Doi idioti si jumatate

adam and paulCand mai auzi despre cate o vedeta care a murit de la o supradoza de narcotice, incepi sa-ti pui intrebari asupra motivelor: doar avea tot ce-si dorea, nu? In Adam in Paul, astfel de intrebari existential nu-si au rostul: cei doi protagonisti sunt prosti. Ma rog, unul e mai prost ca altul, insa amandoi sunt sub linie, oricum.

Asta nu inseamna ca realizarea cinematografica este proasta. Dimpotriva, este un fel de docudrama bine decupata (regizorul Abrahamson, cel care ne-a facut Room, vadea mana buna de atunci) si decent jucata despre efectele mizerabile ale drogurilor asupra fiintei umane si a relatiilor cu societatea si cu ceilalti.

Peripetiile celor doi urmeaza practici obisnuite ale celor care vor sa evite sevrajul si au ajuns pe fundul sacului: milogeli, tentative de talharire (scena cu baiatul prilejuieste cele mai amare senzatii dintr-un film si asa amar), furtisaguri mai mult sau putin reusite. Toate acestea ne conduc prin zone sordide ale Dublin-ului si par aproape neverosimile, insa naturaletea cadrelor si lipsa de concesie fata celorlalte exemplare umane infatisate (nu foarte de soi, la randul lor) nu te lasa ca privitor sa te instalezi prea mult in confortul fictiunii. Mai razi din cand in cand, insa, cand muschii zigomatici revin in pozitia initiala, increderea in omenire e cu o,00001% mai mica.

Exista o scena cu mare incarcatura amuzant-patriotica pentru noi romanii; nu va spun despre ce anume e vorba, dar v-o semnalez, ca poate o ratati, cum ar fi fost cazul meu, daca nu m-ar fi tras cineva de maneca.

Nu stiu de ce, dar nu ma pot hotari asupra unei incheieri moraliste, asa ca va las cu un citat despre droguri din minunatul Love Actually:

Kids, don’t buy drugs! Become a rock star and you’ll get them for free!

adam and paul2

Pe urme de Oscar (11 si 12) – Studii asupra sexualitatii

carol1Ca un facut, anul acesta, la Oscaruri, au existat doua filme care trateaza probleme de sexualitate reprimata si eliberata, care ofera recitaluri actoricesti si care, stilistic, sunt construite inspirat.

Fraza care deschide articolul e doar o justificare pentru aceasta recenzie la dublu, deoarece asemanarile dintre Carol si The Danish Girl nu se opresc aici.

Ambele filme sunt lente si necesita rabdare din partea privitorului, care incepe sa fie rasplatit prin acumularea psihologica de pana atunci.

Si o pelicula, si alta vizeaza perioade de mult apuse (Copenhaga interbelica si America anilor ’50), recreate cu grija, prin decoruri si costume. La Tom Hooper – The Danish Girl a constatat o mai mare atentie acordata detaliului istoric, dar n-am ce sa-i reprosez nici lui Todd Haynes – Carol.

The_Danish_Girl1Amandoua scenariile exploateaza superb tacerile ca mijloc de expresie si non-verbalul ca indiciu pentru ce nu se spune. Scenariile sunt, totusi, inegale, cel din The Danish Girl fiind, daca nu rudimentar, subtirel, in timp ce replicile din Carol au finete si senzualitate in contextul gesturilor care le insotesc.

Revin la interpretari, pentru ca lor li se datoreaza interesul pe care cele doua filme mi l-au trezit si intretinut. The Danish Girl genereaza creatii mai zbuciumate psihologic, inevitabil, avand in vedere ca e vorba de un barbat care descopera ca vrea sa fie femeie; Eddie Redmayne confirma ca n-a luat Oscarul chiar de florile marului si e in stare sa joace si fara a sta protapit intr-un scaun, desi observ ca are o predilectie pentru personaje chinuite. Alicia Vikander e meritorie in ansamblul de trairi ale unei sotii care isi pierde consortul in halul asta, dar parca nu pe ea as fi vazut-o castigatoare la actrita in rol secundar.

De cealalta parte, in Carol, Cate Blanchett si Rooney Mara sunt sublime, fiecare in felul ei. Prima uzeaza de niste gesturi afectate care enerveaza la inceput, pentru ca apoi sa devine parte din personajul pe care il vezi aproape aievea, iar cea de-a doua lucreaza minunat cu privirea, deopotriva inocenta si concupiscenta. Fascinant este insa sa le vezi impreuna, cand atractia dintre ele e aproape palpabila.

carol2

Nu in ultimul rand, Carol si The Danish Girl sunt demonstratii adresate omului de azi, care se poate exprima in public si intimitate cum vrea (ma refer la societatile democratice, nu la cele totalitare care se incapataneaza in mod ingrijorator sa existe) ca au existat perioade cand a iubi in felul tau era un delict si indemnuri sa actioneze ca acele vremuri sa nu se mai intoarca vreodata.

The_Danish_Girl2

The Martian

Bridge of Spies

The Revenant

Mad Max: Fury Road

Spotlight

Sicario

Steve Jobs

The Big Short

Room

The Hateful Eight

Anomalisa

Pe urme de Oscar (10) – Depresie animata

Anomalisa1Nu credeam ca o sa dedic un episod dintr-un sezon al Oscarurilor unei pelicule care a concurat la animatii, dar ma vad nevoit s-o fac.

Anomalisa nu este un simplu divertisment, ci o creatie care nu cade usor la stomac si nu se lasa usor patrunsa. Un tip de varsta a doua vine intr-un oras sa tina o conferinta pe teme corporatiste, insa starea de lehamite il indeamna sa actioneze in moduri pe care nu vi le spun, pentru ca nu pot sa va stric starea de intrigare pe care o veti resimti inca din debut. Iar, daca as indrazni sa mentionez ceva despre a doua jumatate si revelatiile vizual-auditive pe care le ai ca privitor, m-as face vinovat de o crima impotriva calitatii.

Intre castigatorul de la animatie, Inside Out si Anomalisa e o diferenta enorma. Filmul celor de la Pixar e accesibil celor mici si celor mari deopotriva, este didactic si plin de speranta. Acesta este plin de scene pentru maturi, este criptic si intunecat.

Interesant este, insa, ca amandoua sunt modalitati de a ne intelege mintea si personalitatea si sunt mai ilustrative decat puzderia de lucrari scrise din acest domeniu. Sunt un mare aparator al cartilor ca depozitare ale intelepciunii, dar nu ma doare sa spun ca filmele, de orice fel, sunt parca mai practice de multe ori.

Anomalisa2

Il stiti pe David Thwelis? Daca va arat poza lui, cei mai cinefili dintre voi il vor recunoaste din seria Harry Potter sau din Seven Years in Tibet, unde a jucat personaje secundare in mod onorabil. In Anomalisa, isi imprumuta vocea personajului principal si, pe langa incredibilul si brutal de onestul scenariu al lui Charlie Kaufman, este cea care tine inchegata drama existentiala printr-o foarte naturala alternanta de raceala, deznadejde si chiar duiosie.

Pentru un film de animatie, domeniu generos cu modalitatile de expresie, Anomalisa este constuit surprinzator de mult ca unul facut cu actori in carne si oase, iar tocmai aceasta aparenta banalitate este menita a-l induce in eroare pe privitor, care ignora cel putin cel putin un aspect esential pentru decodarea sa ideatica.

Ce? Nu va spun, priviti Anomalisa si veti intelege ce il poate roade pe un om in strafundurile psihicului sau.

Anomalisa3

The Martian

Bridge of Spies

The Revenant

Mad Max: Fury Road

Spotlight

Sicario

Steve Jobs

The Big Short

Room

The Hateful Eight

 

Pe urme de Oscar (9) – Diluviu sanguinar

The_Hateful_Eight1Stiu, Oscarurile sunt un capitol deja incheiat, dar, daca tot s-a intamplat sa vad The Hateful Eight, care a avut o contributie marginala acolo, m-am gandit sa merg inainte cu serialul, de dragul continuitatii.

Un film de Quentin Tarantino este un eveniment, dupa cum insusi reclama sa proclama inca de anul trecut. Un eveniment poate fi placut sau neplacut sau de-amandoua. The Hateful Eight se potriveste in aceasta din urma categorie.

Desi are cateva mostre de virtuozitate in materie de imagini panoramice, pelicula e una specifica regizorului, cu dialoguri (si impuscaturi) de interior.

Lui Tarantino ii place violenta, aia gratuita, menita sa ne aduca in starea de a nu ne atasa de niciun personaj prea mult sau, in cel mai rau caz, sa ajungem sa detestam toata rasa omeneasca. Pe niciunul dintre cei pe care o poveste neverosimila in esenta ei si iarna din Wyoming ii aduc impreuna intr-un han izolat nu l-as invita la mine acasa sa bem o bere si sa stam la taclale.

E mult sange in The Hateful Eight, prea mult, chiar si daca socotim ca e un western, adica vizeza un univers brutal – The Unforgiven e la fel de nemilos, dar nu ne ofera jeturi rosii de zece coti sau capatani stalcite de gloante. Oroarea poate fi indusa si fara artificii de film horror.

The_Hateful_Eight2

Dar, cum spuneam inca de la Django Unchained, mi se pare ca Tarantino a imbatranit si nu mai stie cum sa tina sus stacheta pe care singur si-a ridicat-o cu Reservoir Dogs si Pulp Fiction. Trecut-au vremurile dialogurilor spumoase – acum sunt pedante, cauta umorul negru cu prea mult ardoare si au nevoie de explicatii de la un narator omniscient, ca actiunea sa ramana inchegata. Basca morala impaciuitoare nord-sud, dupa ce negrii se razbunasera pe albi in filmul anterior.

Ce i-a mai iesit totusi lui Tarantino sunt atmosfera in care pericolul e dens ca un abur si interpretarile inspirate: Samuel L. Jackson, Tim Roth si Michael Madsen sunt deja abonati de-ai regizorului, dar noutatile placute au fost emfaza draceasca a lui Jennifer Jason Leigh, brutalitatea taraneasca a lui Kurt Russell, farmecul diabolic al lui Channing Tatum, placiditatea senila a lui Bruce Dern sau dubiosenia lui Demian Bichir. Campion ramane insa personajul lui Walton Goggins, idiot, idealist si chiar onest.

Muzica oscarizata a lui Ennio Morricone contribuie masiv la apasarea pe care o resimtim pe masura ce pistoalele ies usor din teaca si suspiciunile se ascut.

Mai am un singur dor: sa vad cum Tarantino filmeaza biografia Maicai Tereza.

The_Hateful_Eight3

The Martian

Bridge of Spies

The Revenant

Mad Max: Fury Road

Spotlight

Sicario

Steve Jobs

The Big Short

Room

Pe urme de Oscar – Premiile

oscaruri 2016

Nu mai e mult timp pana se dau Oscarurile, asa ca ma aventurez si eu cu pronosticurile. Pentru ca nu am reusit sa vad chiar toate filmele relevante din competitie, o sa-mi dau cu parerea si pe nevazutelea la anumite categorii:

Cel mai bun actor in rol principal – Leonardo DiCaprio a muncit de i-au sarit capacele si ii doresc din tot sufletul sa primeasca statueta, dar, daca cei de la Academie sunt pusi pe umor negru, foarte negru si hotarasc sa o dea altcuiva, macar sa fie Michael Fassbender.

Cea mai buna actrita in rol principal – e Brie Larson fara doar si poate, insa, daca vreti neaparat o alternativa, sa fie veterana Charlotte Rampling.

Cel mai bun actor in rol secundar – aici e cea mai mare bataie in sufletul meu, pentru ca fiecare dintre cei patru pe care i-am vazut are ceva special, insa va lua probabil Sylvester Stallone a.k.a Rocky a.k.a Rambo, ca un premiu pentru intreaga cariera, fapt pe care il vom accepta din nostalgie.

Cea mai buna actrita in rol secundar – aici imi lipsesc niste pareri, asa ca nu pot decat sa o sustin pe Kate Winslet pentru modul cum il punea la punct pe Steve Jobs; daca nu e ea, atunci sa fie Rachel McAdams pentru seriozitatea din Spotlight.

Cel mai bun regizor – sunt fan declarat Spotlight, pentru care trebuie sa-i multumesc in primul rand lui Tom McCarthy, dar, daca nu e si parerea Academiei, sa fie George Miller pentru Mad Max: Fury Road, macar sa fie ceva de pomina.

Scenariu original – tot pe Spotlight as merge, dar parca nu m-as supara daca ar lua Inside Out pentru incredibila eruditie psihologica transpusa intr-o animatie exceptionala.

Scenariu adaptat – The Big Short pentru abordarea inumana, dar ilustrativa in a explica declansarea crizei mondiale? Sau The Martian pentru divertisment? Nu stiu de ce, dar inclin spre a doua varianta.

Montaj – Oricare, numai Star Wars: The Force Awakens nu.

Efecte speciale – The Revenant, pentru ca a avea 12 nominalizari si a nu lua nimic ar fi un veritabil chin tantalic.

Cel mai bun film – Spotlight, fara alternativa.

 

 

Pe urme de Oscar (8) – Libertatea nu-i usoara

room1

Aceasta este pelicula care va da castigatoarea de Oscar pentru rolul principal feminin. Nu o sa spun numai eu, ci cohorta de premii care au insotesc deja pe Brie* Larson.

Dupa vizionare, afirm cu simt de raspundere ca prima ora din Room e cea care ii aduce premiul, iar pentru restul n-ar strica sa il scoata pe micutul Jacob Tremblay la o inghetata babana la a mai tare gelaterie de la Hollywood, pentru ca ingenuul, dar foarte expresivul copil tine filmul, care pana atunci avusese tensiune si substanta, sa nu alunece prea rau pe panta melodramei.

Intre bucata de actiune care se desfasoara inauntru si cea care se desfasoara in afara e o fractura de consistenta pe care o atribui scenariului. Inteleg, insa, ca poate aceasta a fost intentia celor care l-au scris, sa redea un paradox al naturii umane: incarcerata si asuprita, se dovedeste a fi mai puternica decat cand beneficiaza de libertate.

room2

Si pentru ca tot vorbim de interioare, exista o scena care are loc in masina, o scena esentiala pentru derularea actiunii, o scena care m-a entuziasmat prin dramatismul si inteligenta ei. Spotlight mi-a redat admiratia fata de jurnalistii de investigatie, iar aici doar cateva minute au reusit performanta de a-mi aminti de ce le datoram respect oamenilor legii.

Desi face uz de unele tuse cam prea groase, regia lui Lenny Abrahamson e precisa in a reda evenimentele prin ochii copilului, cu uimirea si candoarea care le filtreaza. Din nou mi se pare inspirata comparatia cu Spotlight, desi aici totul e la un nivel mai redus, mai intim.

Room este expresia unui fenomen imbucurator: filme mici care se strecoara in competitia de la Oscar.

* Mi se pare o coincidenta simpatica faptul ca in articolul anterior ma declaram incantat de branza Brie.

room3

The Martian

Bridge of Spies

The Revenant

Mad Max: Fury Road

Spotlight

Sicario

Steve Jobs

The Big Short

Pe urme de Oscar (7) – Abureli financiare

the big short1

Sa vezi The Big Short e ca si cum ai citi contractul de deschidere a unui cont, cel scris cu litere de-o schioapa, numai ca acolo a renunta e o virtute (deloc recomandata, totusi).

In cazul filmului regizat de Adam McKay ar fi o lipsa de politete fata de un demers onest si original de a infatisa lumea dezumanizanta a tranzactiilor de pe Wall Street, acelea care au bagat mapamondul in criza incepand cu 2008.

Scenariul este imbacsit cu termeni financiari, termenul de ipoteca e un fel de virgula, iar creditele subprime, rating-urile AAA si SWAP-urile sunt la randul lor folosite cu frecventa unor semne de punctuatie. In timpului filmului, sunt deranjante pana la exasperare, insa, in retrospectiva, imi dau seama ca a fost o alegere foarte inspirata ca privitorul sa fie tratat ca un laic si sa fie asaltat cu o astfel de terminologie ezoterica, reactia fiind una naturala: de retragere, de resemnare. Acesta este marele tertip al bancherilor si finantistilor – te zapacesc pana zici da.

Dupa vreo jumatate de ora de chinuitoare tentative de a urmari firul replicilor, mintea mi s-a acomodat la ermetismul finanicar al scenariului si s-a concentrat pe oamenii care populeaza aceasta pelicula.

the big short2

Christian Bale are o evolutie pe drept recompensata cu o nominalizare la rol secundar, desi rolul sau in derularea evenimentelor e departe de a fi limitat. Este o versiune moderna a Cassandrei, cea care prevedea viitorul, dar nu o asculta nimeni, insa ciudateniile cu care Bale isi inconjoara personajul il fac, ce-i drept, putin credibil in prima instanta. De aici rezulta inca un argument asupra irationalitatii noastre colective.

Dupa Foxcatcher, Steve Carell dovedeste inca o data ca are resurse nebanuite pentru latura dramatica a actorie; este personajul cel mai dinamic al filmului, el exploreaza si demasca, fara a fi vreun justitiar echilibrat, ci dimpotriva, un tip coleric si muncit de remuscari.

the big short3

Personajul lui Ryan Gosling este ambiguu rau: este narator, se adreseaza privitorilor, dar este si implicat in cursa lacomiei. Declama exagerat, dar, daca iti intalnit vreodata un om de vanzari pursange, parca nu mai pare asa.

Brad Pitt este finantistul pocait si ecologist cu barba. Fara sa aiba prea mare influenta in economia (considerati ca v-am facut cu ochiul) actiunii, este de remarcat ca acest talentat sex-simbol invata sa isi duca anii cu gratie (nu sariti cu obiectiile, e nascut in 1963).

Despre regia lui Adam McKay (coautor si la scenariu) pot spune doar ca este agitata, in ton cu iuresul autodistructiv al masinatiunilor financiare pe care le demasca in cheie tragi-comica. De remarcat niste scene in contrapunct in care staruri precum Selena Gomez ne explica oarecum mai pe intelesul profanului resorturile prin care niste tranzactii aproape fictive au impins lumea in criza.

the big short4

Ca intreg, The Big Short functioneaza ca o acida si complexa docudrama, insa, daca ma intrebati pe mine, esenta sta in scena cu stripteuza care avea cinci case, luate prin finantari, refinantari si parafinantari.

The Martian

Bridge of Spies

The Revenant

Mad Max: Fury Road

Spotlight

Sicario

Steve Jobs

 

 

 

Pe urme de Oscar (6) – In spatele ecranelor

steve jobs1

Steve Jobs n-are decat doua nominalizari, dar importante, si ar mai fi meritat inca vreo trei la alte categorii semnificative, asa ca nu ma sfiesc sa il pun in rand cu celelalte pelicule mai titrate de anul acesta.

Este povestea personajului eponim, dar spusa intr-un mod inedit, care evita capcana unei biografii liniare, utilizand o narativitate discontinua si dinamica.

Aceasta umila atitudine fata de imposibilitatea de a rezuma viata unui om (cu atat mai putin a unuia remarcabil ca Steve Jobs) ii prilejuieste scenaristului Aaron Sorkin o creatie excelenta (aidoma celei din The Social Network), care foloseste tehnologia doar ca pretext pentru un studiu de caz a la Citizen Kane, in care protagonistul se dezvaluie prin interactiuni, marcate de evolutii si sinusoide, cu diverse personaje semnificative din viata sa. Jobs isi respinge fiica, apoi o indrageste, cu unul dintre sefii se intelege, se cearta, se impaca si enumerarea ar putea continua pana la a va povesti tot filmul.

steve jobs2

Concluzia acestei bucati de articol: o sa fiu exigent rau cu toate filmele care au nominalizari la scenariu adaptat, pentru ca l-as fi vrut neaparat pe Aaron Sorkin acolo.

Toata tesatura de interactiuni umane este orchestrata cu exuberanta de Danny Boyle, ajutat de un montaj alert (care ar fi meritat nominalizat oricand si oricum in dauna pacatosului de Star Wars cel nou) care reda sugestiv cele trei lansari de produse, momente cadru pentr urzeala dramaturgica imaginata de Sorkin. In orice alt an, omul care ne-a oferit Slumdog Millionaire s-ar fi regasit printre nominalizatii la regie, insa acum e bataie mare acolo si locuri putine.

Dintre toate relatiile lui Steve Jobs cu ceilalti, cea cu asistenta sa, interpretata de Kate Winslet (concurenta la rol secundar) e cea mai consistenta. E singura care i se opune, care il impinge sa fie mai decent, insa il si admira, intelege si i se supune cand e cazul. De obicei, actorul/actrita din rol secundar contureaza un personaj schematic, dar atractiv prin ceva anume, cum e cazul lui Jack Rylance in Bridge of Spies. Nu i se aplica si foarte talentatei Kate, pe care o vad favorita la categoria ei.

steve jobs3

Sa nu ma intelegeti gresit, vreau din tot sufletul ca Leo sa ia Oscarul, insa Michael Fassbender este entuziasmant in rolul lui Steve Jobs. Au fost carcoteli pe seama faptului ca nu seamana fizic cu acela pe care vrea sa-l intruchipeze, insa le demonteze eu raspicat spunand: n-are nicio importanta. Ce face actorul este creatie, este un personaj complex, inteligent, arogant, incapatanat, artist pana in varful unghiilor, lipsit de scrupule, dar si omenos uneori. E respingator in multe momente, insa te captiveaza si, poate cea mai mare calitate a lui Michael Fassbender e ca il reda ca si cum s-ar inmuia odata cu varsta, asa cum se intampla cu fiecare dintre noi.

Steve Jobs nu e biografie, e cinematografie de cea mai inalta clasa.

steve jobs4

The Martian

Bridge of Spies

The Revenant

Mad Max: Fury Road

Spotlight

Sicario

Pe urme de Oscar – Intermezzo violent

sicario1

Sicario nu concureaza la Oscaruri decat in mod marginal (are nominalizari la imagine, coloana sonora si montaj de sunet), motiv pentru care nu l-am considerat un episod separat, insa este o realizare remarcabila, care putea foarte bine sa-si gaseasca locul pe lista cea lunga, unde, in alti ani, au aparut filme mult inferioare.

Povestea e simpla: te faci frate cu dracu’, ca sa scapi de frate-su. Emily Blunt, agenta specializata in rapiri, e cooptata intr-o unitate destul de etorogena si dubioasa, condusa de Josh Brolin si ghidata de un hispanic impunator si flegmatic – Benicio Del Toro, al carei rol e sa zgandareasca si sa sadeasca dihonia in cartelurile de traficanti de droguri de la granita dintre SUA si Mexic.

Desi se revendica de la realitate, pelicula regizata de Denis Villeneuve este mai mult o elegie macabra, care isi propune sa ne zdruncine increderea in umanitate.

sicario2

Sicario este violent in mod ostentativ si nu face nicio concesie hollywoodiana (strop de omenie in asasini sau protejarea unor inocenti) in aceasta privinta. Ingretosarea este inevitabila la vizionare, insa, cu un pic de detasare, poti sa constati ca e doar un element dintr-o foarte subtila manipulare emotionala, menita sa te duca in ipostaza de a nu te revolta cand au loc orori comise de cealalta tabara. Ceva similar am simtit si la inceputul lui Zero Dark Thirty, asa ca acum n-am mai fost surprins de propria-mi reactie, ci doar am constientizat (si am apreciat) eficienta metodei de a mi se induce o atare stare de spirit.

Prima parte a filmului e centrata pe Emily Blunt si nedumerirea ei, care o oglindeste pe a noastra. Nimeni nu ii/ne spune ce se intampla, intelegem urzeala de orori pe parcurs. Aceasta a fost un alt aspect pe care l-am apreciat, faptul ca actiunea nu a trecut prin protagonista, ci pe langa ea, iar tot ce am putut obtine, noi, ca privitori, este o amestecatura de informatii, supozitii si revelatii deloc placute. Ca in viata.

De la inceput mi s-a parut clar ca Benicio Del Toro isi reia intrucatva rolul care i-a adus Oscarul din Traffic. Meritul lui este ca, desi isi exploateaza acelasi aer placid si dictie imperfecta in engleza, se distanteaza de personajul anterior si devine un Thanatos implacabil, un instrument al mortii care matura pe vinovati si aproape nevinovati deopotriva.

Josh Brolin este prea apasat yankeu, nu-i lipsea decat guma de mestecat, sa fie total necredibil, insa lui ii revine o replica esentiala, pe care o redau din memorie: Cata vreme exista 20 de milioane (doar in SUA, n.m.) de oameni care vor sa traga pe nas rahatul ala, tot ce putem spera este sa fie ordine.

Oameni buni, nu mai consumati droguri, si multi dintre sceleratii astia o sa dispara.

sicario4

The Martian

Bridge of Spies

The Revenant

Mad Max: Fury Road

Spotlight

 

Pe urme de Oscar (5) – Cavalerii adevarului

spotlight1

Se intampla ca in fiecare an sa dau peste unul dintre filmele care concureaza la Oscar, iar acesta sa mi se aseze pe suflet cu atata tarie, incat sa ramana acolo, chiar daca cele ce ii  urmeaza sunt remarcabile in felul lor.

Am o banuiala ca asa va sta treaba cu Spotlight, pelicula pe care nu numai eu, ci si multi altii o vad drept candidata principala la statueta suprema.

Subiectul este delicat, deci este un atu in plus: molestarea de minori de catre preoti catolici si toata musamalizarea practicata ca politica oficiala, demascata de un grup de reporteri dedicati din Boston.

Increderea pe care o am in mass-media ca surse de informare corecte si curajoase ale opiniei publice mi s-a erodat constant in ultimii ani. Cu toate acestea, Spotlight mi s-a dezvaluit ca o pledoarie foarte convingatoare in favoarea jurnalismului de investigatie de calitate si a politicilor editoriale care nu fac concesii de la menirea suprema a celei de-a patra puteri in stat. Faptul ca, timp de doua ore si jumatate, le-am tinut neconditionat partea ziaristilor si aproape ca m-am revoltat impotriva celor care le puneau bete in roate este suprema realizare a acestui film in ceea ce ma priveste.

Combinatia foarte consistenta a elementelor filmice m-a dus in aceasta situatie, iar pentru aceasta merita apreciati regizorul Tom McCarthy si cei care l-au ajutat cu montajul; exista pareri potrivit carora Spotlight n-ar momente puternice, grandioase, demne de Oscar. Tocmai asta e frumusetea: filmul isi urmeaza calea fara excese, dar si fara lentoare, iar tu il urmezi cu o curiozitate crescanda, care se transforma gradual in atasament.

Scenariul este la fel ca regia: inteligent intr-un mod retinut, cand explicit, cand aluziv, cu replici ocazionale de un umor pe care il poti gusta numai daca esti conectat la atmosfera filmului; imi vine in minte momentul cand unul dintre personaje exclama: Holy Shit!

Dintre actorii care faca parte din distributie, doi sunt nominalizati pentru roluri secundare: Mark Ruffalo si Rachel McAdams, iar urmarindu-i pe amandoi, mi s-a relevat o corelatie interesanta. El este extravertit, este dinamic, se agita, se roaga, se enerveaza, alearga, n-are timp de altceva decat de munca; ea este introvertita, e calma, nu ridica tonul, nu da cu parul, se gandeste si la cum se simt ceilalti. Extreme ale spectrului personalitatii umane, ambii au in comun faptul ca sunt neabatuti in aflarea adevarului.

spotlight3

Dar, pentru echidistanta, nu pot sa nu ii amintesc si pe Liev Screiber, in rolul unui redactor-sef placid, dar integru sau pe Stanley Tucci, in ipostaza unei Cassandre masculine, a celui care stie adevarul, dar pe care nimeni nu il asculta.

Despre Michael Keaton nu pot sa ma declar chiar incantat, am simtit un oarecare aer sablonard in personajul sau cu tenta de complexitate, insa am remarcat un lucru – anul trecut a jucat in filmul care a luat Oscarul, iar anul acesta in cel cu cele mai mari sanse la acelasi premiu. Asta da revenire!

Acum ca mi-am gasit un favorit, sa vedem cum ii ataca pozitia restul contracandidatelor.

The Martian

Bridge of Spies

The Revenant

Mad Max: Fury Road