Ca între oameni

By Iulian in Filme 0 Comment

La Nurnberg a avut una dintre cele mai importante judecăți din istorie, așa că îmi permit și eu să vin cu o judecată de valoare asupra filmului Nuremberg din 2025 în comparație cu cel cu subiect similar din 1961.

E o nedreptate ca acesta să fie considerat net inferior aceluia.

Da, regizorul-scenarist James Vanderbilt se lasă în câteva rânduri furat de locuri comune hollywoodiene, dar acestea sunt integrate tramei narative și nu stânjenesc mesajul pe care își propune să îl transmită.

Iar o diferență majoră între cele două creații cinematografice nu e un neajuns, dimpotrivă.

Judgement at Nuremberg al lui Stanley Kramer vizează idei și contradicții, ilustrate de diversele personaje care îl populează. Justiție vs dreptate, deficiențe vs. inteligență, oratorie vs. sinceritate și, mai presus de toate, logică vs. moralitate sunt antinomiile care se perindă în sala de judecată, iar concluziile desprinse pot fi aplicate istoriei ca întreg, nu doar Holocaustului.

Aici, însă, totul are oamenii în prim-plan.

Un psihiatru american pe nume Douglas Kelly este însărcinat să îi testeze pe liderii naziști capturați înainte să își facă singuri felul, pentru a stabili dacă sunt apți mintal pentru a fi supuși unui proces autentic.

Pe parcurs, ajunge să îi înțeleagă și să lege relații umane cu ei, în special cu Hermann Goring, cel mai înalt oficial supus acestor proceduri juridice.

Din noianul de interacțiuni, parte inspirate din realitate, parte fictive, ajungem să constatăm că învinșii naziști sunt oameni, nu ființe supranaturale malefice, iar învingătorii americani și aliații lor nu sunt lipsiți de păcate sau defecte.

Această ambiguitate, care nu e niciodată insultătoare și care, spre lauda scenariului, rămâne în limitele rezonabilului, e realizată cu acea calitate a Nuremberg care îl apropie cel mai mult de ilustrul predecesor – calitatea deosebită a interpretărilor.

Bune saubrele, există multe personaje secundare care au momentele lor de grație, când atenția noastră e în primul rând asupra lor.

Michael Shannon este un om al legii animat de idealuri nobile, dar făr’ de fler retoric, Richard E. Grant e cinic, dar iscusit, iar John Slattery e un comandant dintr-o bucată, dar nu total lipsit de înțelegere.

Evident, caimacul plăcerii, căci se poate vorbi și de așa ceva într-un asemenea film, e luat de schimburile de replici dintre doctor și pacient, dintre Kelly și Goring, dintre două Oscaruri care se fac simțite din plin.

Rami Malek nu e un monument de integritate, ba chiar are ceva de șmecheraș în anumite momente, dar asta nu aduce atingere idealurilor pe care le întruchipează, ci doar presară nuanța necesară demersului cinematografic ca întreg.

De cealaltă parte, Russell Crowe e colosal și nu mă refer aici doar că s-a făcut o namilă de om, lucru pe care îl exploatează fără rețineri.

Performanța lingvistică e impresionantă, are un accent german consistent pe tot cuprinsul peliculei, dar chiar vorbește în acea limbă în destule momente. Acesta este, totuși, doar glazura prestației sale impunătoare.

Ce e cu adevărat memorabil este cum îl face pe Goring să pară mai competent decât trebuie să fie fost și mult mai charismatic decât era cu siguranță. Nu credeam că vreun tartor nazist poate fi recreat la fel de multifațetat cum a reușit odinioară Bruno Ganz cu Hitler în Der Untergang.

Nu mai vrea Russell Crowe să aibă de-a face cu Oscarurile, că, dacă și-ar fi pus mintea, cred că înhața o nominalizare pentru rolul ăsta.

S-a reproșat lui Nuremberg că ar conține multe inexactități istorice.

Dincolo de orice dramatizare a dialogurilor și a situațiilor, ca și în Judgement at Nuremberg, și aici ni se prezintă imagini reale din acele abisuri ale naturii umane, lagărele de concentrare naziste.

Atunci înțelegem că Nuremberg, cum o fi el, e un film necesar.

Se aude zăngănit de arme tot mai tare în lume, iar oamenii redescoperă gustul nociv al extremismului.

Merită să li se aducă aminte la ce pot duce toate astea.

Și ce avem de făcut pentru a împiedica ororile.

Bunătatea nu se poate falsifica

By Iulian in Filme 0 Comment

Există o decadă în cinematografia americană când generozitatea idealurilor și calitatea realizării au fuzionat perfect.

Este vorba de perioada de după Al Doilea Război Mondial, când, ieșite biruitoare din Al Doilea Război Mondial și instalate dominant ca pol al libertății de expresie și tărâm al unei prosperități fără precedent, Statele Unite ale Americii își făureau imaginea din care s-au hrănit decenii la rând (până de curând).

În acest context apare Mister 880, comedie romantică și lejer film de suspans, în care un agent specializat în depistarea falsificatorilor de bani (Burt Lancaster) încearcă să dea de urmele personajului eponim, care nu e nici foarte competent, nici foarte dăunător (vizează bancnote de 1 Dolar), dar care a rămas neprins mai bine de un deceniu.

Pe parcurs, se îndrăgostește de o simpatică și incisivă interpretă de la ONU (Dorothy McGuire) și îl cunoaște pe de-toți-iubitul Skipper, un pensionar al cărui scop în viață nu pare a fi decât a-i ajuta pe ceilalți (Edmund Gwenn).

Regizorul Edmund Golding folosește un scenariu inteligent, foarte bine documentat, pentru a împleti latura amoroasă relaxată cu vaga tramă narativă, rezultatul obligându-mă să apelez din nou la sintagma ”mică bijuterie”, care caracterizează aceste filme de calitate, care n-au aura acelor capodopere înregistrate de posteritate, dar care nu așteaptă decât să fie șterse de praful uitării, pentru a străluci din nou.

Burt Lancaster este viguros și charismatic fără efort, așa cum îl știm, Dorothy McGuire îi dă replica pe măsură, însă acel personaj care impune tonul emoțional al peliculei este Edmund Gwenn.

De neuitat ca Moș Crăciun în Miracle on 34th Street, acest adorabil actor readuce bonomia și altruismul pe ecran, dar le conferă mai multe umbre ale trecutului. În personajul său îl vedem pe acel om ajuns la vârsta senectuții după o viața care nu l-a scutit de durere, dar pe care o gestionează dedicându-se celorlalți.

De aceea, mica sa transgresiune (nu zic mai mult, deși nu-i greu de ghicit despre ce e vorba) apare nu doar scuzabilă, ci mai mult ca o acuză discretă la adresa modului cum societatea alege să își trateze membrii ajunși la amurgul vieții.

În prag de sărbători hibernale, merită să reflectăm asupra acestui lucru.

Zoomenie pentru toate încrengăturile

By Iulian in Filme 0 Comment

Primul film Zootopia a fost un șoc mondial dintre cele mai plăcute.

Cei de la Disney și-a adus aminte că au o tradiție a capodoperelor animate care precede cu mult portofoliul Pixar pe care și l-au însușit la un moment dat și, cu un efort conjugat de creativitate, umor, documentare și calitate a execuției, au scos un film irezistibil.

Pentru o continuare, aveau o sarcină deopotrivă de grea și ușoară.

Grea, pentru că asta e soarta oricărui al doilea film.

Ușoară, pentru că nu aveau decât să utilizeze aceeași bogăție faunistică, aceeași abundență de referințe culturale și contemporane și aceleași idealuri generoase, iar rezultatul avea să fie devorat de mamiferele umane de pe tot globul.

Zis și făcut.

Zootopia 2 ne aduce din nou în prim-plan ineditul cuplu de investigatori format din iepurița volubilă Judy Hopps (Ginnifer Goodwin) și vulpoiul șmecher Nick Wilde (Jason Bateman), care au de înfruntat oprobriul publicului animalier pentru a repara o fărădelege de acum mai multe generații și a preveni ca tundra înzăpezită a lincșilor să nu se extindă peste zona reptilelor.

De apreciat că filmul realizat de Jared Bush și Byron Howard extinde aria zoologică a personajelor spre marea grupă a acestor viețuitoare pe care le numim cu sânge rece și care, de ce să nu recunoaștem, ne provoacă un disconfort mental întreținut de mitologii milenare.

Revedem cu maximă plăcere personaje emblematice din prima peliculă, dar cele noi ne captivează cel mai mult, în special cele din rândul nou abordatelor încrengături.

Ke Huy Quan, puștiul de odinioară din Indiana Jones and the Temple of Doom și îndreptățit oscarizat pentru Everything, Everywhere, All at Once, e Gary De’Snake și e adorabil chiar fără să-l vedem, iar mi hombre Danny Trejo are genul acela de apariție care fură atenția de la protagoniști. Ce e și ce face vă las pe voi să descoperiți, nu vă spun decât că numele lui este, cum altfel, Jesus.

Intelectual vorbind, Zootopia 2 reușește o performanță rarisimă: să ia în răspăr, dar și să prezinte beneficiile a ceea ce numim psihoterapie și dezvoltare personală.

Mai e și antrenant cât cuprinde, iar pentru spectatorii din toate categoriile de vârstă, dar chiar toate, e un mod de a ne reaminti cât de diversă și frumoasă este viața pe pământ.

Ca parte a ei, suntem datori să o protejăm și să o iubim.

Așa cum ne spun chiar Judy:

The world will never be a better place if no one is brave enough to do the right thing.

Graba strică treaba

By Iulian in Filme 0 Comment

Wicked a fost o revelație multiplă pentru mine.

Nu doar că nu eram familiar cu versiunea revizionistă a poveștii celei nemuritoare a Vrăjitorului din Oz (explic geneza ei aici), dar am și descoperit un film care a concurat cu mult tupeu împotriva lui Dune – Part Two la tot ce a însemnat realizare tehnică, precum și pe o Ariana Grande cu abilități actoricești mult peste dosarul mental pe care i-l construisem.

Wicked – For Good este continuarea organică a acestei narațiuni, dar are o sarcină ingrată.

Nu mai beneficiază de prezumția de prospețime a predecesorului și are de înnodat toate firele cu producția legendară din 1939, păstrând în același timp răstălmăcirea lor.

De aici virajele bruște și prea puțin explicate pe care le ia acțiunea în anumite momente și aerul că acest film a fost făcut pe fugă.

Regia lui John M. Chu este la fel de competentă, dar ne oferă mult mai puține secvențe de grație colorată, cele mai multe numere muzicale fiind melancolice, în ton, ce-i drept, cu evoluțiile psihologice ale personajelor.

Cu toată scăderea de ritm generală din Wicked – For Good, interpretările rămân de la solide în sus.

Cynthia Erivo cântă cu stil și redă mulțumitor dilema de imagine (fată bună în adâncul sufletului vs. imagine de cotoroanță) pe care o are de gestionat, însă numai un puseu de corectitudine politică o poate duce din nou în rândul nominalizatelor la Oscar la anul.

Șansa ei ar fi să vină în tandem cu Ariana Grande, care adăugă la toate lucrurile strălucitoare din ipostaza anterioară alte și alte trăiri.

E acea persoană care trăiește într-o bulă, îi place acolo, dar bula e fragilă, iar adevărul se strecoară înăuntrul existenței ei idilice și nu îi dă pace.

Asta generează momente de cumpănă, așa că nu mă sfiesc să spun că, spre deosebire de Wicked cel dintâi, aici cele mai bune momente ale sale sunt când nu cântă, nu vorbește, ci pur și simplu e furată de gânduri.

Din restul distribuției îi remarcăm pe aceeași Jeff Goldblum drept escrocul Vrăjitor din Oz și pe Michelle Yeoh, care e acea eminență cenușie care caracterizează structurile de putere cu tentă autoritară din toate timpurile și toate universurile, reale sau imaginare.

Împins de influența înaintașului de acum un an, probabil că Wicked – For Good se va găsi la masa nominalizaților de la anul, la cel mai bun film, la câteva categorii tehnice și (aici e și dorință, nu doar pronostic) și cea mai bună actriță în rol secundar, prin Ariana Grande, Glinda cea drăgălașă și superficială, care are următorul schimb de replici cu Elaphaba cea obositor de virtuoasă:

Glinda: Sunt persoană publică acum, oamenii așteaptă de la mine să…

Elaphaba: Să minți?

Glinda: Să îi încurajez.

One Battle after Another (Iranian style)

By Iulian in Filme 0 Comment

Nu mă mai miră când iranienii scot un film mare.

De mult am constatat că e ceva acolo care îi mână către creații foarte puternice, foarte bine jucate, în care umanitatea e dezvăluită în toată complexitatea ei.

Nu mai încerc să găsesc o explicație, pur și simplu mă bucur de fiecare astfel de producție cinematografică.

Yek tasadef sadeh (It Was Just an Accident) al lui Jafar Panahi (cel din spatele excelentului Afsaid) este încă o perlă în salba cinematografiei iraniene.

Porniți la drum de noapte cu mașina, o familie formată din tată, mamă însărcinată și fiica de vreo șapte ani suferă un accident care îi obligă să poposească undeva pe traseu.

Acolo, un alt personaj pare a-l recunoaște pe tată și de aici să te ții sarabandă de pățanii.

Nu pot să vă spun mai mult, dar mergeți pe mâna mea când vă spun că rar s-a mai întâlnit vreun film în care tragedia pură să coabiteze cu umorul și impulsurile antisociale să își dea mâna cu cele altruiste, fără să se amestece, dar și fără să se anuleze reciproc.

Râzi și te încrâncenezi, te încrâncenezi și te înduioșezi, de nu mai știe amigdala ce neurotransmițători să producă: cortizol sau serotononină sau oxitocină?

Noi, românii, care am trecut printr-o dictatură și ne zbatem într-o societate încă dominată de bacșiș (sunt câteva scene gen de tot hazul în peliculă), ar trebui să rezonăm cu ce ne înfățișează Jajar Panahi, de aceea mi s-a părut regretabil că puținii spectatori din sala de cinema au părut a nu înțelege mai nimic, dovadă fiind reacțiile lor revoltate.

It Was Just an Accident e o critică a regimului represiv de la Teheran și nu e de mirare că filmul e promovat mai degrabă ca fiind din Franța, însă acesta este doar un aspect tehnic.

Cultural vorbind, e iranian toată ziua.

Cutumele, traumele, situațiile și caracterul volubil și expresiv al întregii distribuții sunt inimitabile și sunt de-acolo, le știu din A Separation sau The Seed of a Sacred Fig sau Crimson Gold.

Iranienii știu să reziste prin cinematografie.

Sunt convins că istoria îi va răsplăti pentru asta.

Până atunci, It Was Just an Accident a fost răsplătit cu Palme d’Or și o să joace și la masa Oscarurilor de la anul.

De fapt, mi s-a înfiripat un gând nebunesc sau irezistibil.

Cum ar fi ca membrii Academiei să îi enerveze în același timp și pe Trump, și pe Ayatollah, dând premiul cel mare acestui film?

Am trimis și noi ceva în Univers

By Iulian in Filme 0 Comment

Filmul pe care mulți români se grăbesc să îl vadă în această perioadă este Cravata galbenă al lui Serge Ioan Celibidache.

Am făcut-o eu însumi și îi înțeleg.

I-a mânat o combinație de curiozitate și patriotism.

Eu, unul, mi le-am văzut satisfăcute pe amândouă, ba chiar am primit ca bonus întărirea unei pasiuni care s-a născut și s-a maturizat la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Filmul urmărește două planuri narative, ambele avându-l în prim-plan pe tatăl cineastului, ilustrul Sergiu Celibidache, atât în tinerețea zbuciumată și evoluția către faimă, cât și la senectute, când se încăpățânează să lupte pentru un ideal aparent anacronic – refuzul de a permite reproducerea digitală a concertelor dirijate de el, cu argumentul că prin asta se pierde însăși spiritul muzicii.

Aici îi dau parțial dreptate. Tehnologia este indispensabilă în a-ți extinde orizontul, dar un concert ascultat pe viu este unic și irepetabil.

John Malkovich este numele mare care a împins pelicula spre atenția internațională, iar veteranul într-ale actoriei aduce prestanță rolului, dar sufletul producției este tânărul Ben Schnetzer, căci bildungsromanul e al lui.

Pe el îl urmărim descoperindu-se pe sine, pe el îl vedem pătruns de muzică și de orgoliu, pe el îl compătimim când suferă privațiuni în război.

Regia lui Serge Ioan Celibidache emană profesionalism, iar dacă sunt unele secvențe mai stângace sau exagerat de patetice în formă (vezi epifania de la concertul din biserică), altele te captivează de-a dreptul prin tensiune (vezi legitimarea de noapte) sau triumf al talentului (vezi proba de la Berlin) sau erotism (vezi scena când dirijează Boleroul lui Ravel).

Iar totul culminează cu acel spectacol de la Ateneu, căruia i-am simțit vibrația parcă aievea.

Scenariul semnat de același Serge Ioan Celibidache în colaborare cu James Olivier (care a mai lucrat și la Octav cel cu Marcel Iureș) e măsurat în melodramă, dându-le astfel actorilor posibilitatea să se afirme prin forța interpretării.

Dintr-o distribuție de o competență fără abateri, preferații mei sunt Sean Bean drept tatăl exigent și dominator (povestea lui Celibidache Sr. o oglindește pe a lui Jean Negulescu) sau Robert Dolle drept profesorul inimos, care, cu bonomia unui Dobby din Harry Potter și înțelepciunea de Yoda din Star Wars, face din padawanul său Sergiu un veritabil Skywalker al muzicii.

Până acum am vorbit în calitate de cinefil universal, dar se cuvine a se exprima și românul din mine.

Iar acesta e încântat de cum istoria noastră, cu bună și rele, e racordată la istoria universală și cum unul de-al nostru face istorie.

Da, am trimis și noi ceva în Univers.

Perfecțiunea Nadiei, stângul lui Hagi, esența lui Brâncuși, pagaia ruptă a lui Patzaichin.

Sau dedicarea lui Sergiu Celibidache.

Samsara în sens invers

By Iulian in Filme 0 Comment

În lumea cinematografiei, Ben Kingsley va rămâne în primul rând asociat cu figura ascetică și bonomă a lui Gandhi, pe care l-a interpretat magistral în filmul eponim, ajutat și de descendența sa indiană.

Dar avatarurile filmografiei sale sunt multe și variate, iar unul care e amuzant de departe de cel al ”Sufletului celui mare” se regăsește și în Sexy Beast.

Și aici Kingsley este chel, este îmbrăcat în alb, este orator convingător.

Însă ce spune și ce face sunt la polul diametral opus.

Pe scurt, este un psihopat înfricoșător, care stârnește disconfort tuturor celorlalte personaje, iar spectactorilor amuzament și disconfort, la rându-le.

Misiunea sa este să călătorească din Albion undeva într-o zonă aridă a Spaniei, pentru a-l readuce în activitate pe un spărgător retras (Ray Winstone), pentru o lucrare deosebită, comandată de un temut mafiot din Londra (Ian McShane).

Trama narativă este a acelorași gangsteri britanici cu care ne-a delectat și Guy Ritchie, dar, dacă regizorul lui Lock Stock and Two Smoking Barrels sau Snatch are un stil ca pe amfetamine, Jonathan Glazier își învăluie producția ca un prelung consum de psihedelice – contururi estompate, vorbe domoale și nu tot timpul coerente, schimbări bruște de dispoziție.

Teoretic, Winstone este protagonistul, deși McShane are partea lui de prim-plan, însă cel care își adjudecă fimul este, fără doar și poate, Ben Kingsley.

Nominalizat la Oscar pentru rol secundar, are aceeași influență în cadrul lui precum un Joe Pesci în Goodfellas sau Heath Ledger în The Dark Knight.

Fără el și fără spurcăciunile pe care le proferează, ca să nu mai zicem de aerul amenințător aproape insuportabil, Sexy Beast n-ar fi nici sexy, nici bestial.

Și tot el dă substanță moralei de fond a filmului.

Tot suportând abuzuri, ajungi să explodezi la un moment dat.

Dar urmele lor o să rămână pe vecie.

Tradiție, ambiție, fermentație

By Iulian in Carti, Filme, Intre gustativ si conceptual, Intre vizual si conceptual 0 Comment

În lumea vinului, Bordeaux este o destinație esențială.

Muzeul Vinului din acest oraș pitoresc este senzațional, nu doar prin exteriorul ultra-futuristic, ci și pentru suita de experiențe educațional-gustative de care ai parte în spațiile expoziționale, care prezintă poate cea mai inteligentă utilizarea a noilor tehnologii pe care am văzut-o vreodată în vreo astfel de instituție culturală.

Însă, pentru a atinge nemijlocit tradiția oenologică din regiunea bordeleză, am călătorit la jumătate de oră de oraș, în satul Saint-Emilion, înscris, împreună cu împrejurimile sale, în Patrimoniul Mondial UNESCO încă din 1999.

De cum m-am dat jos din tren și am privit împrejur, am știut că sunt sunt într-un ținut unde se face, se bea, se discută, ba chiar se respiră vin.

Se simte o tradiție îndelungată și mândră a continuității artei viticole oriunde ai privi cu ochii.

Vițele de vie arată semnele unei selecționări și evoluții care a dus la o uniformitate nocivă în alte condiții, dar spectaculoasă aici.

Ca român crescut cu La cireșe a lui Creangă, cu greu m-am putut abține să nu smulg un ciorchine care părea mai la îndemână. M-a oprit teama de repercursiuni, dar și aerul de operă de artă pe care îl emană fiecare podgorie, mai ales că mai toate au în centru un mai mic sau mai mare conac (în franceză, ”Chateau”), simboluri ale prosperității, dar și esențiale elemente de marketing.

Saint-Emilion adăpostește o bijuterie arhitectonică unică, nebănuit de impresionantă când ești în afara ei – biserica monolitică dedicată sfântului eponim.

Nu vă imaginați o grotă ajunsă loc de pelerinaj, precum în părțile noastre. Este o biserică în toată regulă, care pur și simplu a fost răpită stâncii brute.

Nicio expediție la Saint-Emilion, însă, nu ar fi completă, fără vizita unei crame. Cu cât mai de soi, cu atât mai bine.

Eu, unul, am reușit să prind o rezervare la Chateau Guadet, cramă veche de peste două secole, al cărei fondator s-a ascuns în propriile beciuri, ca să scape de furia Revoluției Franceze.

Fără noroc, însă.

Ca ghid l-am avut pe Guy-Petrus Lignac, arhetipal proprietar de cramă din zonă: elegant într-un mod relaxat, savuros vorbitor (inclusiv în engleza cu accent franțuzesc), alunecos negustor și animat de o distincție care ar fi vecină cu aroganța, dacă nu ar fi justificată de tot ce îl înconjura.

Întâmplător, dumnealui este și protagonistul unui documentar pe Netflix, deoarece a fost supus unei tentative de escrocherie parcă izvorâtă din Mission Impossible, poveste incredibilă despre care puteți citi mai multe aici.

Din fericire, Monsieur Guy -Petrus Lignac nu i-a căzut pradă, iar dacă o parte din prenumele său vi se pare cunoscut, este pentru că este înrudit de departe cu acela care a fondat crama care dă unele dintre cele mai scumpe vinuri din lume.

La finalul vizitei, nu am avut parte de vreun Chateau Petrus, dar tot am gustat două vinuri deținătoare ale râvnitului titlu Grand Cru Classé.

Cu ocazia asta, am înțeles și unul dintre adevărurile fundamentale ale lumii vinului:

Cronologia nu este întotdeauna garanția satisfacției.

Niciun an nu este ca altul, nicio producție nu seamănă cu alta.

De aceea, deși ediția din 2011 a fost mai mult decât agreabilă ca trăire gustativă globală, cea din 2014 a trezit la viața senzori bucali despre care nu aveam habar că există. Amintirea acelei distorsionări plăcute a țesuturilor din spatele buzei de sus este deja înmagazinată în pivnița cea mai de soi a memoriei.

Că în toate în Saint-Emilion se învârt în jurul tradiției, dar și ambiției și, mai ales, a banilor, mi-a fost limpede încă de când urcat pantele dinspre gară spre centrul localității.

Iar această impresie a fost întărită de un sugestiv și amplu documentar intitulat Red Obsession.

Realizat de David Roach și Warwick Ross și narat de Russel Crowe (e o scenă la început care îți face cu ochiul în privința asta), film te poartă prin pitorescul regiunii viticole care înconjoară Bordeauxul, dar atinge și chestiunea metamorfozei vinului dinspre licoare elegantă și accesibilă către obiect de tranzacție și speculă, fenomen potențat de ascensiunea economică a Chinei și a cererii venind de acolo.

Documentarul îl prezintă fugitiv inclusiv pe faimosul critic de vin Robert Parker, atingând și spinoasa chestiune a marketingului care nu e întotdeauna reflecția calității, ci e un mecanism de stors bani, fapt care îi pune pe cei din regiuni precum Saint-Emilion în situația complicată de a alege între tradiția în care au crescut și perpetua goană după profit.

În România, care de-abia redescoperă universul oenologiei de calitate, dar și orientate spre piață, alegerea asta pare facilă, dar în Franța, unde s-au acumulat secole de continuitate, a face rabat de la calitate sau de la cutume nu e așa simplu.

Și, așa cum m-am obișnuit, o vizită într-un loc real este potențată de o ficțiune care are loc acolo, așa că iată și un roman care se petrece în Saint-Emilion.

Scrisă la persoana I, Broke the Grape’s Joy de Patrick Hilyer este povestea unei englezoaice stabilite în Saint-Emilion, ceea ce nu e o raritate, căci regiunea Bordeauxului a exercitat întotdeauna o atracție aparte asupra celor de pe cealaltă parte a Canalului Mânecii.

Rămasă văduvă și proprietară a unei mici crame, protagonista are de gestionat iubiri pierdute și regăsite, escrocherii și trădări, relații de familie și, nu în ultimul rând, amplul proces de întreținere a viei și realizare a vinului.

Autor și al unui apreciat ghid viticol al Franței, Hilyer realizează un reușit cupaj de melodramă, gastronomie, suspans și odă închinată activității oenologice, care e descrisă în amănunt, fără a deveni greoaie narativ în niciun moment.

Iar românii își au locul lor în această carte, dar o să vă las să descoperiți asta singuri, așa cum vă îndemn să descoperiți tărâmul magic al vinului de la Saint-Emilion.

Mare ți-e grădina, Doamne!

By Iulian in Filme 0 Comment

În grădina Domnului încap multe:

Dezaxați.

Sărăcuți cu duhul.

Corporatiste dezumanizate.

Polițiști supraponderali.

Iar Yorgos Lanthimos, care are gust pentru oricare dintre ei, îi adună în Bugonia, o hiperbolă cu parfum de credibilitate despre lumea conspiraționistă în care trăim.

Un tip cam vai de el, dar cu păreri foarte ferme despre laturile subtile ale existenței (Jesse Plemons), își racolează vărul chiar mai slab de minte decât el (Aidan Delbis) întru realizarea unei misiuni de maximă însemnătate: răpirea manageriței companiei unde lucrează, pe care o suspectează a fi extraterestră, andromedoaică mai precis (Emma Stone).

Culmea, le și iese, cu rezultate suprinzătoare, funeste și amuzante, așa cum îi place cineastului grec să amestece.

Sechestrări de genul ăsta s-au mai văzut, dar Bugonia se impune prin duelul personalităților și, mai ales, al limbajelor.

Plemons vorbește în unele momente cu siguranța aia a inepțiilor pe care o auzi, bunăoară, la unul care ne relatează despre tunelurile dacice despre Bucegi și despre dârele avioanelor, prin care suntem împroșcați cu boli. Nu durează mult, însă, și se vădește a fi cel puțin la fel de traumatizat și abuzat precum Jokerul lui Joaquin Phoenix.

De cealaltă parte, Stone uzează de eufemismele alea corporatiste, prin care se spun multe și nimic, prin care se relativizează totul. Așa cum mi-a spus mie un domn hârșit în aceste daraveruri: ”În compania noastră nu există nu, există da în anumite condiții”. Renunțând la podoaba capilară, actrița ne obligă să ne uităm și mai adânc un ochii ei mari, urmași demni ai celor ai lui Bette Davis.

Strălucitori în tot ce fac, cei doi au o relație în care ipostazele de asuprit-asupritor sunt interșanjabile, așa că tu, spectatorul amuzat și oripilat, ai privilegiul gândirii duale, nu al celei fixiste, morb care îi afectează pe toți mai mulți semeni ai noștri.

Nu e de ignorat nici cel care întregește triunghiul narativo-psihologic, Aidan Delbis, nou venit în lumea filmului, ceea ce face cele reacțiile sale, unele dintre ele esențiale în economia acțiunii, cu atât mai impresionante.

Bugonia nu duce lipsă de excese: de violență, de ridicol, de parandărături.

Dar e suficient să arunci o privire pe rețelele sociale, să îți dai seama că e un instantaneu deloc flatant al unei omeniri ajunse într-un moment deloc flatant de manifestare.

Ca să parafrazez o poantă celebră:

Doamne, dă-mi înțelepciune să-i înțeleg pe ceilalți, răbdare să îi accept și compasiune să îi ajut!

Pentru că, Doamne, dacă îmi dai putere, îi strâng de gât!

Încă o rundă de catharsis

By Iulian in Filme 0 Comment

Ca demers cinematografic, biografiile muzicale sunt un pic cinice.

Mai ales dacă artistul vizat e faimos.

Realizatorii știu că oamenii sunt curioși, dar și că nu pot rezista tentației de a asculta niște melodii nemuritoare în context.

Actorii din rolurile principale își asumă transformări, iar momeala pentru Oscar e gata, de unde și interesul sporit.

Dar, să fiu sincer, în ciuda acestui cinism de care sunt conștient, biografiile astea muzicale sunt irezistibile.

De aceea nu am ocolit nici Springsteen: Deliver Me from Nowhere, ba chiar pot să spun că, pe lângă mai sus amintitele trăsături, a și plusat un pic.

Filmul lui Scott Cooper îl prezintă pe Bruce Springsteen, artistul american prin excelență, dar care a găsit calea spre sufletul lumii întregi, în timpul zbaterilor realizării unui album aparte, Nebraska, în care energia leonină din alte șlagăre e înlocuită de un spirit mai întunecat, mai introspectiv, mai elegiac.

Melodiile sunt, în principal, ecouri ale copilăriei lui problematice. Folosesc acest termen, pentru că scurtele epidoade alb-negru de anamneză nu ni-l arată pe copilul Bruce doar afectat de viața cu un tată alcoolic, ci prins în acel hățiș complicat de sentimente, pe care îl știe oricine a crescut cu părinți disfuncționali, dar care, de bine, de rău, nu s-a putut desprinde pentru, că vorba aia, doar pe ei îi avem.

Efectele la maturitate îi influențează protagonistului relațiile cu impresarul, cu o femeie de care e atras și cu arta, în general.

Deși sumare, aceste chinuri ale facerii creative sunt, probabil, realiste și mântuiesc Springsteen: Deliver Me from Nowhere de faptul că înaintează cu frâna de mână trasă, fața de narațiunile alerte din Ray, Bohemian Rhapsody sau A Complete Unknown.

Ca și acești predecesori, pelicula se sprijină pe dedicarea actorilor.

Jeremy Allen White e preocupat de manierismele personajului, dar și de chinul interior, iar interpretarea lui e în cele care îl contrapun celor câteva personaje cu care îl vedem relaționând.

Idila damnată cu Odessa Young e convențională, am mai văzut-o la Chalamet alias Dylan cu toate femeile lui sau la Jeff Bridges vs Maggie Gyllenhaal în Crazy Heart, însă anumite momente care îl aduc împreună cu managerul jucat de Jeremy Strong sunt de-a dreptul înălțătoare.

Și, bineînțeles, mai sunt cele câteva minute cu tatăl îmbătrânit și înfrânt, partitură care i-a revenit lui Stephen Graham, care înțelege lucrurile acestea în profunzime, fiind mintea și sufletul din spatele mini-seriei fenomen Adolescence.

De fapt, lui Graham îi revine vârful de expresivitate al filmului.

Are loc într-una dintre secvențele alb-negru, când, după ce și-a luat o bâtă pe spate de la fiul care era speriat că avea de gând să-i facă rău mamei, se întoarce către el cu o figură în care coexistă enervarea și mândria.

Durează o secundă, însă acolo e cheia.

Ambivalența relațiilor dintre părinți și copii.

Springsteen: Deliver Me from Nowhere are acest mic merit:

Ne invită la a ne reexamina pe ale noastre cu ai noștri, pentru a lămuri măcar de unde venim și unde ar trebui să ne îndreptăm.

Orice astfel de rundă cathartică e binevenită.