Tensiuni feroviare

By Iulian in Filme 0 Comment

Am fost în situația de a călători dus-întors (la distanță de câteva zile) cu trenul, incluzând aici și drumul de la Gara de Nord până la aeroportul ”Henri Coandă”, și, de fiecare dată, am trăit momente de tensiune și incertitudine.

S-a stricat locomotiva, a pornit din nou în mod neașteptat, s-a stricat iar, un tren a fost oprit într-o stație fără vreo explicați, astfel încât și eu, și alții ne-am văzut nevoiți să alergăm nebunește, ca să prindem legăturile din gară.

Ce să mai, voiajul feroviar e, în România, pricină de mare suspans, motiv pentru care am rememorat două filme de gen, care au multe lucruri comune, cel mai important fiind că acțiunea are loc, în mare parte, în tren.

Primul dintre acestea este The Lady Vanishes (1936), realizat de Alfred Hitchcock.

Al doilea este Night Train to Munich (1940), regizat de Carol Reed.

Fără a fi capodoperele definitorii ale celor doi cineaști, amândouă arată ce pricepuți meșteșugari ai ecranului erau.

Ambele au o au în prim-plan pe Margaret Lockwood, prinsă într-un hățiș de dedublări și minciuni, care vizează dispariția și reapariția unei persoane mai în vârstă, fiind nevoită să se descurce cum poate și neștiind în cine să se încreadă.

De fiecare dată o scoate la capăt ajutată de un englez sadea, sarcastic, dar inimos, de care se și amorezează.

În primul caz este vorba de Michael Redgrave (tatăl cel puțin la fel de iluștrilor Vanessa, Corin și Lynn), în al doilea de un tânăr și uscățiv Rex Harrison.

Amândouă filmele beneficiază de aportul comic, dar și narativ al duetului format dintre Basil Radford și Naunton Wayne, întruchipări arhetipale ale neprețuitului mod britanic de odinioară de a primi lumea și a acționa chiar și în cele mai dificile situații.

Personajele dubioase ale celor două filme au multiple conexiuni.

Pe amândoi îi cheamă Paul – Paul Lukas și Paul Henreid.

Ambii actori s-au născut pe teritoriul fostului Imperiu Austro-Ungar și și-au făcut un nume la Hollywood sprijinindu-se pe talent, dar și pe exoticul accent est-european.

Apogeul carierei fiecăruia dintre ei are, cumva, legătură cu cel mai iubit film din toate timpurile: Casablanca.

Paul Lukas i-a furat lui Humphrey Bogart Oscarul în acel sezon, prin rolul dintr-o peliculă cu tematică similară, A Watch on the Rhine, în timp ce Paul Henreid întregește triunghiul amoros care se desfășoară la Rick’s (este ”the other guy”, după cum apare în hilarele discuții din When Harry Met Sally).

Nu în ultimul rând, atât The Lady Vanishes, cât și Night Train to Munich sunt plasate într-o perioadă de acute tensiuni geopolitice.

Unele de care nu suntem nici noi străini zilele astea.

Dar trenul speranței merge înainte, să avem grijă să nu îl pierdem.

Citizen Kane in the Underworld

By Iulian in Filme 0 Comment

Deși a fost prigonit instituțional și antipatizat stilistic la început, Citizen Kane și-a câștigat rapid și admiratori, și emuli.

În prezent, are piedestalul pe care îl merită, însă, chiar și la scurt timp după lansarea din 1941, își exercita influența, foarte vizibilă, de pildă, în The Killers din 1946.

În acest film al lui Robert Siodmak regăsim aceeași apăsată utilizare a umbrelor și unghiurilor, ca și cum Orson Welles ar fi lansat o provocarea întregii bresle regizorale de la Hollywood.

Mai mult de atât, structura narativă de aici este vădit împrumutată din Citizen Kane, fiind compusă din relatări succesive către un protagonist investigator, prin care reconstituim destinul și personalitatea unui om după moartea sa.

Dar, dacă ilustrul precursor are un aer existențial elevat, aici ne păstrăm în lumea subterană a escrocilor, spărgătorilor și damelor fatale.

Un agent de asigurări (de-a pururi competentul Edmond O’Brien) devine mai curios decât i-ar cere-o îndeobște slujba în deslușirea circumstanțelor în care un om este asasinat și lasă în urmă o sumă însemnată de bani unei bătrânici de la care nu-l leagă, aparent, nimic.

Adunând mărturie cu mărturie ca într-un puzzle narativ, deslușește evoluția unui fost boxer (Burt Lancaster, într-unul dintre primele sale roluri), sedus de o iluzie și de o femeie (Ava Gardner, cu o explozie memorabilă la final).

Misterul se devolează, dar se și întețește în același timp, ajutat de inteligența scenariului, care pornește de la o povestire de Hemingway,

de calitatea regiei lui Siodmak, precum și de interpretrările precise ale întregii distribuții.

Însă, dacă The Killers reușește să se distingă în vasta panoplie a filmelor noir și să înhațe o părticică de glorie cinematografică eternă, este grație secvenței din debut.

Doi indivizi nenumiți și amenințători apar într-o noapte într-un orășel liniștit și insufla teroare în rândul angajaților unui restaurant de noapte.

După decenii care, însumate, duc spre un secol, tensiunea din acest sfert de oră este la fel de proaspătă ca în orice thriller modern, iar plăcerea unui disconfort pe care știi că nici n-ar trebuie să-l simți (doar ești dincolo de ecran, nu?) este nealterată.

Deși titlul trimite către moarte, The Killers e încă în viață.

Odă pentru trei comori

By Iulian in Filme 0 Comment

Printre multele năbădăi care l-au încercat pe Marlon Brando de-a lungul timpului a fost și aceea de a fi producător de filme.

Și-a fondat o companie, care, asemeni mofturilor proprietarului, n-a supraviețuit prea mult, dar care și-a pus mica amprentă în istoria cinematografiei, oferindu-ne o creație de un pitoresc deosebit – Paris Blues.

Doi americani expatriați în Paris și cântăreți de jazz și două turiste tot americance au idile alterate de ambițiile și viziunea de viață a fiecăruia.

Inițial, cele două cupluri ar fi trebuit să fie încrucișate, dar suntem în 1961, deci cu câțiva ani buni înainte de revoluționarul Guess Who’s Coming to Dinner, așa că regizorul Martin Ritt și scenariștii săi au optat pentru configurații amoroase monocolore.

De aceea, relația dintre Sidney Poitier și Diahann Carroll e mai simplistă și vizează mai mult ambivalența populației de culoare a SUA față de lupta pentru drepturi civice.

Reacții feromono-emoționale mult mai consistente sunt între Paul Newman și Joanne Woodward, la care a contribuit neîndoios și că acești doi mari actori erau căsătoriți și au format unul dintre cele mai trainice cupluri de la Hollywood, recunoscut că subminează chiar și din cele mai înverșunate povești de dragoste.

Dar, așa cum jazzul nu este o poveste, ci este o suită de stări sufletești, uneori contradictorii, Paris Blues nu este despre ce se întâmplă, ci despre a contempla sublimul în varii manifestări.

Coloana sonoră, compusă de însuși Duke Ellington și nominalizată la Oscar, este strălucită și însoțește impecabil Parisul redat cu noblețea imaginii alb-negru, ca într-un prelung album de Henri Cartier-Bresson.

Zâmbetele candide ale lui Poitier și Carroll luminează o imagine nocturnă a catedralei Notre-Dame, iar siluetele lui Newman și Woodward se preumblă pe aceleași chei ale Senei pe unde îi admirăm și pe Cary Grant și Audrey Hepburn în coloratul Charade.

Și, ca o încununare a tot ce este și își propune să fie Paris Blues, filmul beneficiază de apariția extraordinară a marelui Louis Armstrong, care își împumută talentul colosal și zâmbetul larg unei scene de o vitalitate molipsitoare, care trebuie să-i fi încântat și mobilizat pe Sidney Poitier și Paul Newman.

Fără să fi schimbat fața lumii, așa cum au făcut-o alte pelicule mai influente, Paris Blues este o odă adusă unor trei comori ale omenirii:

Jazzul.

Parisul.

Cinematografia de odinioară.

Ghidul autostopistului traumatic

By Iulian in Filme 0 Comment

Dacă te uiți în sânul breslei regizorilor de la Hollywood, constați rapid că e preponderent masculină.

Poate că, în ultima vreme, lucrurile s-au mai schimbat, cu o Chloe Zhao sau Jane Campion triumfând meritat la Oscaruri sau o Greta Gerwig foarte prezentă în rândul celor mai succes cineaști, însă toate aceste exemple se sprijină pe umerii Idei Lupino, care reușea să se impună din spatele camerei într-o lume de orgolii și testosteron.

Și niciunul dintre filmele regizate de ea nu e mai grăitor decât The Hitch-Hiker, pe care, dacă îl vezi fără să-i știi realizatoarea, i-l atribui fără ezitări lui Alfred Hitchcock.

Prin America acelor autostrăzi prelungi din sălbăticie bântuie un asasin în serie, un autostopist care își împușcă binefăcătorii și îi jefuiește.

Doi bărbați familiști, plecați de acasă într-o escapadă de pescuit, se gândesc să dea o raită prin Mexic și, pe parcus, fac greșeala să îl ia pe respectivul, care își dă arama pe față rapid, începând astfel un periplu încărcat de sadism psihologic și de sentimentul că totul atârnă de un fir de păr.

Ca regizoare, Ida Lupino nu e doar foarte stăpână pe mijloacele specifice inducerii tensiunii, dar e și foarte economicoasă cu ele. E limpede că filmul nu a beneficiat de prea multe resurse, însă sunt folosite judicios și inspirat.

Faptul că acțiunea se desfășoară fie în mașină, fie în locuri reale din meleagurile aride mexicane îi sporește eficacitatea emoțională. Drama celor doi ostatici e cu atât mai dureroasă, cu cât îi vezi izolați de lume și de orice sursă de speranță.

Cu atât mai remarcabil pentru o peliculă de ani ’50 regizată de o femeie este că, exceptând apariția fugitivă a unei fetițe adorabile, The Hitch-Hiker nu are personaje feminine.

Iar cele masculine sunt excelent reliefate.

Solidari în ipostaza de victime și prizonieri, Edmond O’Brien și Frank Lovejoy au personalități diferite, fiecare abordând pericolul, trauma și posibilitățile de evadare în feluri diferite.

Și nimeni nu îi poate condamna că se tem sau eșuează, pentru că îl au un față pe unul dintre cei mai cei răi ai marelui ecran.

Da, mi se pare o nedreptate că în topul celor mai detestabile personaje negative ale lumii cinematografiei nu îl găsim și pe acest autostopist al lui William Talman.

E declasatul pentru care nu mai există nicio morală, pentru care lumea e darwinism extrem, este sociopatul pentru care solidaritatea și compasiunea sunt slăbiciuni, este diformul nihilist care urăște tot și pe toți.

Sadismul lui e dublat de un sarcasm care îl face odios, dar irezistibil, așa cum nu ne putem sustrage farmecului Jokerului lui Heath Ledger sau al lui Hannibal Lecter al lui Sir Anthony Hopkins.

The Hitch-Hiker durează doar o oră și zece minute.

Șaptezeci de minute care trec nebănuit de repede, pentru că filmul e captivant.

Șaptezeci de minute care trec nebănuit de încet, pentru că filmul e cutremurător.

Prostii de la și pentru oameni deștepți

By Iulian in Filme 0 Comment

Seria The Naked Gun de odinioară a fost adorabilă, remarcabilă, dar nu s-a distins atât de mult în peisajul cinematografiei nu pentru că n-ar fi avut calități, ci pentru că soiul său de umor deșucheat nu venea pe un fond așa apăsat de corectitudine politică, pe de o parte, iar oamenii erau mult mai relaxați (era final de Război Rece), de de alta.

Acest The Naked Gun vine într-o situație mult mai complicată.

Geopolitic, stăm rău.

Intelectual, stăm rău.

Moral, stăm rău.

Așa că tare mi-e că unii o să considere acest film o tâmpenie.

Ceea ce și este, dar este o tâmpenie foarte deșteaptă, venită de la niște oameni de asemenea calibru, destinată unora ca ei.

Ca un exemplu, există o sumedenie de gaguri verbale care presupun o înțelegere subtilă a limbii engleze, iar traducătorii români au avut o sarcină infernală în a le reda, fapt pentru care îi compătimesc și îi felicit.

Pentru cititorii mai tineri care au avut răbdarea să ajungă până aici cu cititul, să menționez că The Naked Gun, ca și predecesoarele, ia structura, tematica și tropii filmelor polițiste de ani ’90 și le împănează cu poante absurde, deocheate, parodice și satirice fără cruțare pentru spectator.

Erau momente când aș fi vrut să am măcar o secundă de respiro, de scene desfășurate previzibil, dar nu, regizorul Akiva Schaffer și cohorta de realizatori îmi torpilau la foc automat tot confortul cerebral.

Și n-am încotro decât să le mulțumesc pentru asta.

Vorba poeziei pe care am mai invocat-o și cu alte prilejuri:

Se supără cei proști de-o glumă bună.

Iar cei inteligenți de una rea.

Cum nu știi despre-a mea ce-o să se spună,

Tu fii prudent și nu te supăra.

Trecutul e factor de referință și în cazul protagonistului.

Leslie Nielsen a fost înzestrat cu o bonomie aparte, în ton cu aerul mai degajat al perioadei, iar asta a servit filmelor sale.

Liam Neeson e durul prin excelență de când cu Taken, așa că ideea de a-l pune în rolul fiului care îi calcă pe urme, adică în străchini, a fost strălucită.

Vocea lui cavernoasă e impecabilă, chiar și când declamă cele mai derutante stupizenii.

A doua cea mai bună idee a fost asocierea lui cu Pamela Anderson, încă un mod de a face cu ochiul către generația mea, care a deprins, hmmm, delectarea cu nurii și formele ei.

În plin proces de contestare acerbă a fenomenului numit ”obiectivarea femeii”, actrița se lasă folosită exact așa, ba chiar cu o așa voluptate plină de haz, că mi-a crescut stima pentru ea mai ceva ca, hmmm, interesul de pe vremuri.

Să vă îndemn să mergeți la The Naked Gun?

În linii mari, da.

În linii mici, luați de citiți această poezie de Gellu Naum, care s-a născut exact în aceeași zi în care am văzut eu însumi filmul (1 august):

Aproape de aproape în rădăcina asta
ceva se străduie să redevină

iar noi rămâne să ne întrebăm dacă să trecem cu vederea blândețea lui nimicitoare

urmează o rostogolire și poate o zguduită claritate
care falsifică și uită

atunci cu greu mai recunoaștem grația electrică a vechilor bărbați
pe care îi văzusem mai demult cum își cărau cămășile coclite
prin mlaștina care îi dogorea
și se plantau cu brațele în cruce cu un condor pe fiecare umăr
bărbații care vroiau să moară și își zdrobeau și oasele ca mama mamei lor
și ies în ploaie să-mi dezleg frânghia de care sunt legat

(Gellu Naum, Aproape de aproape)

Dacă v-a trezit câtuși de puțin activitatea neuronală și dacă ați avut un Playboy ascuns sub saltea când erați în generală/liceu, mergeți cu încredere.

Schimb de roți, de cadre, de replici

By Iulian in Filme 0 Comment

Dintru început, merită menționat că nu mă interesează Formula 1.

M-am uitat la câteva curse când eram mic, când aveam timp să privesc și ”Procesul etapei” sau chiar câte o ediție de ”Suprize, surprize”.

Așa că nu se pune.

Ca urmare, un film precum F1 nu ar fi trebuit să mă intereseze.

Însă nu numai că nu e așa, dar mi-a și plăcut foarte mult.

Citisem undeva înainte de a-l vedea că urmează același tipar precum Top Gun: Maverick și că are aceleași calități.

O părere la care ader întru totul.

Hollywoodul e încă liber să experimenteze, să atace chestiuni sociale și să împingă limitele esteticului cinematografic, pentru că este susținut de niște atlanți precum Tom Cruise acolo sau Brad Pitt și Javier Bardem aici, toți în niște pelicule făcute ca de manual de profesioniști desăvârșiți.

F1 este, într-adevăr, fără cusur în tot ce înseamnă realizare.

Regizorul Joseph Kosinski strunește totul cu experiența unui Yehudi Menuhin care dirijeaza a nu știu câta oară o simfonie de Beethoven, tot el contribuie, alături de Ehren Kruger, la schimburile de replici la fel de alerte precum cele de roți, montajul secvențelor de întreceri motorizate e candidat la Oscaruri de-acum, iar lui Hans Zimmer îi iese o coloană sonoră antrenantă ca asta și în somn.

Și ce ar fi un film fără actori?

Iar F1 îi are și îi folosește cum le șade mai bine.

Îi avem pe Kerry Condom și accentul ei irlandez adorabil, pe juvetele Damson Idris cu accentul lui britanic adorabil, pe Javier ”El Jefe” Bardem cu accentul lui hispanic adorabil, iar lista interpretativ-lingvistică poate continua, culminând cu figura rebelului Brad Pitt.

Un pic ce-a făcut în Moneyball, nițel din Once Upon a Time… in Hollywood, un dram de dramatism sui generis, și iată încă un rol care îi întregește aureola și ține Hollywoodul în viață.

Hollywoodul acela care ne scoate din casă și ne cheamă în întunericul magic al sălii de cinema.

Acolo unde și unul dezinteresat de Formula 1 simte fiorul cursei, voluptatea adrenalinei și sentimentul înălțător al comuniunii și depășirii de sine.

In memoriam Satoshi Kon

By Iulian in Filme 0 Comment

Te uiți la James Dean și te gândești: Oare câte filme mari ar mai fi făcut?

Te uiți la Heath Ledger și te gândești: Oare câte filme mari ar mai fi făcut?

Tot așa, văzând un anime realizat de Satoshi Kon, te gândești: Oare câte filme mari ar mai fi făcut?

Stins la 46 de ani, cineastul nipon a lăsat o operă redusă numeric, dar de o calitate excepțională.

Perfect Blue (în original, Pafekuto buru) este prima sa creație ca regizor și, spun mulți, cea mai bună.

Eu, unul, încă nu am luat decizia de a-i acorda întâietatea față de Millenium Actress, dar recunosc că aici și-a trasat cele două direcții estetice principale: elogiul adus artei cinematografice și fictivului, în general (vezi producția amintită mai sus), și estomparea graniței dintre iluzii și realitate (vezi Paprika).

Ca și în filmele ulterioare, povestea o oare în prim-plan pe o protagonistă, o cântăreață de pop adolescentin care face trecerea către actorie, prin rolul dintr-un serial polițist, pentru care cam are de ocolit pudibonderia, fiind nevoită a interpreta victima unui viol sau sesiuni foto fără perdea sau alte desuuri.

Aceste concesii atrag mânia unui individ cam diform, care o pândește obsesiv, iar, în paralel, pe Internetul de-abia apărut, un site dedicat ei îi continuă imaginea de școlăriță imaculată.

Când încep să aibă loc și niște crime brutale, eroina noastră începe la rându-i să se îndoiască de propria sănătate mintală.

Aici e terenul de joacă preferat al lui Satoshi Kon, care s-a folosit de libertatea oferită de un film de animație pentru a reda această dezagregare în moduri inedit de deranjante.

Ca idee și structură narativă, am simțit influența legendarului Psycho al lui Hitchcock, iar un amănunt interesant este că, la rându-i, Darren Aronofsky mărturisea că Perfect Blue i-a servit drept inspirație pentru atmosfera și anumite scene din The Black Swan.

O perpetuare de înaltă ținută a meșteșugului suspansului și inducerii tensiunii în spectatori.

Deși realizat acum aproape trei decenii, Perfect Blue e o actualitate frapantă, căci ne arată cât de nocivă este investiția aceea ferventă într-o imagine virtuală, ce preț mare plătim pentru faimă, dar și cât de periculos este să ne concentrăm atenția asupra vieților digitale ale celorlalți.

Aviz celor care nu mai merg în concediu decât pentru niște selfie-uri instagramabile, dar și celor care stau cu nasul în postările influencerilor.

Visele prind glas

By Iulian in Filme 0 Comment

Există câteva momente epocale în istoria cinematografiei, iar apariția în 1927 a The Jazz Singer este unul dintre ele.

Descrierea rămasă posterității – primul film sonor – este un pic eronată, mai adecvată fiind cea de prim film CU sonor, deoarece această trăsătură se aplică doar unor momente muzicale.

Însă impactul lor este, într-adevăr, semnificativ, așa cum voi detalia mai jos.

Povestea este simplă, propunând un tipar care, de aproape un secol, e uzat de Hollywood cu neverosimil de constant succes.

Fiul adolescent unui cantor evreu foarte credincios din New York tinde să prefere cântece mai lumești, stârnind mânia tatălui. După ce acesta îi trage un perdaf mai puternic, băietanul fuge de acasă și ajunge mare cântăreț de jazz pe alte meridiane.

Întors acasă spre a se reconcilia cu părinții se vede prins între intransigența tatălui, care vrea să îl vadă luându-i locul în sinagogă, și chemarea scenei unde are tot mai mult succes.

O temă familiară, așadar, nu mai târziu de acum câțiva ani CODA câștiga Oscarul pentru o poveste de același fel.

Realizat de Alan Crosland cu toate canoanele unui film mut, The Jazz Singer n-a îmbătrânit prea bine (nici n-avea cum), ba chiar oferă niște momente atât de ridicole, încât bănuiesc că sunt ofensatoare pentru populația de culoare a Americii.

Când cântă melodii de jazz, protagonistul (Al Jolson, un interpret cunoscut în epocă), se boiește negru pe față, dar gura îi rămâne albă, rezultatul fiind o imagine pe care pur și simplu nu o poți lua în serios.

Însă, chiar și în această ipostază hilară, când personajul mut prinde glas, are o loc o transfigurare.

Nu doar a omului fictiv de pe ecran, ci și a spectatorului în care și oase.

Să simți cum una dintre cele mai umane trăsături, vocea, se manifestă plenar trebuie să fi fost o revelație copleșitoare pentru publicului de atunci.

Știu sigur că pentru mine, om din 2025, așa a fost.

Cinematografia este fabrică de vise.

Iar când visele prind glas, devin viață pur și simplu.

De atunci lumea a început să trăiască și în afara corporalității.

Cu toate defectele ei, această dedublare ne-a făcut și ne face mai bogați.

Câteodată, unele filme merită lăsate în pace

By Iulian in Filme 0 Comment

Un film destul de așteptat al verii lui 2025 este Highest 2 Lowest al lui Spike Lee, avându-l în prim-plan pe colosalul Denzel Washington.

Apărut deja în cadrul unor festivaluri estivale, pelicula a fost primită destul de rece, nu neapărat ca o contrapondere la caniculă, ci pentru că, probabil, pe undeva, cei care au apucat să o vizioneze, știu că este o reeditare mai alertă (de aici și titlul pus la superlativ, vezi mai jos) a unei creații extraordinare a lui Akira Kurosawa.

Acel film din 1963 se intitulează Tengoku to Jigoku (traducere în engleză este High and Low, de aici și supralicitarea noii versiuni) și captivează de generații pentru că este un fel de 2 în 1, o super ofertă cum numai maestrul nipon ar putea să construiască.

Prima parte a filmului este bazată pe tensiunea situațională a șantajului la care este supus un om de afaceri, despre care un sadic crede că i-a răpit fiul. Ceea ce dovedește a fi eronat, iar asta îl pune pe personajul cu pricina (un excelent coleric Toshiro Mifune) într-o foarte complicată dilemă morală.

Nu vă zic mai mult, e suficient să menționez că, deși desfășurată doar într-o cameră, acea bucată a producției este o lecție despre cum se construiește suspansul cinematografic.

Cea de-a doua parte a filmului înfățișează ancheta menită a-l prinde pe făptaș. Un vag protagonist al ei este un alt actor preferat al lui Kurosawa, Tatsuya Nakadai, de neuitat în Kamegusha și Ran, precum și în Harakiri al lui Masaki Kobayashi, însă ce impresionează mai mult este anvergura ei.

Spre deosebire de Nora Inu (Stray Dog), o poveste similară orchestrată de același regizor, investigația nu este individuală, ci este rodul unei colaborări intersinstituțională și al unor eforturi colective admirabile.

Mitul detectivului solitar este zguduit aici și înlocuit cu mai realista muncă de echipă, aceea care poate învinge aca răutate latentă a omului, care se manifestă constant într-o societate polarizată social și economic.

Un mesaj inteligent și subtil pe care ni l-a transmis Akira Kurosawa și care n-ar mai fi avut nevoie neapărat să fie acoperit cu poleială și repus în circulație ca fiind original.

De aici și nasurile strâmbate la altminteri foarte competentul Spike Lee și la magnificul Denzel Washington.

Unele filme sunt atât de bune, încât merită lăsate în pace.

Doña Brasco

By Iulian in Filme 0 Comment

Când eram copil, dar deja interesat de cele din jur, urmăream știrile, iar unele dintre ele, recurente, îmi provocau, dată fiind vârsta, o senzație de neliniște de netăgăduit.

Era vorba despre atentatele IRA din Irlanda de Nord și cele ale ETA din Spania. Și parcă să zic că acestea din urmă mi se păreau mai brutale, iar membrii respectivei organizații mai feroce decât omologii irlandezi.

Între timp, ambele fronturi s-au mai liniștit, așa că demonii trecutului pot fi prelucrați și exorcizați și utilizați în scopuri cinematografice, așa cum se întâmplă în La infiltrada.

Așa cum o arată și titlul, povestea din acest film spaniol o urmărește pe o tânără polițistă care, trimisă de un superior autoritar, dar convingător, este trimisă în inima țării bascilor, în San Sebastian, unde timp de ani buni, se infiltrează în rândul militanților ETA până acolo încât ajunge să îl găzduiască pe unul dintre ei, fugar în urma unui atentat.

Asamblajul narativ care nu trenează și te ține în tensiune până la final pendulează între existența ei pe muchie de cuțit și manevrele forțelor de ordine, care îi supraveghează îndeaproape, având de înfruntat și orgoliile unor alte instituții de securitate, cu care sunt într-un fel de concurență.

Un aspect secundar al peliculei, dar nu lipsit de importanță, deoarece contribuie la atmosfera de realist a filmului, altminteri nu prima de acest gen, având predecesori iluștri precum Donnie Brasco sau The Departed.

Regizat cu profesionalism al tensiunii și cu vigoare a acțiunii de Arantxa Echevarria, filmat prin locuri reale din Spania și Franța (căci Țara Bascilor se întinde de ambele părți ale Pirineilor), La infiltrada se impune în primul rând prin intensitatea dramatică a interpretărilor.

Din distribuție se remarcă Diego Anido în rolul unui terorist odios, care apare un pic mai târziu în peisaj, precum și o mai veche cunoștință, Luis Tosar (Mientras Duermes, Celda 211), la fel de solid interpretativ de cealaltă parte a legii față de ipostazele anterioare.

Însă, așa cum e cazul în orice film care gravitează în jurul unui polițist sub acoperire, greul psihologic e dus de protagonista jucată de Carolina Yuste. Dincolo de duplicitatea inerentă, avem trăirile autentice ale zbaterii între datorie și instincte feminine, dar și costul emoțional al unei prefăcătorii de lungă durată.

Socotind că, dincolo de retușurile fictive, ne este relatată o odisee macabră inspirată din realitate, nu putem decât să ne înclinăm în fața celor care își pun în joc inteligența, liniștea și, mai presus de toate, viața, pentru a opri pe niște apucați puși pe omor.

La cum merg lucrurile, cred că o să avem nevoie iar de oameni ca Arantxa cea din film.