe care as vrea s-o vad mai des printre cei foarte numerosi care se vaita ca viata e grea.

Astfel ca filmul lituanianului Arunas Matelis a insemnat o revizitare a acestei lectii, redata cu toata mijlocele audio-vizualului, la caror realizare au contribuit insisi copiii suferinzi, dar zburdalnici, carora li s-a dat cateodata o camera si libertatea de a filma si vorbi ce doresc.

Ansamblul de imagini prelungi cu spatii de spital, de interviuri in prim-plan cu micutii, dar si cu maturii care ii insotesc, precum si de stop-cadre care ar sta loc de cinste in orice galerie de arta mi-a umplut o ora din viata fara sa-mi dau seama cum a trecut timpul. De fapt, nu a trecut, ci s-a estompat, pentru ca lirismul dureros din Pries Parskrendant i zeme e atemporal.

Este despre lupte castigate sau pierdute, despre suferinta si speranta si despre curajul in fata mortii.

O ora de educatie pe care cei mici ne-o daruiesc noua, cei zisi mari.

Au mai dres busuiocul

By Iulian in Filme 0 Comment

A trecut un an si aversiunea fata de Star Wars: The Force Awakens nu mi s-a diminuat cu nimic.

Astfel ca Rogue One: A Star Wars Story a venit cu avantajul a priori ca macar nu stiam ce o sa se intample pe parcursul sau, desi deznodamantul mi-era cunoscut si au lipsit elemente clasice, precum introducerea de basm.

Filmul se impune, insa, rapid prin consistenta realizarii: peisajele, spatiale sau planetare, sunt grandioase si redate cu grija pentru detaliu, beneficiind de iscusite ocheade aruncate unora locuri reale (Iordania, Dubai sau jungla civilizatiei mayase), muzica uzeaza de crescendo-uri inspirate cand o cere actiunea, iar costumele si decorurile sunt realizate asa cum se cuvine.

Treptat au inceput sa apara si personajele, schematice la prima vedere, insa care tind sa fie mai mult decat simple prezente pe ecran. Poate ca aceasta aspiratie catre complexitate esueaza, dar o face intr-un mod frumos, iar cei care au populat si animat aceasta poveste pot veni in fata spectatorilor pentru niste aplauze, daca nu frenetice, atunci meritate.

Si, tot referitor la distributie, marturisesc ca rar mi-a fost dat sa vad conceptul de „corectitudine politica” bifat cu mai multa iscusinta. Avem actori de culoare (Forest Withaker, care domina cele cateva minute care ii sunt rezervate cu o superba intruchipare a paranoicului), de origine asiatica (Donnie Yen si Weng Jian, amuzant duo format dintr-un credincios si un sceptic), hispanica (Diego Luna, care reuseste sa para apasat de ororile pe care le-a patit sau pe care le-a comis), araba (Riz Ahmed, haiosul interpret din Four Lions), scandinava (Mads Mikkelsen, aratosul cu figura aparte, prea putin intrebuintat actoriceste aici) si pot sa jur ca unul dintre soldati care participa la batalia finala da rapoarte cu un apasat accent irlandez.

Pe langa toti acestia, o avem pe englezoaica Felicity Jones in rolul protagonistei, fara vreun merit deosebit in afara de acela ca isi arcuieste spatele intr-un mod care ii pune admirabil in valoare pieptul.

Eforturile de a innoda firul narativ cu trilogia initiala, adaugand cateva personaje binecunoscute, recreate prin intermediul efectelor speciale, mi s-au parut indraznete, inedite si un pic sinistre. Leia n-are decat cateva secunde de prezenta scenica si e si partial ascunsa de voal, ca doar Carrie Fisher e inca in viata*, insa resuscitarea digitala a raposatului Peter Cushing in rolul guvernatorului Tarkin m-a izbit prin ambitie si, de ce sa nu recunosc, m-a infricosat putin. Tehnologia nu a ajuns inca sa ofere un substitut perfect la fiinta umana, dar stim ca evolueaza inexorabil si ma intreb: In viitor, ce va mai fi celula vie si ce va fi pixel?

Ni se face si favorul de a-l vedea pe Darth Vader, si nu oricum, ci insotit de acea voce cavernos-demiurgica a lui James Earl Jones. Vizual au fost si niste stangacii: daca, la inceput, ni se induce o stare de incantatoare anticipatie printr-o imagine fugitiva cu o silueta diforma, conectata la aparate si inconjurata de slujitori smeriti, cand acest colosal print al intunericului apare asa cum a fost imortalizat in mitologia contemporana, are un mers leganat, de fotomodel.

Heeeiii! Ce s-a intamplat cu deplasarea robotizata, atat de adecvata acestui semizeu infernal?

Un pacat pe care filmul il ispaseste in scena de final, ce il are in prim plan. Mai mult decat toate epopeicele lupte spatiale, masivele incrucisari de lasere si ametitoarele sarituri in hau de pana atunci, excelent orchestrate de altfel, aceste cateva minute alerte si brutale ne aduc aminte ca suntem in acel minunat vis intitulat STAR WARS.

*intamplarea tragica a facut ca aceasta actrita sa se stinga la scurt timp dupa redactarea acestui articol.

 

 

O capodopera anuntata

By Iulian in Filme 0 Comment

In the Mood for Love este o capodopera. Daca nu ma credeti, cautati pe Google si o sa va potopeasca parerile laudative.

Responsabil pentru aceasta sublima realizare cinematografica este Wong Kar Wai, un regizor blagoslovit cu o rarisima combinatie de indemanare si poezie.

Insa apogeul carierei n-a venit intamplator. Mergand pe cronologia inversa a filmografiei sale, bifam agitatul, dar pitorescul Fallen Angels, amuzantul si patrunzatorul Chungking Express si ajungem la Days of Being Wild.

Cu o decada inainte de In the Mood for Love, Wonk Kar Wai manifesta deja multe dintre calitatile care i s-au consolidat pe parcurs: melancolia subiectului, virtuozitatea vizuala, montajul alert, dar fluid si melodii de fundal alese anume sa iti staruie in minte mult dupa terminarea fimului.

Pentru ca multe dintre aceste elemente stilistice imi erau cunoscute sub forme mai cizelate din creatiile ulterioare, aici m-am putut concentra pe detalii; unul anume m-a incantat – modul de a compune cadrele cu doua figuri umane. Le-am putea numi chiar tablouri, nu doar pentru ca au o angulatie desavarsita, ci pentru lentoarea care iti prilejuieste o contemplare prelunga. In sfarsit, am gasit un cineast care rivalizeaza cu Ingmar Bergman in preamarirea frumusetii chipului uman.

Mergand pe firul operei lui Wong Kar Wai, e interesant de observat cum i-a evoluat estetismul. In the Mood for Love este rafinat in cele mai mici detalii, propune o frumusete ideala, platonica asa cum este si idila celor doi protagonisti (sau nu?). Days of Being Wild, cu toate similaritatile ce decurg dintr-o paternitate regizorala comuna, are un aer mai carnal, mai palpabil, emotiile sunt mai tari, mai usor de decelat.

Povestea prezinta o structura mai degraba cartilaginoasa, avandu-l in prim plan pe un tanar amoral (Leslie Cheung), cu o gaura abisala in loc de inima, ce seduce la mare arta o tanara timida (Maggie Cheung), pentru ca apoi sa o paraseasca si sa procedeze la fel cu o alta, mai agitata din fire (Carina Lau), careia ii aplica pana la urma acelasi tratament. In tot acest timp, duce o lupta surda cu mama adoptiva, pentru a afla identitatea celei biologice. Fiecare dintre cele doua victime ale narcisismului sau beneficiaza de fire narative secundare, care presupun interactiuni cu barbati care le plac, dar care se lovesc de impedimentul numit sevraj post-relatie.

Prin prestatia deosebita, Leslie Cheung m-a obligat sa il examinez mai atent pe acest artist polivalent, care si-a curmat zilele, lipsindu-ne prea devreme de talentul pe care il avea de oferit. Chiar mai mult decat in Farewell, My Concubine, pare ca maladia psihica de care suferea in viata reala si care l-a impins la sinucidere, alimenteaza o interpretare care provoaca atractie si repulsie, deopotriva. Personajul sau functioneaza la fel de bine ca studiu clinic al comorbiditatii depresie-narcisism, precum este superba Marion Cottilard intruchiparea depresiei asezonate cu anxietate in Deux jours, une nuit.

Days of Being Wild are un titlu care il descrie perfect pe creatorul sau in faza de debut a unei extraordinare cariere.

Magia e la locul ei

By Iulian in Filme 1 Comment

fantastic_beasts1Ce este Fantastic Beasts and Where to Find Them?

Incercare nerusinata de a mai stoarce niste bani de la pasionatii de Harry Potter?

Sau placerea de a readuce in atentie un univers care a marcat doua generatii, copiii care au vrut cartile sau filmele si parintii care le-au devorat in secret?

Dupa ce am vazut aceasta ecranizare, as spune ca este si una si alta.

De partea intunecata a acestui demers stau personajele de o superficialitate crasa: Eddie Redmayne face pe un fel de Stephen Hawking umblator, Dan Fogler e grasunelul simpatic de serviciu, de care razi cand e cazul, in rest fiind neimportant, Colin Farrell e dubios pentru ca asa trebuie si enumerarea poate continua. Singura care face exceptie este Samantha Morton, care ilustreaza la randu-i ce am tot spus de-a lungul timpului, ca actorul/actrita mare scoate ceva chiar si dintr-o partitura schematica – in cazul de fata o predicatoare fanatica si sinistra.

Tot aici as plasa si tezismul de subtext al filmului (Nu persecutati minoritatile! Nu traumatizati minorii! Nu starpiti animalele!), pe care nu stiu daca sa-l atribui romanului omonim al lui J. K. Rowling sau apetentei pentru locuri comune a scenaristilor hollywoodieni.

fantastic_beasts2

De partea luminoasa gasim efectele speciale reusite, materializate in primul rand in creaturi de tot felul, adorabile si buclucase: preferata mea ramane ornitorincul cleptoman caruia un alt membru al publicului ii spunea „nevastuica”.

Si tot aici se plaseaza actiunea, previzibila cum o fi si cu personaje sablonarde, dar antrenanta si multumitor de putin alterata de momente sentimentale sau puerile.

Tragand linia, rezulta ca magia e la locul ei, te invaluie si iti aplica timp de doua ore o vraja de uitare a cotidianului.

fantastic_beasts3

 

S-a deschis sezonul Oscarurilor

By Iulian in Filme 2 Comments

arrival1Exista un risc pentru un film, cand se confrunta cu un cititor care e familiar cu materialul scris pe care se bazeaza productia cinematografica. Riscul creste cand varianta literara i-a mers la inima lectorului transferat in postura de privitor.

La acest risc s-a supus Arrival ca pelicula derivata din superba nuvela Story of Your Life din la fel de superbul volum de povestiri al lui Ted Chiang despre care povesteam entuziasmat acum ceva timp.

Insa, in zilele lui bune, Hollywood-ul poate sa iasa chiar si din cele mai incurcate situatii intertextuale; a reusit cu Life of Pi si a reeditat performanta si acum.

Primele merite i se cuvin regizorului Denis Villeneuve, mare maestru al inocularii de tensiune, pe care o compune cu flerul celui care isi cunoaste mestesugul, fara graba, cu pasi domoli, dar siguri. Ca unul care cunostea subiectul cap-coada si vazuse reclama filmului, tot am fost capturat de fiorul apropierii de misterioasele obiecte zburatoare si mi-am tinut rasuflarea in preajma primului contact cu heptapozii. Imaginile, sunetele, coloana sonora, montajul, toate sunt asamblate si finisate cu maiestria unui designer care se respecta.

arrival2

Dat fiind ca sursa literara apartine prozei scurte, un impas ar fi fost caracterul schematic al naratiunii, insa scenaristul Eric Heisserer dilata povestea lui Ted Chiang adaugand niste elemente de suspans si actiune, cu o oarecare tenta de cliseu, fara a aduce vreo atingere ideii initiale.

arrival3

Ce insufla, totusi, viata acestei pelicule este interpretarea interiorizata a lui Amy Adams. Stiind-o din The Fighter, unde e expansiva pana la agresivitate, am apreciat si mai mult abordarea retinuta a acestui rol si fatalismul care ii staruie in ochi, spulberat de intense momente de mobilizare intelectuala sau de placerea de a descoperi.

Poate ca titlul pe care l-am dat acestui articol pare hazardat, dar calitatea filmului si cateva ocheade aruncate la previziuni ma indreptatesc sa cred ca Arrival va fi acolo.

arrival4

 

Cu mintea in patru colturi

By Iulian in Carti, Filme 2 Comments

bob-dylan-cronica-vietii-melePentru inceput, imi exprim nedumerirea fata de revolta unei parti a intelighentiei romanesti, in frunte cu Mircea Cartarescu, la decernarea Nobelului pentru literatura lui Bob Dylan. Suedezii au un premiu si niste bani pe care ii dau cui vor ei, nu cui vrem noi. Scurt si simplu.

Lamurind acest aspect, am purces, asa cum fac de cativa ani incoace, sa il descopar pe noul laureat.

Spun bine sa-l descopar pentru ca, desi il stiam dupa nume, figura si cateva melodii, Bob Dylan mi-era la fel de familiar ca scriitor precum Svetlana Aleksievici sau Patrick Modiano. Adica deloc.

Ca urmare, m-am pus pe citit o carte din categoria biografii, memorii, jurnale, intitulata Cronica vietii mele.

Titlul e putin inselator: Bob Dylan nu are vreo rigoare in a prezenta evenimentele si trairile care i-au compus viata,  mintea ii fuge in diverse parti si te provoaca la un exercitiu de descifrare care aduce surprinzator de mult cu un roman modern. Contribuie la senzatia asta si abundenta de metafore lejere, dar surprinzatoare, prin care Dylan creioneaza locuri si persoane cu o eficienta a scriiturii de invidiat.

Sunt multe pagini dedicate unor cantareti sau melodii care, meloman inrait sa fii, si tot ti-ar fi necunoscute, insa sunt si unele cu reflectii si patanii irezistibile; cele mai amuzante mi s-au parut cele in care cantaretul-poet se declara exasperat de rolul mesianic ce i se atribuie si cloceste tot felul de metode pentru a-i scadea popularitatea, curat Spirache din Titanic Vals.

Asa am inteles si de ce a intarziat sa reactioneze dupa aflarea vestii despre premiu. Probabil s-a scarpinat in varful claii de par incaruntit si s-a intrebat: Sa il iauuu? Sa nu il iauuu? Hai ca il iau, ce chitara mea!

film-bob-dylanE lucru indeobste stiut ca Nobelul pentru literatura are si o componenta extra-literara, adica premiatul a facut ceva, cumva cu scrierile sale si in afara mintii cititorilor. In cazul de fata, membrii Academiei suedeze s-au gandit sa aleaga pe un om pe care nu-l poti prinde cu totul, care iti scapa printre degete cand crezi ca i-ai imobilizat personalitatea.

Ca demonstratie, avem ineditul, dar derutantul film al lui Todd Haynes, I’m Not There., in care ipostaze ale manifestarii sale umane sunt interpretate de sase actori diferiti, variind de la un pustan de culoare la Cate Blanchett intr-un rol de zile mari.

E Bob Dylan poet? Nu stiu, hai sa vedem videoclipul de la Subterranean Homesick Blues si sa decidem.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-au deschis o usa in labirintul mintii lui Bon Dylan.

 

 

Fundatiile monumentului (Marion)

By Iulian in Filme 0 Comment

deux-jours-une-nuit1La naiba cu alegerile din SUA!

La naiba cu alegerile din Republica Moldova!

Si de trei ori la naiba cu alegerile din Romania!

Fata de votul ce face obiectul filmului Deux jours, une nuit, scrutinele astea par niste fandoseli fara rost si fara impact real asupra vietii oamenilor.

O tanara sotie si mama, de-abia recuperata dupa o criza de depresie, se vede in situatia de a fi concediata, daca nu ii convinge pe destui dintre colegii sai sa renunte la bonusurile anuale, in conditiile in care niciunii dintre ei nu se scalda in bani, ba dimpotriva.

Acest periplu destinat persuasiunii unor alegatori e simplu in forma, dar are o veritabila intensitate de thriller, gratie scenariului si regiei fratilor Jean-Pierre si Luc Dardenne, dar, mai ales, prestatiei devastatoare a lui Marion Cottilard.

deux-jours-une-nuit2

Frantuzoaica a luat Oscarul pentru La vie en rose si nu am de gand sa-i contest in vreun fel realizarea, insa acolo avea de partea ei machiajul (la randu-i oscarizat) si un subiect generos. Aici, insa, intr-un cadru simplist si contemporan, nu-i ramane decat sa se bazeze pe propriile forte intepretative.

Dar ce forte!

Ca intreg, creatia ei actoriceasca prezinta o subtila evolutie, de la fragilitate sora cu prabusirea (reflectata inclusiv in modul cum merge) la incredere sporita de voturile castigate, dar si subminata de refuzuri.

Momentele luate separat, insa, au o incarcatura emotionala grea de abia o poti duce. Sunt nenumarate si o sa aleg unul in care, culmea, Marion Cottilard nici nu apare in imagine. Dar ii auzi vocea, tremuranda si dand impresia ca doar articularea unor cuvinte mai e stavila impotriva lacrimilor. Mi se pune un nod in gat acum si sunt sigur ca mi s-a pus si atunci.

deux-jours-une-nuit4

Spuneam despre Humphrey Bogart si despre Audrey Hepburn ca au monumente care se sprijina pe roluri extraordinare, dar mai putin cunoscute. Marion si-l construieste pe al ei si, desi lumea si-o va aminti drept marea cantareata Edith Piaf, fundatiile talentului ei stau in acest rol de femeie simpla, care lupta pentru slujba si pentru viata.

deux-jours-une-nuit3

 

Sperante furate

By Iulian in Filme 0 Comment

vor1Pana sa vad cu ochii mei Vor de Pavel Chukhray, tot auzisem ca hotul (asta inseamna „vor” in rusa) este de fapt Stalin si ca totul trebuie citit ca o alegorie a acelei perioade.

Dupa ce am vizionat filmul, mi se pare ca toti recenzorii care mi s-au aratat inainte au cautat sensuri unde nu era cazul.

In opinia mea, intriga e simpla: un copil se naste in timpul celui De-al Doilea Razboi Mondial fara a mai apuca sa-si cunoasca tatal, decedat pe front. Creste pana pe la 6 ani cu icoana acestuia in minte, pana cand mama, vaduva vulnerabila, incepe o relatie cu un invidid nu foarte de incredere, care, treptat, se substituie ca figura dominanta masculina in viata baiatului.

Nu e nimic tezist sau expiator fata de comunism, faptul ca totul se intampla in acea tara sau in acea epoca are o importanta secundara. Daca actiunea ar fi plasata in Romania postdecembrista, insa ar pastra aceiasi interpreti exceptionali (adultii Yekaterina Rednikova si Vladimir Mashkov, frumosi chiar si in damnare, si copilul cu expresivitate de matur Mikhail Filipchuk), aceeasi inteligenta suita de situatii tensionate sau tandre si acelasi lirism cromatic al imaginilor, ar functiona la fel.

vor2

Adica la fel ca Au revoir les enfants, tinandu-ma intr-un interes comod si inselator si aplicandu-mi o lovitura devastatoare la final.

E ca si cum as fi fost rasfatat cu senzatii de tot felul, insa inofensive, pentru ca, dintr-o data, sa fiu insfacat, imobilizat si sa mi se injecteze o tristete care patrunde pana la nivel celular.

Nu mai pot sa scap de ea de atunci.

vor3