Pentru cei ce se pierd

By Iulian in Filme 0 Comment

Pe Natalia și Ginel din Jaful secolului i-am întâlnit aievea.

Eram în Aeroportul Otopeni și s-au așezat față în față cu mine în sala de așteptare.

Am făcut cunoștință când, cu un glas sfios, ea m-a întrebat dacă am cumva o pastilă care să reducă efectele de greață (din păcate, n-am putut-o ajuta).

Era însărcinată în câteva luni și plecau amândoi în Italia, să încerce să își facă un rost acolo.

Erau din zona Rădăuțiului, dacă îmi aduc bine aminte, și e limpede că nu își părăseau locurile natale de bine ce le era.

Erau reținuți când încercam să fac conversație, dar mi-au oferit cu generozitate din puținul pe care și-l luaseră de la supermaketul de la subsolul aeroportului, argumentând că nu o să-i lase să urce cu acele lucruri de-ale gurii în avion.

Au plecat înaintea mea la îmbarcare, iar eu mi-am continuat așteptarea un pic mai trist.

De aceea, am rezonat într-un fel anume cu drama cuplului de protagoniști din Jaful secolului, români ajunși prin străinătate, obligați să suporte tot felul de privațiuni și abuzuri, pentru că în țara lor tot de asta au parte.

De aceea, furtul tablourilor (pierdute pe veci, altă pricină pentru care doare) evocat de titlu mi se pare doar un pretext pentru radiografierea relelor care domină două societăți: cea olandeză, care încearcă să își spele păcatele sunt masca respectabilității, și cea românească, pasiv-agresivă în neputința ei.

De asta, deplâng încă o dată (după Oameni de treabă) neinspiratul afiș oficial al producției, care pare a transmite că e vorba de o comedie.

Nici pomeneală.

Regia Teodorei Mihai e competentă și jonglează între cele două lumi cu multă abilitate, oferindu-ne o versiune îndulcită a faimosului stil al Noului Val Românesc (promovat, printre alții, și de Cristian Mungiu, care semnează aici scenariul), adică proțăpirea camerei asupra actorilor, pentru schimburi de replici mai mult sau mai puțin intense.

Parcă timpii de răbdare la care suntem supuși s-au mai redus, calitatea montajului sunet-imagine e la ani lumină de cea din Patru luni, trei săptămâni și două zile, iar ciorbele au încetat să fie lait-motiv.

Interpretările sunt în aceeași notă de expresivitate reținut-exactă, cu care deja ne-a obișnuit cohorta de cineaști români din care face parte și Mungiu, cu o excepție notabilă în complexa personalitate construită de Anamaria Vartolomei.

Dacă alunecarea lui Ionuț Niculaie alias Ginel în genunea fărădelegii e vag cunoscută, iar aerul său mai talâmb se opune în mod familiar celui agresiv al lui Rareș Andrici zis și Iță (vezi tandemul din Taximetriști), suita de ipostaze și reacții în care e pusă e impresionantă și înduioșătoare.

E mamă, e imigrantă, e soție, e străină asuprită, e femeie în cumpăna deciziilor, e martor interogat.

Să fii frumoasă și lași asta să îți susțină prestația actoricească, nu o să perturbe, asta e o performanță.

Nu e de mirare că totul pornește de la chipul ei care îl farmecă pe olandez.

Acum câțiva ani, Kenneth Branagh își repovestea copilăria în filmul Belfast, care are un deznodământ nu diferit de Jaful secolului și care, la final, are o dedicație pe care o preiau, căci se potrivește dureros de bine și aici:

Pentru cei care au plecat.

Pentru cei care au rămas.

Pentru cei care s-au pierdut.

Un zâmbet după altul

By Iulian in Filme 0 Comment

O Americă disfuncțională precum cea din prezent este mină de aur pentru un cineast precum Paul Thomas Anderson, mai ales când are la dispoziție bani și o suită de actori de super clasă.

Însă e o greșeală să pleci la drum cu Anderson și să crezi că știi ce are în gând și de gând.

De asta, orice încercare de categorisire a oricărui film al său, iar One Battle after Another nu face excepție, e sortită dintru început eșecului.

Pe hârtie, povestea este a unui fost anarhist relativ pașnic (obișnuiți-vă cu astfel de contradicții, e partea cea mai strălucită a peliculei), care, având o fiică rămasă de la relația cu o anarhistă și mai teribilă, se vede nevoit să o salveze din ghearele unui inamic de pe vremuri, un colonel cu mai multe apucături dubioase decât pot eu prezenta deodată.

În realitate, vânzoleala alertă de peste două ore și jumătate relevă tot felul de împerecheri improbabile, precum extremiști de dreapta (a se citi neonaziști) care apelează la indieni, călugărițe care cultivă marijuana, birocrație în anarhie, practicanți de arte marțiale și imigraționale și alte câte și mai câte.

Să zicem că apucații de dreapta ies ceva mai rău, dat fiind că sunt mai prezenți mediatic în prezent, dar nici militanții de stânga nu sunt iertați, iar regizorul-scenarist reușește să îi supere pe toți reliefați, dar să ne bucure pe noi, ceilalți, oamenii cu un dram de minte.

Tot cu dramul ăsta de minte putem extrage o morală mai înălțătoare decât tot ce ne-a propus vreodată Anderson.

Într-un conflict între ideologii ireconciliabile, vor triumfa întotdeauna omenia sau solidaritatea și chiar în cei mai monstruoși semeni ai noștri pot încolți un soi de sentimente.

Am pentru asta un exemplu pe care o să-l păstrez cât mai vag, în spijinul celor care încă n-au văzut One Battle after Another:

Este vorba despre scena din biserică, cea care îi opune pe Sean Penn și pe tânara Chase Infiniti.

În imensa lui înțelepciune artistică, Anderson îi lasă singuri într-un cameră vastă, iar spațiul ăsta care îi desparte pare a fi acoperit de trăirile celor doi.

Mă opresc aici cu scrisul, dar nu cu gândul, pentru că bucata asta de film mi se pare vârful unei creații care stă, oricum, tot timpul sus.

Că Paul Thomas Anderson scoate ce-i mai bun din interpreții lui e lucru știut, așa că toată lumea aștepta cu atenție, dar nu îngrijorare prima lui colaborare cu Leonardo DiCaprio.

Iar rezultatul e peste orice fel de standarde înalte ridicate de cei doi anterior. Energia actorului e binecunoscută, iar aici e pusă în slujba unui rol de nevrotic benign, de stângaci descurcăreț, de vicios de dat exemplu (v-am avertizat cu contradicțiile alea).

Practic, Anderson pune camera pe DiCaprio și îl lasă să se dezlănțuie, iar noi nu ne putem lua ochii de la el.

E Buster Keaton cu voce.

N-ai cum să îi reziști.

Pur și simplu n-ai cum.

De partea cealaltă, Sean Penn lucrează altfel. Dintr-un ansamblu de manierisme ridicole, de voce îngălată și prezență scenică puțin spus caricaturală construiește un personaj pe care ar trebui să îl detești, dar pe care, culmea, aproape că îl îndrăgești sui generis.

Cum ziceam, contradicții la tot pasul.

Cei doi au prim-planul, dar mă simt nevoit să declar că nu s-a vorbit suficient despre Benicio Del Toro ca sensei care se mai ocupă și cu alte alea.

În noianul de evenimente compuse cu un montaj a-ntâia, e ușor să pierzi din vedere seninătatea sa, pe care numai cineva care a atins un stadiu superior al artelor marțiale îl poate manifesta.

One Battle after Another e alert, dar nu vă imaginați că Paul Thomas Anderson e vreun Michael Bay. Orice explozie sau împușcătură sau pumn în bot are un rol în economia narațiunii.

Totuși, secvența urmăririi automobilistice dinspre final e pură plăcere regizorală.

Sunt convins că, printre filmele pe care PTA le-a devorat ca adolescent a fost și Bullitt, așa că și-a pus în minte să redea la rându-i ceva cel puțin la fel de memorabil ca fragmentul de legendă din producția lui Peter Yates.

Și i-a reușit.

La capătul acelei urmăriri, îi acordasem deja Oscarul din 2026 pentru regie lui Paul Thomas Anderson.

One Battle after Another este despre absurdul și stupizenia și ororile deghizate ale Americii contemporane și, in extenso, ale lumii.

Și, cu toate astea, derulându-se în fața ochilor mei, mi-a smuls un zâmbet după altul.

The big, white Whale

By Iulian in Filme 0 Comment

Nu peste mult timp, marele cineast Guillermon del Toro (căci e mare, deși a primit cele mai înalte onoruri pentru aiureala numită The Shape of Water) ne va oferi propria interpretare a poveștii lui Frankenstein, adică a doctorului victorian care se joacă de-a Dumnezeu și pune viață într-o creatură care apoi îi scapă de sub control.

Cei care au văzut deja filmul pe la festivaluri îi laudă realizarea, așa că, până a ajunge la marele public, merită să ne întoarcem în timp, la acel cineast care a imprimat în conștiința colectivă o imagine inubliabilă a monstrului lui Frankenstein.

De fapt, cele două pelicule legendare în discuție – Frankenstein și Bride of Frankenstein – sunt victimele unei deturnări similare cu aceea suferită de povestea originară.

Pentru cei mai mulți, Frankenstein este arătarea brutală și înfricoșătoare, când, în realitate, este vorba despre creatorul său.

Tot așa, Frankenstein cel din 1931 este asociat pavlovian cu figura lui Boris Karloff, impozant și memorabil în felu-i talâmb, însă adevăratul star ar trebui să fie regizorul său – James Whale.

Filmul urmează simplificând narațiunea binecunoscută, protagonist fiind obsesivul profesor Frankenstein (un luciferic Colin Clive) care are succes în demersu-i medicalo-demiurgic, dar plătește un preț mare pentru această sfidare a legilor naturii.

Dincolo de machiajul eficace, Boris Karloff cade un pic de pe piedestal, având unele momente motrice aproape ridicole, dar acestea sunt doar un mic neajuns față de atmosfera strălucită pe care o construiește Whale.

Nu doar decorurile inspirate de romane gotice sau de expresionismul cinematografic german sunt impresionante, ci mai ales conjugarea lor cu efectelor sonore.

Nota bene, suntem la doar patru ani distanță de momentul când apăruse The Jazz Singer, filmul cu un dram de sonor, și totuși aici montajul imagine-sunet pare a fi un meșteșug vechi de când lumea.

Grație acestor performanțe tehnice și a unor secvențe de anvergură surprinzător de complexe și bine asamblate filmic, Frankenstein rămâne o bornă a cinematografiei, în ciuda vârstei venerabile.

Mai rafinată tehnic și de mai mare impact emoțional este continuarea din 1935, Bride of Frankenstein.

Trama narativă este o ciorbă reîncălzită a celei anterioare și îl vede pe protagonistul inițial jucat de Colin Clive relegat la un rol secundar față de un profesor și mai nebun decât el, interpretat cu șarm shakespeariean de pitorescul Ernest Thesinger, care vrea să îl blagoslovească pe monstrul dintâi cu o consoartă.

Din păcate, materializarea acestei ambiții ia cam tot filmul, așa că demozeala care a inspirat-o ulterior pe Emma Stone în Poor Things nu își face apariția decât spre final, ce-i drept prilejuindu-i Elsei Lanchester o prezență scenică gravată la rându-i în istoria celei de-a șaptea arte.

Până acolo, însă, ni se oferă o secvență înduioșătoare, în care monstrul leagă prima și poate singura sa legătură umană cu un sihastru orb (bucată parodiată ulterior copios de Mel Brooks în Young Frankenstein, cu aportul unui actor mare de tot).

Aceste câteva minute sunt nemuritoare și sunt cheia descifrării unei producții din 1998, intitulată Gods and Monsters (trimitere către o replică din Bride of Frankenstein), care descrie fictiv ultime zile din viața regizorului James Whale.

Un scenariu de o mare inteligență al lui Bill Condon (care asigură și regia), în care personajele de mai sus sunt întoarse textual și care insuflă viață și sensuri noi poveștii pe care am ajuns să o cunoaștem atât de bine.

Aici avem, probabil, cel mai mare rol al lui Sir Ian McKellen, care, dincolo de imensul său talent, pune în el și o părticică din propria zbatere, căci și el, fiind homosexual precum cineastul pe care îl portretizează, a fost nevoit să lupte pentru acceptare.

Magnifica sa creație actoricească este potențată de modul cum este secondat de superba Lynn Redgrave și cum i se dă replica de către un tânăr, musculos și expresiv Brendan Fraser, a cărui coafură e o simpatică și elocventă aluzie către Boris Karloff.

În interacțiunile dintre ei regăsim tema creației care își devorează creatorul, a străinului într-un tărâm străin, a singurătății și a morții, împotriva căreia ne împotriva prin iubire, solidaritate și artă.

Mary Shelley ar fi bucuroasă și aproape surprinsă să afle câtă profunzime a generat povestea pe care a spus-o doar ca să nu se lase mai prejos față de ilustrul ei soț și la fel de ilustrul lui prieten.

P.S. După un număr de ani, Brendan Fraser însuși lua Oscarul pentru un film intitulat…

The Whale.

Tensiuni feroviare

By Iulian in Filme 0 Comment

Am fost în situația de a călători dus-întors (la distanță de câteva zile) cu trenul, incluzând aici și drumul de la Gara de Nord până la aeroportul ”Henri Coandă”, și, de fiecare dată, am trăit momente de tensiune și incertitudine.

S-a stricat locomotiva, a pornit din nou în mod neașteptat, s-a stricat iar, un tren a fost oprit într-o stație fără vreo explicați, astfel încât și eu, și alții ne-am văzut nevoiți să alergăm nebunește, ca să prindem legăturile din gară.

Ce să mai, voiajul feroviar e, în România, pricină de mare suspans, motiv pentru care am rememorat două filme de gen, care au multe lucruri comune, cel mai important fiind că acțiunea are loc, în mare parte, în tren.

Primul dintre acestea este The Lady Vanishes (1936), realizat de Alfred Hitchcock.

Al doilea este Night Train to Munich (1940), regizat de Carol Reed.

Fără a fi capodoperele definitorii ale celor doi cineaști, amândouă arată ce pricepuți meșteșugari ai ecranului erau.

Ambele au o au în prim-plan pe Margaret Lockwood, prinsă într-un hățiș de dedublări și minciuni, care vizează dispariția și reapariția unei persoane mai în vârstă, fiind nevoită să se descurce cum poate și neștiind în cine să se încreadă.

De fiecare dată o scoate la capăt ajutată de un englez sadea, sarcastic, dar inimos, de care se și amorezează.

În primul caz este vorba de Michael Redgrave (tatăl cel puțin la fel de iluștrilor Vanessa, Corin și Lynn), în al doilea de un tânăr și uscățiv Rex Harrison.

Amândouă filmele beneficiază de aportul comic, dar și narativ al duetului format dintre Basil Radford și Naunton Wayne, întruchipări arhetipale ale neprețuitului mod britanic de odinioară de a primi lumea și a acționa chiar și în cele mai dificile situații.

Personajele dubioase ale celor două filme au multiple conexiuni.

Pe amândoi îi cheamă Paul – Paul Lukas și Paul Henreid.

Ambii actori s-au născut pe teritoriul fostului Imperiu Austro-Ungar și și-au făcut un nume la Hollywood sprijinindu-se pe talent, dar și pe exoticul accent est-european.

Apogeul carierei fiecăruia dintre ei are, cumva, legătură cu cel mai iubit film din toate timpurile: Casablanca.

Paul Lukas i-a furat lui Humphrey Bogart Oscarul în acel sezon, prin rolul dintr-o peliculă cu tematică similară, A Watch on the Rhine, în timp ce Paul Henreid întregește triunghiul amoros care se desfășoară la Rick’s (este ”the other guy”, după cum apare în hilarele discuții din When Harry Met Sally).

Nu în ultimul rând, atât The Lady Vanishes, cât și Night Train to Munich sunt plasate într-o perioadă de acute tensiuni geopolitice.

Unele de care nu suntem nici noi străini zilele astea.

Dar trenul speranței merge înainte, să avem grijă să nu îl pierdem.

Citizen Kane in the Underworld

By Iulian in Filme 0 Comment

Deși a fost prigonit instituțional și antipatizat stilistic la început, Citizen Kane și-a câștigat rapid și admiratori, și emuli.

În prezent, are piedestalul pe care îl merită, însă, chiar și la scurt timp după lansarea din 1941, își exercita influența, foarte vizibilă, de pildă, în The Killers din 1946.

În acest film al lui Robert Siodmak regăsim aceeași apăsată utilizare a umbrelor și unghiurilor, ca și cum Orson Welles ar fi lansat o provocarea întregii bresle regizorale de la Hollywood.

Mai mult de atât, structura narativă de aici este vădit împrumutată din Citizen Kane, fiind compusă din relatări succesive către un protagonist investigator, prin care reconstituim destinul și personalitatea unui om după moartea sa.

Dar, dacă ilustrul precursor are un aer existențial elevat, aici ne păstrăm în lumea subterană a escrocilor, spărgătorilor și damelor fatale.

Un agent de asigurări (de-a pururi competentul Edmond O’Brien) devine mai curios decât i-ar cere-o îndeobște slujba în deslușirea circumstanțelor în care un om este asasinat și lasă în urmă o sumă însemnată de bani unei bătrânici de la care nu-l leagă, aparent, nimic.

Adunând mărturie cu mărturie ca într-un puzzle narativ, deslușește evoluția unui fost boxer (Burt Lancaster, într-unul dintre primele sale roluri), sedus de o iluzie și de o femeie (Ava Gardner, cu o explozie memorabilă la final).

Misterul se devolează, dar se și întețește în același timp, ajutat de inteligența scenariului, care pornește de la o povestire de Hemingway,

de calitatea regiei lui Siodmak, precum și de interpretrările precise ale întregii distribuții.

Însă, dacă The Killers reușește să se distingă în vasta panoplie a filmelor noir și să înhațe o părticică de glorie cinematografică eternă, este grație secvenței din debut.

Doi indivizi nenumiți și amenințători apar într-o noapte într-un orășel liniștit și insufla teroare în rândul angajaților unui restaurant de noapte.

După decenii care, însumate, duc spre un secol, tensiunea din acest sfert de oră este la fel de proaspătă ca în orice thriller modern, iar plăcerea unui disconfort pe care știi că nici n-ar trebuie să-l simți (doar ești dincolo de ecran, nu?) este nealterată.

Deși titlul trimite către moarte, The Killers e încă în viață.

Odă pentru trei comori

By Iulian in Filme 0 Comment

Printre multele năbădăi care l-au încercat pe Marlon Brando de-a lungul timpului a fost și aceea de a fi producător de filme.

Și-a fondat o companie, care, asemeni mofturilor proprietarului, n-a supraviețuit prea mult, dar care și-a pus mica amprentă în istoria cinematografiei, oferindu-ne o creație de un pitoresc deosebit – Paris Blues.

Doi americani expatriați în Paris și cântăreți de jazz și două turiste tot americance au idile alterate de ambițiile și viziunea de viață a fiecăruia.

Inițial, cele două cupluri ar fi trebuit să fie încrucișate, dar suntem în 1961, deci cu câțiva ani buni înainte de revoluționarul Guess Who’s Coming to Dinner, așa că regizorul Martin Ritt și scenariștii săi au optat pentru configurații amoroase monocolore.

De aceea, relația dintre Sidney Poitier și Diahann Carroll e mai simplistă și vizează mai mult ambivalența populației de culoare a SUA față de lupta pentru drepturi civice.

Reacții feromono-emoționale mult mai consistente sunt între Paul Newman și Joanne Woodward, la care a contribuit neîndoios și că acești doi mari actori erau căsătoriți și au format unul dintre cele mai trainice cupluri de la Hollywood, recunoscut că subminează chiar și din cele mai înverșunate povești de dragoste.

Dar, așa cum jazzul nu este o poveste, ci este o suită de stări sufletești, uneori contradictorii, Paris Blues nu este despre ce se întâmplă, ci despre a contempla sublimul în varii manifestări.

Coloana sonoră, compusă de însuși Duke Ellington și nominalizată la Oscar, este strălucită și însoțește impecabil Parisul redat cu noblețea imaginii alb-negru, ca într-un prelung album de Henri Cartier-Bresson.

Zâmbetele candide ale lui Poitier și Carroll luminează o imagine nocturnă a catedralei Notre-Dame, iar siluetele lui Newman și Woodward se preumblă pe aceleași chei ale Senei pe unde îi admirăm și pe Cary Grant și Audrey Hepburn în coloratul Charade.

Și, ca o încununare a tot ce este și își propune să fie Paris Blues, filmul beneficiază de apariția extraordinară a marelui Louis Armstrong, care își împumută talentul colosal și zâmbetul larg unei scene de o vitalitate molipsitoare, care trebuie să-i fi încântat și mobilizat pe Sidney Poitier și Paul Newman.

Fără să fi schimbat fața lumii, așa cum au făcut-o alte pelicule mai influente, Paris Blues este o odă adusă unor trei comori ale omenirii:

Jazzul.

Parisul.

Cinematografia de odinioară.

Ghidul autostopistului traumatic

By Iulian in Filme 0 Comment

Dacă te uiți în sânul breslei regizorilor de la Hollywood, constați rapid că e preponderent masculină.

Poate că, în ultima vreme, lucrurile s-au mai schimbat, cu o Chloe Zhao sau Jane Campion triumfând meritat la Oscaruri sau o Greta Gerwig foarte prezentă în rândul celor mai succes cineaști, însă toate aceste exemple se sprijină pe umerii Idei Lupino, care reușea să se impună din spatele camerei într-o lume de orgolii și testosteron.

Și niciunul dintre filmele regizate de ea nu e mai grăitor decât The Hitch-Hiker, pe care, dacă îl vezi fără să-i știi realizatoarea, i-l atribui fără ezitări lui Alfred Hitchcock.

Prin America acelor autostrăzi prelungi din sălbăticie bântuie un asasin în serie, un autostopist care își împușcă binefăcătorii și îi jefuiește.

Doi bărbați familiști, plecați de acasă într-o escapadă de pescuit, se gândesc să dea o raită prin Mexic și, pe parcus, fac greșeala să îl ia pe respectivul, care își dă arama pe față rapid, începând astfel un periplu încărcat de sadism psihologic și de sentimentul că totul atârnă de un fir de păr.

Ca regizoare, Ida Lupino nu e doar foarte stăpână pe mijloacele specifice inducerii tensiunii, dar e și foarte economicoasă cu ele. E limpede că filmul nu a beneficiat de prea multe resurse, însă sunt folosite judicios și inspirat.

Faptul că acțiunea se desfășoară fie în mașină, fie în locuri reale din meleagurile aride mexicane îi sporește eficacitatea emoțională. Drama celor doi ostatici e cu atât mai dureroasă, cu cât îi vezi izolați de lume și de orice sursă de speranță.

Cu atât mai remarcabil pentru o peliculă de ani ’50 regizată de o femeie este că, exceptând apariția fugitivă a unei fetițe adorabile, The Hitch-Hiker nu are personaje feminine.

Iar cele masculine sunt excelent reliefate.

Solidari în ipostaza de victime și prizonieri, Edmond O’Brien și Frank Lovejoy au personalități diferite, fiecare abordând pericolul, trauma și posibilitățile de evadare în feluri diferite.

Și nimeni nu îi poate condamna că se tem sau eșuează, pentru că îl au un față pe unul dintre cei mai cei răi ai marelui ecran.

Da, mi se pare o nedreptate că în topul celor mai detestabile personaje negative ale lumii cinematografiei nu îl găsim și pe acest autostopist al lui William Talman.

E declasatul pentru care nu mai există nicio morală, pentru care lumea e darwinism extrem, este sociopatul pentru care solidaritatea și compasiunea sunt slăbiciuni, este diformul nihilist care urăște tot și pe toți.

Sadismul lui e dublat de un sarcasm care îl face odios, dar irezistibil, așa cum nu ne putem sustrage farmecului Jokerului lui Heath Ledger sau al lui Hannibal Lecter al lui Sir Anthony Hopkins.

The Hitch-Hiker durează doar o oră și zece minute.

Șaptezeci de minute care trec nebănuit de repede, pentru că filmul e captivant.

Șaptezeci de minute care trec nebănuit de încet, pentru că filmul e cutremurător.

Prostii de la și pentru oameni deștepți

By Iulian in Filme 0 Comment

Seria The Naked Gun de odinioară a fost adorabilă, remarcabilă, dar nu s-a distins atât de mult în peisajul cinematografiei nu pentru că n-ar fi avut calități, ci pentru că soiul său de umor deșucheat nu venea pe un fond așa apăsat de corectitudine politică, pe de o parte, iar oamenii erau mult mai relaxați (era final de Război Rece), de de alta.

Acest The Naked Gun vine într-o situație mult mai complicată.

Geopolitic, stăm rău.

Intelectual, stăm rău.

Moral, stăm rău.

Așa că tare mi-e că unii o să considere acest film o tâmpenie.

Ceea ce și este, dar este o tâmpenie foarte deșteaptă, venită de la niște oameni de asemenea calibru, destinată unora ca ei.

Ca un exemplu, există o sumedenie de gaguri verbale care presupun o înțelegere subtilă a limbii engleze, iar traducătorii români au avut o sarcină infernală în a le reda, fapt pentru care îi compătimesc și îi felicit.

Pentru cititorii mai tineri care au avut răbdarea să ajungă până aici cu cititul, să menționez că The Naked Gun, ca și predecesoarele, ia structura, tematica și tropii filmelor polițiste de ani ’90 și le împănează cu poante absurde, deocheate, parodice și satirice fără cruțare pentru spectator.

Erau momente când aș fi vrut să am măcar o secundă de respiro, de scene desfășurate previzibil, dar nu, regizorul Akiva Schaffer și cohorta de realizatori îmi torpilau la foc automat tot confortul cerebral.

Și n-am încotro decât să le mulțumesc pentru asta.

Vorba poeziei pe care am mai invocat-o și cu alte prilejuri:

Se supără cei proști de-o glumă bună.

Iar cei inteligenți de una rea.

Cum nu știi despre-a mea ce-o să se spună,

Tu fii prudent și nu te supăra.

Trecutul e factor de referință și în cazul protagonistului.

Leslie Nielsen a fost înzestrat cu o bonomie aparte, în ton cu aerul mai degajat al perioadei, iar asta a servit filmelor sale.

Liam Neeson e durul prin excelență de când cu Taken, așa că ideea de a-l pune în rolul fiului care îi calcă pe urme, adică în străchini, a fost strălucită.

Vocea lui cavernoasă e impecabilă, chiar și când declamă cele mai derutante stupizenii.

A doua cea mai bună idee a fost asocierea lui cu Pamela Anderson, încă un mod de a face cu ochiul către generația mea, care a deprins, hmmm, delectarea cu nurii și formele ei.

În plin proces de contestare acerbă a fenomenului numit ”obiectivarea femeii”, actrița se lasă folosită exact așa, ba chiar cu o așa voluptate plină de haz, că mi-a crescut stima pentru ea mai ceva ca, hmmm, interesul de pe vremuri.

Să vă îndemn să mergeți la The Naked Gun?

În linii mari, da.

În linii mici, luați de citiți această poezie de Gellu Naum, care s-a născut exact în aceeași zi în care am văzut eu însumi filmul (1 august):

Aproape de aproape în rădăcina asta
ceva se străduie să redevină

iar noi rămâne să ne întrebăm dacă să trecem cu vederea blândețea lui nimicitoare

urmează o rostogolire și poate o zguduită claritate
care falsifică și uită

atunci cu greu mai recunoaștem grația electrică a vechilor bărbați
pe care îi văzusem mai demult cum își cărau cămășile coclite
prin mlaștina care îi dogorea
și se plantau cu brațele în cruce cu un condor pe fiecare umăr
bărbații care vroiau să moară și își zdrobeau și oasele ca mama mamei lor
și ies în ploaie să-mi dezleg frânghia de care sunt legat

(Gellu Naum, Aproape de aproape)

Dacă v-a trezit câtuși de puțin activitatea neuronală și dacă ați avut un Playboy ascuns sub saltea când erați în generală/liceu, mergeți cu încredere.

Schimb de roți, de cadre, de replici

By Iulian in Filme 0 Comment

Dintru început, merită menționat că nu mă interesează Formula 1.

M-am uitat la câteva curse când eram mic, când aveam timp să privesc și ”Procesul etapei” sau chiar câte o ediție de ”Suprize, surprize”.

Așa că nu se pune.

Ca urmare, un film precum F1 nu ar fi trebuit să mă intereseze.

Însă nu numai că nu e așa, dar mi-a și plăcut foarte mult.

Citisem undeva înainte de a-l vedea că urmează același tipar precum Top Gun: Maverick și că are aceleași calități.

O părere la care ader întru totul.

Hollywoodul e încă liber să experimenteze, să atace chestiuni sociale și să împingă limitele esteticului cinematografic, pentru că este susținut de niște atlanți precum Tom Cruise acolo sau Brad Pitt și Javier Bardem aici, toți în niște pelicule făcute ca de manual de profesioniști desăvârșiți.

F1 este, într-adevăr, fără cusur în tot ce înseamnă realizare.

Regizorul Joseph Kosinski strunește totul cu experiența unui Yehudi Menuhin care dirijeaza a nu știu câta oară o simfonie de Beethoven, tot el contribuie, alături de Ehren Kruger, la schimburile de replici la fel de alerte precum cele de roți, montajul secvențelor de întreceri motorizate e candidat la Oscaruri de-acum, iar lui Hans Zimmer îi iese o coloană sonoră antrenantă ca asta și în somn.

Și ce ar fi un film fără actori?

Iar F1 îi are și îi folosește cum le șade mai bine.

Îi avem pe Kerry Condom și accentul ei irlandez adorabil, pe juvetele Damson Idris cu accentul lui britanic adorabil, pe Javier ”El Jefe” Bardem cu accentul lui hispanic adorabil, iar lista interpretativ-lingvistică poate continua, culminând cu figura rebelului Brad Pitt.

Un pic ce-a făcut în Moneyball, nițel din Once Upon a Time… in Hollywood, un dram de dramatism sui generis, și iată încă un rol care îi întregește aureola și ține Hollywoodul în viață.

Hollywoodul acela care ne scoate din casă și ne cheamă în întunericul magic al sălii de cinema.

Acolo unde și unul dezinteresat de Formula 1 simte fiorul cursei, voluptatea adrenalinei și sentimentul înălțător al comuniunii și depășirii de sine.

In memoriam Satoshi Kon

By Iulian in Filme 0 Comment

Te uiți la James Dean și te gândești: Oare câte filme mari ar mai fi făcut?

Te uiți la Heath Ledger și te gândești: Oare câte filme mari ar mai fi făcut?

Tot așa, văzând un anime realizat de Satoshi Kon, te gândești: Oare câte filme mari ar mai fi făcut?

Stins la 46 de ani, cineastul nipon a lăsat o operă redusă numeric, dar de o calitate excepțională.

Perfect Blue (în original, Pafekuto buru) este prima sa creație ca regizor și, spun mulți, cea mai bună.

Eu, unul, încă nu am luat decizia de a-i acorda întâietatea față de Millenium Actress, dar recunosc că aici și-a trasat cele două direcții estetice principale: elogiul adus artei cinematografice și fictivului, în general (vezi producția amintită mai sus), și estomparea graniței dintre iluzii și realitate (vezi Paprika).

Ca și în filmele ulterioare, povestea o oare în prim-plan pe o protagonistă, o cântăreață de pop adolescentin care face trecerea către actorie, prin rolul dintr-un serial polițist, pentru care cam are de ocolit pudibonderia, fiind nevoită a interpreta victima unui viol sau sesiuni foto fără perdea sau alte desuuri.

Aceste concesii atrag mânia unui individ cam diform, care o pândește obsesiv, iar, în paralel, pe Internetul de-abia apărut, un site dedicat ei îi continuă imaginea de școlăriță imaculată.

Când încep să aibă loc și niște crime brutale, eroina noastră începe la rându-i să se îndoiască de propria sănătate mintală.

Aici e terenul de joacă preferat al lui Satoshi Kon, care s-a folosit de libertatea oferită de un film de animație pentru a reda această dezagregare în moduri inedit de deranjante.

Ca idee și structură narativă, am simțit influența legendarului Psycho al lui Hitchcock, iar un amănunt interesant este că, la rându-i, Darren Aronofsky mărturisea că Perfect Blue i-a servit drept inspirație pentru atmosfera și anumite scene din The Black Swan.

O perpetuare de înaltă ținută a meșteșugului suspansului și inducerii tensiunii în spectatori.

Deși realizat acum aproape trei decenii, Perfect Blue e o actualitate frapantă, căci ne arată cât de nocivă este investiția aceea ferventă într-o imagine virtuală, ce preț mare plătim pentru faimă, dar și cât de periculos este să ne concentrăm atenția asupra vieților digitale ale celorlalți.

Aviz celor care nu mai merg în concediu decât pentru niște selfie-uri instagramabile, dar și celor care stau cu nasul în postările influencerilor.