Pe urme de Oscar (4) – Moartea neuronilor

By Iulian in Filme 0 Comment

mad max1

Mad Max: Fury Road se gaseste printre filmele nominalizate la Oscar; nu numai la multe categorii tehnice, unde nu neg nici macar marii pacaleli numite Star Wars: The Force Awakens dreptul de a candida, ci e in rand cu The Revenant, Spotlight sau The Big Short pentru premiul suprem, iar regizorul George Miller se trage de pingele cu alde Inarritu pentru titlul de cel mai bun regizor.

Cum sa nu fi intrigat sau chiar contrariat de o asemenea situatie?

Dintr-un anume puncte de vedere, este foarte ingrijorator ca un astfel de film, agitat, violent, cu o poveste care nu e decat un pretext pentru impuscaturi si curse de masini, se bucura de o astfel de recunoastere. Mad Max: Fury Road este agresiv cu neuronii, are un decupaj al scenelor aiuritor si nu m-as mira sa aiba efecte nocive asupra creierului in conditiile unor vizionari repetate.

Insa, din alt punct de vedere, este o realizare extraordinara. In doua ore, exista doar foarte putine momente de calm sau dialog si acelea atat de inepte, incat le vrei scurse cat mai repede, pentru a te intoarce la iuresul rotilor si scrasnetul metalului care se loveste de metal la sute de kilometri pe ora. Mad Max: Fury Road este un monument al kitsch-ului, insa ma vad nevoit sa accentuez partea cu „monumentul”; e grandios in ridicolul sau si inventiv in violenta sa, incat, chiar in momentele cand scriu aceste randuri, rememorez cadrele cu motociclistii care sar peste camion si arunca grenade, acrobatii de pe prajini care se balanseaza purtati de jeep-uri care gonesc nebuneste sau total inutilul dar genialul cantaret de chitara electrica si tobosarii care il acompaniaza.

mad max2

Cel mai mare merit al filmului ca ansamblu este ca nu-si pierde niciodata ritmul. Incepe cu o viteza ametitoare care este mentinuta constant pe toata durata sa, iar acele putine momente care mimeaza firul narativ sunt mai degraba o concesie facuta sarmanului privitor, care primeste un ragaz sa-si traga rasuflarea. Iar acest merit ii revine, fara doar si poate, regizorului George Miller, caruia ii validez prezenta printre cei cinci mari dirijori de film.

Daca vreti sa mentionez ceva si despre distributie, ale carei capete de afis sunt doua nume cunoscute, ma declar fara inconjur ca nu vad rostul unui astfel de efort.

Poate ca prezenta lui Mad Max: Fury Road printre nominalizatele la Oscar este un exercitiu de spargere a unor idei osificate: merita apreciat orice film care exceleaza prin ceva, nu numai dramele existentialiste.

mad max3

The Martian

Bridge of Spies

The Revenant

 

Pe urme de Oscar (3) – Leo plimba ursu’

By Iulian in Filme 0 Comment

Odata cu anuntarea nominalizarilor la Oscar, deschid si eu seria de articole dedicate filmelor care vor concura pentru statuete. Nu va mirati ca incep direct cu al treilea episod, The Martian and Bridge of Spies mi-au trecut deja prin fata ochilor.

the revenant1

The Revenant este un film care cerseste admiratie. Si i-o oferi, n-ai incotro, nu poti sa ignori efortul pe care il fac toti cei implicati in realizarea lui.

Leonardo DiCaprio vrea Oscarul cu ardoare si e in stare de orice pentru el, inclusiv sa stea cu, pardon, mucii inghetati minute bune in sir, la temperaturi siberiene. Rolul lui e unul eminamente corporal, a la Adrien Brody in The Pianist; nu vorbeste mult, ori n-are cum, ori n-are cu cine, insa angajamentul lui fizic, modul cum imbratiseaza privatiunile si suferintele sunt performante de care esti impresionat, vrei, nu vrei. Sper sa-i dea statueta de data aceasta, ca altfel mi-e teama pentru el.

the revenant2

Daca de Leo auzisem multe, surpriza a venit de la Tom Hardy, a carui prezenta printre nominalizatii la rol secundar imi produsese o mare iritare, pentru ca il scosese din cursa pe superbul Idris Elba din Beasts of No Nation. Chiar si cu acest handicap de simpatie din partea-mi, Hardy si-a castigat distinctia de a fi cel mai interesant personaj al filmului. Rolul lui are si o latura fizica, precum a lui DiCaprio, dar si una declamatorie – vorbeste, pacaleste, ameninta, materializeaza un individ, un declasat, ce-i drept, dar unul palpabil, care iti ofera motive sa il detesti. Mai pe sleau, mi-a pasat mai mult de el decat de protagonist.

the revenant3

Cei doi sunt pusi la cazne de Alejandro Inarritu, acest mare sadic al cinematografiei, care, dupa ce a castigat cu varf si indesat pariul stilistic din Birdman, isi permite sa creeze cum vrea muschii lui. In cazul de fata, filmand in aer liber, cu lumina naturala, obligandu-si actorii sa sufere si aratand plagi injunghiate cu o larghete care il fac pe Mel Gibson si al sau Passion of the Christ sa para un pudic. Cadrele naturale sunt impresionante, dar sunt prea cautate. Uitati ce rasarit misto! Luati aminte la unghi maiastru de a arata apa curgatoare! Ia priviti cum il bate viscolul pe Leo! Dar n-as fi de buna credinta, daca n-as recunoaste ca au fost scene care mi-au luat piuitul – lupta cu ursoaica, saritura calare in hau sau duelul de final.

the revenant4

The Revenant este un film mare, nimic de zis, dar are si o problema mare. Are o sumedenie de nominalizari, o duzina, dar n-are la scenariu. Daca ar fi ca aceasta creatie sa raspunda la intrebarea: Ce vrei sa transmiti?, ar cam da din colt in colt. Exista o varianta colaterala de raspuns: sa-mi pun cenusa in cap pentru modul cum au fost tratati pielile rosii de catre fetele palide. O chestiune depasita, daca ma intrebati pe mine, si nu pentru ca n-ar fi asa, ci pentru ca mod mai smecher ca al lui Marlon Brando, care refuzat Oscarul pentru The Godfather si a trimis-o pe o indianca in locul sau, nu cred sa existe.

Sa speram ca votantii de la Academie nu-i fac lui Leo vreo gluma proasta.

The Martian

Bridge of Spies

 

One Man Show

By Iulian in Filme 0 Comment

Give_'em_Hell,_Harry!1Acum, la inceput de an, vreau sa le multumesc celor de la IMDb.com. Scormonirea site-lui lor in cautarea de bijuterii uitate ale cinematografiei e o activitate care ma rasplateste in moduri ce nu inceteaza sa ma surprinda.

Urmand firul unor premii Oscar (in asteptarea celor de anul acesta) am descoperit ca un actor pe nume James Whitmore (pe care l-am identificat ca batranul din Shawshank Redemption, cel cu probleme de adaptare la libertate) a fost nominalizat in 1975 la categoria cel mai bun actor pentru Give ‘em Hell, Harry!, versiunea filmata a unei piese de teatru al carei unic protagonist este.

Adica un sigur om joaca pe scena, este filmat si nominalizat la Oscar. Sunt doua nedumeriri la mijloc, pe care le-am vrut elucidate.

Si elucidate au fost.

Faptul ca un actor poate sustine un spectacol de unul singur nu mi s-a parut chiar ceva iesit din comun (Ilie Gheorghe in Iona este exemplul care mi-a venit in minte fara sa fac vreun efort si mai sunt si altele, sunt sigur).

Eram curios sa vad de ce Give ‘em Hell, Harry! a putut fi catalogat ca film; m-am lamurit si cu asta. Modul cum il urmareste camera pe James Whitmore ii exploateaza miscarile scenice in mod inspirat. Il vedem fie din prim plan si ii admiram fizionomia care variaza de la aer sugubat la indignare in stare pura, fie de la distanta, prilejuri cu care discutiile sale imaginare capata materialitate.

Eram intrigat de onorurile acordate lui James Whitmore pentru acest rol; m-am lamurit si cu asta.

Give_'em_Hell,_Harry!2

Poate ca s-ar cuveni sa va spun si care e subiectul: Harry Truman. Un presedinte al Americii pe care lumea il stie doar drept cel pe care a dat cu bomba la Hiroshima si Nagasaki, ceea ce nu ar avea darul sa il faca prea agreabil posteritatii.

Ei bine, dupa cele aproape doua ore de performanta actoriceasca uluitoare a lui James Whitmore, nu numai ca Harry Truman mi-a devenit mai simpatic, dar am si avut parte de o incursiune sugestiva in politica Americii primei jumatati a secolului XX.

Truman de pe scena isi spune povestea din biroul sau de la Casa Alba, dar nu intr-un mod linear. De la aruncarea bombei trecem la soacra si de la luptele de tinerete cu Klu Klux Klan-ul la cele de batranete impotriva senatorului McCarthy si, in tot acest timpul, actorul tace foarte putin. Acesta este primul lucru care impresioneaza; debitul verbal al lui Whitmore.

Scenariul are o fluiditate excelenta, astfel ca toate momentele amintite mai sus se succed fara sa-ti dai seama. Ce-i drept, dureaza cam un sfert de ora sa te adaptezi, dar apoi esti impresionat de retorica rapida a interpretului, iar dupa ce are loc prima intalnire imaginara, esti captiv fara scapare, astepti cu mare pofta ca Truman sa mai spuna ceva, orice.

Harry Truman al lui James Whitmore este un tip onest, dar nu naiv, lucid, dar nu lipsit de idealuri si manifesta un patriotism deloc sforaitor. N-are remuscari pentru Hiroshima si Nagasaki si asteapta scuze pentru Pearl Harbour (in era corectitudinii politice, e reconfortant sa mai auzi si asa ceva din cand in cand). Mai presus de toate, este un modest si nu priveste presedintia decat ca pe o slujba.

Pare uimitor ca am avut atatea de spus despre un film cu un singur actor pe o scena cu doar cateva decoruri. Insa, daca vedeti Give ‘em Hell, Harry! (il gasiti pe Youtube aici), o sa contribuiti si voi cu inca pe-atata, bag mana-n foc.

Give_'em_Hell,_Harry!3

O mare nesimtire

By Iulian in Filme 5 Comments

star_wars1Ca sa nu cumva sa intru in 2016 cu vreo datorie fata de cei ce imi fac onoarea de a-mi citi cateodata articolele, scriu despre Star Wars: The Force Awakens si impresia deplorabila ce mi-a fost pricinuita de acesta.

Ii avertizez pe aceia care nu au vazut inca filmul ca voi dezvalui aspecte legate de cele ce se petrec in cadrul lui, pentru ca aici e buba cea mare.

Nu sunt un fan inrait al universului Star Wars, dar, pentru ca am o varsta deja venerabila, am vazut fiecare film din serie de cel putin doua ori, asa ca sunt destul de in tema cu personajele si evolutia actiunii, incat sa spun ca aceasta noua pelicula se face vinovata de o mare nesimtire.

Da, nu ma sfiesc sa folosesc acest termen, foarte tare, care mi-a fost smuls cam pe la jumatate, cand n-am avut incotro decat sa constat ca evenimentul cinematografic al anului este fix Star Wars: A New Hope, vizual augmentat, evident, si cu unul, doua personaje rasucite putin.

Momentul de epifanie a fost cand aia rai au tras cu o arma mare rotunda in niste planete nevinovate. Pana atunci, scenele decupate din filmul din 1977 se tinusera lant, dar ridicolul acesteia (cu un discurs fascist racnit fara urma de arta actoriceasca) in contrast cu gravitatea celeilalte (nu pot sa uit durerea lui Obi Wan sublim interpretat de Alec Guinness) au ridicat dezamagirea la nivel de revolta.

Cam asa scrasneam si eu din dinti de la un moment incolo.

Cam asa scrasneam si eu din dinti de la un moment incolo.

Toate celelalte esecuri ale filmului au intregit-o: nostalgia stupida a replicilor dintre Harrison Ford si Carrie Fisher, personajul negativ care este nereusit total (un adolescent razgaiat inzestrat cu ceva abilitati supranaturale pentru care nu are niciun merit, pentru ca le-a mostenit de la ma-sa) si ridicolul luptelor cu sabiile laser (dintre care una beneficiaza si de replici CO-PI-A-TE dupa infruntarea dintre maestru si ucenic din vechiul, dar bunul Star Wars).

La aceasta mai adaugati si tupeul de a-l trece pe Mark Hamill in distributie, desi nu-i vedem fata decat intr-un cadru excesiv de patetic la final.

Singurul aspect placut din Star Wars: The Force Awakens este un robotel pe nume BB-8, care reuseste performanta de trezi de unul singur prin posturi si gangurit electronic acelasi amuzament pe care il reusea legendarul duo R2-D2 + C-3PO.

star_wars2

Singurul destinatar al simpatiei mele.

In incheiere, am doua mesaje, unul pentru oricine n-a vazut inca acest film si vrea s-o faca si altul pentru realizatorii lui:

Nu le dati satisfactie si bani!

Sa va fie rusine!

star_wars4

Asta au facut cu Star Wars: l-au stalcit.

 

Popcorn, apa plata si un pic de minte

By Iulian in Filme 0 Comment

The_Man_from_U.N.C.L.E.1De atat aveti nevoie ca sa savurati The Man from U.N.C.L.E., un film care n-are cum sa candideze la Oscaruri, dar care isi indeplineste misiunea de divertisment cu eficienta unui agent al CIA/KGB/MI6/Mossad/SRI.

Dupa acest foarte subtil carlig care agata in treacat universul in care are loc actiunea, merita mentionat ca filmul se bazeaza pe un serial de anii ’60, de aici si subiectul (un spion american face echipa cu unul sovietic pentru a preveni un dezastru nuclear clocit de cripto-nazisti – ei au inceput razboiul, ei sa sufere oprobriul fictiunii) si preocuparea apasata pentru decoruri si costume ale acelei apuse, dar nu foarte indepartate epoci.

Seful operatiunilor regizorale este un Guy Ritchie in mare revenire de forma, cu responsabilitati si in ceea ce priveste scenariul, care smulge zambete si tine interesul treaz, desi e structural previzibil.

Americanu’si rusu’ au partituri inegale, din care rezulta discreptanta modului cum le ies rolurile celor doi actori. Ca sovietic, Armie Hammer (interpretul gemenilor din The Social Network) pare bine ales fizic vorbind si nici accentul pe care si-l compune nu e de lepadat, insa personalitatea care ii e rezervata (accente psihotice, dar si un dram de decenta) si interactiunile la care e supus presupun o oarece profunzime care uneori nu-i iese prea convingator.

De partea cealalta, Henry Cavill are un rol mai schematic, de tip bine, nonsalant, alunecos si afemeiat, o versiune mai neserioasa de James Bond (apropo, voi il mai suportati pe Daniel Craig?), care ii iese cu precizia unui lunetist. De apreciat ca interpretul lui Superman stie si sa joace, nu numai sa-si arate pectoralii.

THE MAN FROM U.N.C.L.E.

Exista si doua dame atragatoare, fiecare in felul ei, in acest film: Alicia Vikander, steaua in devenire a Hollywood-ului (la editia 2016 a Globurilor de Aur, are nominalizari si la rol secundar, si la rol principal) si Elizabeth Debicki, o femme fatale pusa pe fapte rele.

O mare supriza actoriceasca a venit din partea lui Hugh Grant, mai ridat ca oricand, dar mai amuzant ca oricand. Poate ca acum, cand nu-l mai crede nimeni un sex-simbol, sa-si dea drumul la talentul interpretativ pe care sigur il are.

Mai presus de toate calitatile sale, The Man from U.N.C.L.E. m-a incantat prin modul prin peisajele italiene in care este plasata actiunea. De la Colosseum si Teatrul lui Marcelus, la Palatul Farnese si coastele napoletane, Italia se dezvaluie inca o data ca un superb dar al naturii si al istoriei, pentru care o viata intreaga nu pare a fi suficienta pentru a a-l vizita si cunoaste.

Daca filmul asta nu creste turismul in Cizma cu vreo trei-patru puncte procentuale in 2016, sa nu-mi ziceti mie pe numele de cod Iulik00000000007.

The_Man_from_U.N.C.L.E.2

Veteranii la lucru

By Iulian in Filme 0 Comment

Bridge_of_Spies1Cand niste veterani ai cinematografiei se aduna si fac ce stiu mai bine, poate ca nu le iese o capodopera, dar nici nu prea au cum sa dea gres.

Bridge of Spies a prilejuit o astfel de colaborare fructuoasa si care ramane atractiva in toate momentele sale, chiar si in cele mai sablonarde sau un pic prea apasate.

Steven Spielberg este regizorul si face ce stie el mai bine: sa creeze spatii fara cusur, migalos construite, dinamic exploatate si impresionante la privit. Prabusirea avionului, navala agentilor FBI sau Berlinul in curs de scindare sunt mostre al mestesugului desavarsit al acestui cineast.

Fratii Ethan si Joel Coen (carora li se adauga Matt Charman) sunt scenaristii si fac ce stiu ei mai bine: sa plasmuiasa dialoguri destepte, ironice si amuzante. Si ei au partea lor de merit in faptul ca, desi Bridge of Spies are aproape doua si jumatate, din care doua numai de vorbit, plictiseala e tinuta la distanta de parca ar da peste un gard de sarma ghimpata.

Tom Hanks este protagonistul si face ce stie mai bine: e omul normal pus in situatii deosebite, pe care le rezolva prin inteligenta, abnegatie si integritate. Bestiala mea mama are o descriere foarte buna pentru acest extraordinar actor: are o fata de tractorist, dar e suficient sa deschida gura, ca il si indragesti.

Bridge_of_Spies2

Restul distributiei e ales cu mare inspiratie. In rolul spionului sovietic, Jack Rylance captiveaza printr-o excelenta placiditate filosofica, iar neamtul Sebastian Koch (Das Leben der Anderen, Zwarboek, Der Tunnel) si rusul Mikhail Gorevoy isi valorifica impecabil accentele si dictiile, dand savoare internationala acestei film.

Dincolo de povestea schimbului de agenti din timpul Razboiului Rece, Bridge of Spies are un aer patriotic nostalgic: americanii de acum, care se stiu cam cu musca pe caciula, isi aduc aminte ca era o vreme cand erau farul moralitatii si al libertatii in lume.

Bridge_of_Spies3

 

Cum sa furi poetic

By Iulian in Filme 0 Comment

Pickpocket_Robert_Bresson1Incep cu o divagatie de natura lingvistica: cum de francezii, atat de refractari la imprumuturi anglofone, folosesc pentru conceptul de „hot de buzunare” termenul englezesc de „pickpocket”? Chiar nu au in vocabular un cuvant care sa redea aceasta anti-sociala, dar migaloasa activitate sau este (inca) o sageata la adresa vecinilor de peste Canalul Manecii?

Pickpocket de Robert Bresson este un studiu tipic regizorului francez despre penala indeletnicire care infloreste in locuri aglomerate si numita, printre altele, smangleala.

Referitor la trama narativa, am avut (ne)sansa sa imi cada ochii pe o mini-recenzie a acestui film inca dinainte de a-l vedea si mi s-a intiparit in minte ca ar fi un fel de Crima si pedeapsa. L-am vizionat, asadar, in aceasta cheie si intaresc opinia vrednicului comentator: da, este o poveste dostoievskiana despre un tip de conditie sociala joasa, care se apuca de rele si isi gaseste mantuirea alaturi de o tipa care are, la randu-i, problemele ei.

Pickpocket_Robert_Bresson2

Daca n-as fi fost familiarizat cu stilul lui Robert Bresson, adica bazat pe o extrema ariditate vizuala si o apasata placiditate a vocilor si gesturilor, la care se adauga taceri prelungi, as fi fost descumpanit, insa, dupa Un condamné à mort s’est échappé ou Le vent souffle où il veut si Au Hasard Balthazar, eram bine blindat, asa ca m-am putut bucura de punctul forte al acestei pelicule: scenele furturilor din buzunare.

Cu mana pe portofel va spun ca nu banuiam cata dexteritate se poate dobandi in acest domeniu si de cata maiestrie fac uz expertii in sutit in activitatea lor. In ciuda anti-calitatilor stilistice pe care le-am mentionat mai sus, Pickpocket are momente cand te face sa iti tii respiratia pana cand mana strecurata in buzunar se retrage subtil cu un teanc de bancnote. Aceste scene n-au numai valoare documentara, ci sunt si niste veritabile poezii vizuale ale furtului.

Da, se pare ca exista si asa ceva, gratie unui maestru al cinematografiei minimale – Robert Bresson.

Pickpocket_Robert_Bresson3

 

Drumul spre pierzanie

By Iulian in Filme 0 Comment

i_want_to_live_susan_hayward1Poti sa fii pus pe rele si sa nu fi un om rau, poti sa sfidezi regulile sociale si sa nu fi un anti-social. Insa nici bine nu iti e pe termen lung.

Cam asta e concluzia unui film care nu m-a pasionat niciun moment, dar care mi-a tinut tot timpul constiinta treaza. Se numeste I Want to Live! si are foarte onoranta eticheta ca protagonista, interpretata de Susan Hayward, a castigat Oscarul pentru cea mai bun actrita, o performanta cu atat mai remarcabila cu cat contracandidate i-au fost Deborah Kerr emotionanta in Separate Tables, Rosalind Russell amuzanta in Auntie Mame sau Elizabeth Taylor pasionala in Cat on Hot Tin Roof.

Filmul este mai mult un demers social, decat unul artistic. Se bazeaza pe un caz real, scenariul porneste de la insemnarile unui jurnalist, care apare si ca personaj si, la vremea cand a fost lansat, a fost fara doar si poate un manifest impotriva pedepsei cu moarte si un apel la clementa fata de micii vinovati ai societatii.

In prezent, astfel de stangisme nu ar mai avea impact, insa I Want to Live! tot functioneaza ca un studiu de caz asupra modului cum o persoana isi poate nenoroci viata printr-o nefericita combinatie de lene, naravuri proaste, alegeri gresite si naivitate, fara sa fie o fiinta abominabila in sine.

i_want_to_live_susan_hayward2

Interpretarea lui Susan Hayward este nucleul in jurul careia graviteaza aceasta parabola. La o prima vedere este ilustrarea impecabila a ce anglo-saxonii numesc OTT (over the top): reactii exagerate, declamatii mult prea tari si alte manifestari de genul acesta. Poate parea nerealist, insa oare nu toti cunoastem pe cineva care se comporta strident si exagerat, narcisist si nepasator? Subtilitatea creatiei actoricesti a lui Susan Hayward se vadeste pe parcurs, pe masura ce pericolul sentintei fatale se contureaza tot mai mult. Asa apar ingrijorarea, speranta, deznadejdea, resemnarea si spaima, toate redate cu tuse rapide, care doar se insinueaza in masca de jemenfichism la care nu renunta pana in ultimul moment.

Ca mesaj pentru posteritate, I Want to Live! si-ar putea lungi putin titlul in I Really Shouldn’t Do Stupid Things, If I Want to Live.

i_want_to_live_susan_hayward3

 

Furat din trei parti, la naiba, mai conteaza?

By Iulian in Filme 0 Comment

martian1Hai, nu va mirati asa, daca ati vazut The Martian, ati identificat si voi cele (cel putin) trei surse de inspiratie dupa care e construit filmul asta de mare succes.

Sa le luam pe rand.

Gravity – in urmatorii multi ani, orice filme care au vreo treaba cu tipii aia in alb care raspund la numele de astronauti vor fi condamnate sa fie comparate cu maiastra realizare a lui Cuaron. In regula, subiectul din The Martian se bazeaza pe o carte, insa scenele dinspre final din spatiu au un iz cunoscut.

Interstellar – daca nu va convine Gravity, aveti pelicula lui Nolan. Aceeasi tipi in alb, printre care si Matt Damon singur pe o planeta si Jessica Chastain care face ceva legat de spatiu. Typecasting fara niciun fel de perdea, dar inspirat, nimic de zis in privinta asta.

Cast Away – daca nu vedeti subtilitatea acestei paralele, ganditi-va asa: prim-planuri insistente cu Tom Hanks grasut la inceput, slabanog la final, Matt Damon exagerat de bine facut la inceput, slabanog la final.

Revenind strict in sfera filmelor astronautice, afirm cu maxim simt de raspundere ca The Martian este cel mai putin profund in demersul sau, iar asta il face cel mai distractiv dintre toate. N-are fineturile senzoriale si groaza emanata de Gravity si nici pedanteria stiintifica din Interstellar, insa are mult umor.

martian3

Un umor nelalocul lui, date fiind situatiile in care apare, insa care functioneaza de minune in a risipi tensiunea momentelor de deznadejde si a umple neverosimilul solutiile care se prezinta.

Distributia e buna si face treaba buna. Matt Damon e seful lor in materie de interpretare, dar am apreciat si entuziasmul lui Chiewetel Ejiofor, gravitatea (considerati ca v-am facut cu ochiul aici) lui Jeff Daniels, dinamica rotofeie a lui Benedict Wong sau accentul interesant al lui Aksen Hennie. Pe Sean Bean sau Jessica Chastain nu pot sa-i vorbesc de rau, dar nici de bine.

Cat despre regie, numai de lauda. Ridley Scott s-a scuturat de toate fiascourile recente si a lucrat cu o verva tinereasca, de nu-i dai cei 80 de ani. Alternarea dintre peisajele terestru, spatial si martian e strunita cu fermitate si cu un excelent simt stilistic. Ca si in cazul lui Scorsese de acum cativa ani, parca ar merge sa i se acorde lui Ridley Scott un Oscar pentru regie, unul onorific, care sa ia in calcul ca vorbim de acelasi om care ne-a dat Alien, Blade Runner si Gladiator.

The Martian nu plesneste de originalitate in strafunduri, insa are doua ore si jumatate care trec fara sa-ti dai seama.

martian2

Duelul frumosilor

By Iulian in Filme 0 Comment

thief1Pana si un maestrul al macabrului ca Alfred Hitchcock s-a lasat cuprins de vraja frivolitatilor.

Daca te uiti la To Catch a Thief cu un ochi obiectiv, cu o raceala de om de stiinta, e imposibil sa nu constati ca subiectul e secundar, chiar tertiar. Un hot de bijuterii retras din activitate (Cary Grant) se vede suspectat pentru o serie de jafuri petrecute pe Riviera franceza si e nevoit sa il afle pe adevaratul faptas pentru a-si dovedi nevinovatia. Pe parcurs, se vede prins intre o pustoaica plina de tupeu (Brigitte Auber) si o frumusete cu nasul pe sus (Grace Kelly).

Ce se intampla in film e prea putin important, mai mult conteaza cine face si pe unde. Peisajele din Nice sau Cannes sunt surprinse ca intr-un material de promovare turistica, interioarele sunt fastuoase, planurile largi iti fac o pofta de vacanta de nu se poate, asta pana iti aduci aminte ca e taramul bogatilor. Lasa ca Muntenegru e inca ieftin!

Cei doi protagonisti sunt frumosi in sens absolut. Cary Grant e unic prin modul cum si-a pastrat farmecul de ani ’40 pana la varste pe care le-am considera venerabile. Grace Kelly e blonda, stilata si emana o senzualitate abstracta, curat materie prima pentru odioasele reviste glossy.

Dialogurile din To Catch a Thief sunt spirituale, aduc cu acelea din Charade, insa nu sunt asa spumoase, sunt mai degraba ca un vin intepator si au o tenta un pic mai erotica.

thief2

Suspansul hitchcockian se manifesta cand si cand, nu la nivel de subiect, care e straveziu ca apele Mediteranei in care se scalda Cary Grant si cele doua dame in poate cea mai amuzanta scena a filmului, ci mai degraba la nivel de atmosfera.

To Catch a Thief – oameni exagerat de frumosi in locuri inaccesibil de frumoase.

A se servi cu un vin de Porto.

thief3