Nu credeam sa-nvat a muri vreodata.
Ce m-a chinuit Oda (in metru antic) in liceu (sau gimnaziu, la naiba, asa de batran sunt?) si versul ei de debut, pentru care s-au consumat tone de cerneala si s-au articulat mii de cuvinte.
Acum, dupa ani si ani (chiar asa de batran sunt?) am gasit o oarecare noima modului cum isi incepe Eminescu poezia.
Prilejul a fost un film pe nume Fearless, regizat de reputatul Peter Weir. Subiectul se invarte in jurul traumelor si manifestarilor deviante ale supravietuitorilor unui accident aviatic.
Firul narativ principal ii apartine lui Jeff Bridges, iar cel secundar lui Rosie Perez, un caz aproape unic de actrita careia ii tii minte mai degraba vocea.
Povestile celor doi converg la un moment dat si se indreapta accelerat catre momentul izbavirii.
Izbavirea de ce?
Asta e cheia filmului si marea lui problema.
Demersul de a reda filmic trairile post-traumatice este unul laudabil si deloc usor, insa, dupa un inceput promitator din punct de vedere stilistic (cadrele exagerat de apropiate si hipnotice ale corpului lui Jeff Bridges sunt marca unui veritabil autor de cinematografie), Fearless aluneca pe panta patetismului si a ostentativului.
Pentru prima data de cand il stiu, Jeff Bridges mi s-a parut agasant. Nici scenariul nu l-a ajutat, nici modul cum a pus in practica trairile de care era responsabil. Prea multa fixitate a privirii, prea multa stridenta in manifestari.
Foarte dubios mi s-a parut si modul in care se hotaraste sa o vindece pe suferinda interpretata de Rosie Perez, ca sa nu mai zic de pseudo-idila pe care o leaga cu aceasta, in conditiile in care acasa il asteapta superba Isabella Rosellini (parca niciodata trasaturile acesteia nu mi-au adus aminte mai mult de faptul ca e fiica lui Ingrid Bergman).
Ce rezista oricarui fel de test, fie de timp, fie de calitate, sunt scenele cu accidentul aviatic propriu zis, raspandite pe tot parcursul filmului. Nu stiu daca tot ce reda Peter Weir aici sunt chestiuni realiste, dar dramatice si dureroase sunt sigur. E distanta de doua decenii intre regia australianului si cea a lui Zemeckis din Flight, insa nu e nicio diferenta in privinta impactului emotional pe care il genereaza.
Am sa produc si o morala a acestui articol, in ton cu Fearless, adica ambigua: cateodata e bine sa mori de tot, ca sa inveti sa traiesti din nou.
La cum sunt tendintele contemporane in munca, sa ceri angajatilor mai mult, tot mai mult, nu stiu daca e indicat din partea mea sa recomand Twelve O’Clock High.
Sunt nedumerit si un pic ingrijorat: sa nu am capacitatea de a recepta un estetic de nivel prea inalt? Gandesc asa pentru ca am vazut Narayama bushiko, film premiat cu Palme d’Or, deci nu ceva de ici de colo, si nu numai ca n-am fost impresionat, dar chiar am ramas cu un sentiment acut de pierdere a timpului.
Inca un regizor chinez de calibru greu mi s-a dezvaluit printr-o creatie de tinerete. De data aceasta este vorba despre Wong Kar Wai – un virtuoz al imaginii si al montajului, caruia nu ii lipseste nici subtilitatea psihologica, desi aceasta se manifesta altfel decat cea a lui Ang Lee.
Daca e sa ne luam dupa rezumatul actiunii, Xi yan (Banchetul de nunta) pare a fi un film cel putin spumos: un tanar homosexual de origine chineza, proprietar de imobil in America, accepta, ca sa scape de gura parintilor, sa se casatoreasca de convenienta cu o locatara. Insa, auzind de fericita veste, acestia vin numaidecat din China pentru a sarbatori evenimentul cum se cuvine si, colac peste pupaza, sunt cazati chiar la iubitul fiului, recomandat drept un prieten foarte bun.
O alta varianta de titlu ar fi fost „De trei ori femeie”, insa alegerea finala a vizat performanta actoriceasca uluitoare a lui Joanne Woodward, care mi-a adus aminte de cea legendara a lui Peter Sellers din filmul pe care l-am parafrazat.
