Visele prind glas

By Iulian in Filme 0 Comment

Există câteva momente epocale în istoria cinematografiei, iar apariția în 1927 a The Jazz Singer este unul dintre ele.

Descrierea rămasă posterității – primul film sonor – este un pic eronată, mai adecvată fiind cea de prim film CU sonor, deoarece această trăsătură se aplică doar unor momente muzicale.

Însă impactul lor este, într-adevăr, semnificativ, așa cum voi detalia mai jos.

Povestea este simplă, propunând un tipar care, de aproape un secol, e uzat de Hollywood cu neverosimil de constant succes.

Fiul adolescent unui cantor evreu foarte credincios din New York tinde să prefere cântece mai lumești, stârnind mânia tatălui. După ce acesta îi trage un perdaf mai puternic, băietanul fuge de acasă și ajunge mare cântăreț de jazz pe alte meridiane.

Întors acasă spre a se reconcilia cu părinții se vede prins între intransigența tatălui, care vrea să îl vadă luându-i locul în sinagogă, și chemarea scenei unde are tot mai mult succes.

O temă familiară, așadar, nu mai târziu de acum câțiva ani CODA câștiga Oscarul pentru o poveste de același fel.

Realizat de Alan Crosland cu toate canoanele unui film mut, The Jazz Singer n-a îmbătrânit prea bine (nici n-avea cum), ba chiar oferă niște momente atât de ridicole, încât bănuiesc că sunt ofensatoare pentru populația de culoare a Americii.

Când cântă melodii de jazz, protagonistul (Al Jolson, un interpret cunoscut în epocă), se boiește negru pe față, dar gura îi rămâne albă, rezultatul fiind o imagine pe care pur și simplu nu o poți lua în serios.

Însă, chiar și în această ipostază hilară, când personajul mut prinde glas, are o loc o transfigurare.

Nu doar a omului fictiv de pe ecran, ci și a spectatorului în care și oase.

Să simți cum una dintre cele mai umane trăsături, vocea, se manifestă plenar trebuie să fi fost o revelație copleșitoare pentru publicului de atunci.

Știu sigur că pentru mine, om din 2025, așa a fost.

Cinematografia este fabrică de vise.

Iar când visele prind glas, devin viață pur și simplu.

De atunci lumea a început să trăiască și în afara corporalității.

Cu toate defectele ei, această dedublare ne-a făcut și ne face mai bogați.

Câteodată, unele filme merită lăsate în pace

By Iulian in Filme 0 Comment

Un film destul de așteptat al verii lui 2025 este Highest 2 Lowest al lui Spike Lee, avându-l în prim-plan pe colosalul Denzel Washington.

Apărut deja în cadrul unor festivaluri estivale, pelicula a fost primită destul de rece, nu neapărat ca o contrapondere la caniculă, ci pentru că, probabil, pe undeva, cei care au apucat să o vizioneze, știu că este o reeditare mai alertă (de aici și titlul pus la superlativ, vezi mai jos) a unei creații extraordinare a lui Akira Kurosawa.

Acel film din 1963 se intitulează Tengoku to Jigoku (traducere în engleză este High and Low, de aici și supralicitarea noii versiuni) și captivează de generații pentru că este un fel de 2 în 1, o super ofertă cum numai maestrul nipon ar putea să construiască.

Prima parte a filmului este bazată pe tensiunea situațională a șantajului la care este supus un om de afaceri, despre care un sadic crede că i-a răpit fiul. Ceea ce dovedește a fi eronat, iar asta îl pune pe personajul cu pricina (un excelent coleric Toshiro Mifune) într-o foarte complicată dilemă morală.

Nu vă zic mai mult, e suficient să menționez că, deși desfășurată doar într-o cameră, acea bucată a producției este o lecție despre cum se construiește suspansul cinematografic.

Cea de-a doua parte a filmului înfățișează ancheta menită a-l prinde pe făptaș. Un vag protagonist al ei este un alt actor preferat al lui Kurosawa, Tatsuya Nakadai, de neuitat în Kamegusha și Ran, precum și în Harakiri al lui Masaki Kobayashi, însă ce impresionează mai mult este anvergura ei.

Spre deosebire de Nora Inu (Stray Dog), o poveste similară orchestrată de același regizor, investigația nu este individuală, ci este rodul unei colaborări intersinstituțională și al unor eforturi colective admirabile.

Mitul detectivului solitar este zguduit aici și înlocuit cu mai realista muncă de echipă, aceea care poate învinge aca răutate latentă a omului, care se manifestă constant într-o societate polarizată social și economic.

Un mesaj inteligent și subtil pe care ni l-a transmis Akira Kurosawa și care n-ar mai fi avut nevoie neapărat să fie acoperit cu poleială și repus în circulație ca fiind original.

De aici și nasurile strâmbate la altminteri foarte competentul Spike Lee și la magnificul Denzel Washington.

Unele filme sunt atât de bune, încât merită lăsate în pace.

Doña Brasco

By Iulian in Filme 0 Comment

Când eram copil, dar deja interesat de cele din jur, urmăream știrile, iar unele dintre ele, recurente, îmi provocau, dată fiind vârsta, o senzație de neliniște de netăgăduit.

Era vorba despre atentatele IRA din Irlanda de Nord și cele ale ETA din Spania. Și parcă să zic că acestea din urmă mi se păreau mai brutale, iar membrii respectivei organizații mai feroce decât omologii irlandezi.

Între timp, ambele fronturi s-au mai liniștit, așa că demonii trecutului pot fi prelucrați și exorcizați și utilizați în scopuri cinematografice, așa cum se întâmplă în La infiltrada.

Așa cum o arată și titlul, povestea din acest film spaniol o urmărește pe o tânără polițistă care, trimisă de un superior autoritar, dar convingător, este trimisă în inima țării bascilor, în San Sebastian, unde timp de ani buni, se infiltrează în rândul militanților ETA până acolo încât ajunge să îl găzduiască pe unul dintre ei, fugar în urma unui atentat.

Asamblajul narativ care nu trenează și te ține în tensiune până la final pendulează între existența ei pe muchie de cuțit și manevrele forțelor de ordine, care îi supraveghează îndeaproape, având de înfruntat și orgoliile unor alte instituții de securitate, cu care sunt într-un fel de concurență.

Un aspect secundar al peliculei, dar nu lipsit de importanță, deoarece contribuie la atmosfera de realist a filmului, altminteri nu prima de acest gen, având predecesori iluștri precum Donnie Brasco sau The Departed.

Regizat cu profesionalism al tensiunii și cu vigoare a acțiunii de Arantxa Echevarria, filmat prin locuri reale din Spania și Franța (căci Țara Bascilor se întinde de ambele părți ale Pirineilor), La infiltrada se impune în primul rând prin intensitatea dramatică a interpretărilor.

Din distribuție se remarcă Diego Anido în rolul unui terorist odios, care apare un pic mai târziu în peisaj, precum și o mai veche cunoștință, Luis Tosar (Mientras Duermes, Celda 211), la fel de solid interpretativ de cealaltă parte a legii față de ipostazele anterioare.

Însă, așa cum e cazul în orice film care gravitează în jurul unui polițist sub acoperire, greul psihologic e dus de protagonista jucată de Carolina Yuste. Dincolo de duplicitatea inerentă, avem trăirile autentice ale zbaterii între datorie și instincte feminine, dar și costul emoțional al unei prefăcătorii de lungă durată.

Socotind că, dincolo de retușurile fictive, ne este relatată o odisee macabră inspirată din realitate, nu putem decât să ne înclinăm în fața celor care își pun în joc inteligența, liniștea și, mai presus de toate, viața, pentru a opri pe niște apucați puși pe omor.

La cum merg lucrurile, cred că o să avem nevoie iar de oameni ca Arantxa cea din film.

Profetul, iPhoneul și ardelenii

By Iulian in Filme 0 Comment

I-or fi dat trofeu cei de la Festivalul de la Berlin lui Radu Jude, dar adevăratul premiu trebuie să vină de la Apple.

Nu-mi pot imagina reclama mai bună pentru produsul lor fanion – iPhoneul – decât faptul că pelicula-i Kontinental ’25 e realizată cu un astfel de telefon.

Și nu e vreo însăilare de imagini mișcate și agasante, ci o construcție narativă de o calitate audio-vizuală care funcționează brici.

Ce-i drept, Jude, care în trecut n-a păcătuit prea mult prin decupaje de-alea statice, cu un Dragoș Bucur fumând zece minute, e nevoit acum să apeleze la stilul deja faimosului Nou Val Românesc, care i-a entuziasmat pe străini și exasperat pe compatrioți.

Un neajuns inerent, răscumpărat de scenariul care, cu o echilibristică formidabilă, reușește să meargă pe sârma subțire care desparte tezismul de pedanterie intelectuală și să ajungă teafăr la destinație, smulgându-ne hohote de râs pe parcurs.

Acușica vă detaliez cum stă treaba.

Povestea filmului o urmărește pe o executoare judecătoarească (o excelentă Eszter Tompa, că doar e fata lui Gabor Tompa) pusă în situația de a-l evacua pe un om al străzii dintr-un subsol unde s-a aciuat, iar o eveniment tragic îi declanșează o amplă criză existențială, pe care încearcă să o soluționeze interacționând cu diverși cunoscuți, fiecare cu optica lui de viață.

Pe respectivul năpăstuit care pune narațiunea în mișcare îl cheamă Ion Glanetașu.

Cunoscut celor care au luat BAC-ul pe bune, nu?

Pe livratorul de mâncare îl cheamă Fred Vasilescu.

Cunoscut celor care au luat BAC-ul pe bune, nu?

Iar astea sunt exemple minore, pe parcurs ni se servesc, printre altele, snoave zen redate cu un accent ardelenesc delicios (sunt oltean, nu-mi cereți să-l iau de natural) sau aluzii răsucite la filme precum Schindler’s List sau Perfect Days al lui Wim Wenders.

Cu toate astea, cineastul și-a asigurat rarefierea publicului, dar na, poate nici nu vrea să-i vadă toți creația.

Mai ales că se ia de dezvoltatorii imobiliari rapace, de șovini de ambe părți (români sau unguri) și de ipocrizia unei societăți tot mai polarizate.

Dacă aplici toate filtrele astea și ori ai umor, ori obrazul gros, ești răsplătit cu niște scene de dialog fantastic de percutante și de amuzante. Radu Jude le are cu scrisul, asta e limpede ca imaginea de la camera unui iPhone 15 luat în rate și cu trei luni de restanță la întreținere.

Un factor de distracție suplimentar pentru mine, craiovean fiind, a fost să văd cum Bucureștiul și-a pierdut exclusivitatea mizerabilismului, căci aici totul se desfășoară în Clujul ăl mândru de ascensiunea lui fulminantă, orașul unde chiriile sunt pricină generală de bancuri, începând de la Times New Roman.

De fapt, mă încearcă un fior de invidie că urbea mea încă nu e reprezentată încă prea mult în satirele românești. În afară de bombardierii din Craiova din Teambuilding nu îmi aduc aminte altă referință recentă, corectați-mă, dacă greșesc.

Aștept cu vie și grăitoare nerăbdare să vină Radu Jude și pe acilea, îl asigur că avem destule bube suculente.

Nimeni nu e profet în țara lui.

Radu Jude încearcă, iar ca să-l ajutăm, putem să îi vedem filmele, mai învățăm și noi una, alta despre cum se filmează cu iPhoneul, ajută la TikTok.

Sursă imagini: www.cinemagia.ro.

Cu Pixar avem o șansă în spațiu

By Iulian in Filme 0 Comment

Uitați-vă puțin la partea din stânga a imaginii de mai sus.

Incredibil (joc de cuvinte deliberat) câte filme mari au realizat cei de la Pixar, nu?

Iar acestea sunt doar câteva dintre ele și unele mai au la rându-le continuări excelente.

Nu poți să nu fii uimit de perpetuarea calității în acest colectiv creativ, căci aceste producții (în niciun caz realizate de aceeși persoană) sunt rodul unei culturi a calității care s-a menținut chiar și după ce Pixar a fost preluat de Disney, care are o reputație de mercantilizare deloc glorioasă (vezi cazul universului Star Wars).

Ca o dovadă suplimentară a acestei inventivități continue, veritabilă comoară a patrimoniului imaterial mondial, vine și Elio.

Pelicula de față nu mai beneficiază de reacțiile acelea entuziaste de odinioară, dar nu lăsați asta să vă influențeze părerea, e pur și simplu consecința unei moșteniri anterioare copleșitor de ilustre.

Elio, lansat acum 20 de ani, ar fi rupt gura târgului, cu siguranță.

Povestea urmărește peripețiile exterioare și interioare ale băiețelului eponim, orfan crescut de mătușa, pasionat de spațiu și absolut convins că există viața în Univers.

Pe care vrea să o contacteze și reușește, ajungând într-un fel de for mondial al extratereștrilor, unde rezolvă conflicte intergalactice și familiale, inclusiv pe ale lui, înfățișându-ne valori precum solidaritatea, acceptarea propriei personalități și descoperirea energiilor latente, paralizate de durerea inadaptării.

Nu avem noi autostrăzi atât de bine astfaltate în România, cât de bătătorită este calea asta narativ-ideatică.

Însă, în spiritul acelei excelențe pe care o aminteam, colectivul de realizatori condusă de Adrian Molina, Madeleine Sharafian și Domee Shi (observați că e lucru în echipă, da?) construiește un film amuzant, înduișător, dinamic și desăvârșit din punct de vedere audio-vizual.

Dat fiind că se aventurează în lumea creaturilor din alte galaxii (pe care suntem nevoiți să le considerăm fictive, deocamdată), imaginației i se dă frâu liber, iar rezultatele sunt personaje și ambianțe care vibrează aproape impresionist din punct de vedere al culorilor.

Derutatul (ca să nu zic mai rău) de Elon Musk a cam abandonat ideea de aduce omenirea în spațiu.

Pixar e, însă, la datorie și, cu tot simțul de răspundere, propun să trimite colecția creațiilor lor în spațiu, pe o nouă navetă Voyager.

Poate o găsește vreo civilizație extraterestră cu tehnologie superioară care, văzând toate aceste filme minunate înainte de să afle de Gaza și Yemen și alte orori (asta ca să vorbesc numai de prezent), hotărăște că sunt o specie vrednică și simpatică, nu una belicoasă și distructivă.

Pixar e ambasadorul omenirii și al omeniei.

The Great Game

By Iulian in Filme 0 Comment

Istoric vorbind, sintagma ”Great Game” se referă la rivalitatea din a doua jumătate a secolului al XIX-lea dintre Marea Britanie și Rusia țaristă, vizând zona Asiei Centrale, în principal Afganistanul și Persia.

Termenul a fost popularizat de Rudyard Kipling în romanul Kim și a ajuns să denumească acel ansamblu de intrigi, trădări și suspiciuni care marchează relația dintre două mari puteri, care nu degenerează, însă, într-un conflict armat fățiș.

Evident, Războiul Rece e cea mai apăsată expresie a acestui Great Game, iar filmul de spionaj romantic The Tamarind Seed o ilustrează într-un mod captivant.

Pe insula Barbados, o englezoaică funcționară a unui minister britanic, văduvă și suferind după relația încheiată cu un bărbat însurat, se vede acostată (și ce coaste superbe ne prezintă filmul!) de un reprezentant militar sovietic, insistent, dar politicos.

Această improbabilă idilă, pe care ea insistă să o mențină castă, atrage atenția ambelor tabere, care se angajează în încă o rundă a acelui Great Game, iar ca spectator te convingi pe tot cuprinsul poveștii de validitatea spuselor spionului-șef din Albion, un Anthony Quayle dintr-o bucată:

Nimeni nu poate fi crezut.

Nimic nu poate fi crezut.

Oricine e capabil de orice.

Regizat cu fast concis de Blake Edwards, The Tamarind Seed ne poartă prin pitorești peisaje caraibiene, dar și prin binomul Paris-Londra, axă pe care spionajul stilat merge ca uns, beneficiază de o coloană sonoră subtilă semnată de John Barry (același care impusese deja în conștiința colectivă și tema muzicală din universul James Bond) și propune un scenariu care înaintează cu pași măsurați, lenți, dar niciodată plictisitori.

Toate aceste sporesc farmecul pe care îl degajă cuplul de protagoniști.

Fără să mai uzeze de superba-i voce, Julie Andrews se folosește de acea candoare lipsită de naivitate care i-a servit atât de bine în carieră, reușind să se opună cu stil și inteligență unui Omar Sharif exasperant de arătos și seducător.

Între ei nu are loc doar încleștarea geopolitică, ci și eternul joc al seducției dintre un bărbat și o femeie, cu regulile sale, încălcate la tot pasul.

The Great Game.

Deus ex amicitia

By Iulian in Filme 0 Comment

Unul dintre miturile cinematografiei recente este că Tom Cruise e nemuritor.

Altfel nimeni nu-și explică vitalitatea lui din diverse pelicule, precum noul Top Gun sau, mai ales, seria Mission: Impossible.

Dar tocmai în acest al șaptelea film, Mission: Impossibble – The Final Reckoning, se vede că actorul își acceptă cumva vârsta, pentru că acest Ethan Hunt este cel mai vulnerabil pe care l-am văzut vreodată, este cel mai dependent de prietenii pe care îi avea de dinainte sau de cei pe care îi face acum.

De aici și vaga melodramă a unor scene, care, însă, nu depășește niciodată nivelul suportabilului, ba chiar te invită să reflectezi asupra faptului că, semizeu să fii, nu poți salva omenirea de unul singur.

A nu se înțelege că producția regizată de Christopher McQuarrie ni-l arată pe Tom Cruise șontorog. Dimpotrivă, față de Dead Reckoning Part I, care a fost realizată în condiții de pandemie, aici realizatorii au avut teren de joacă după pofta inimii, iar în centrul lui pectoralii, bicepșii și toate celelalte grupe musculare ale protagonistului sunt deseori la vedere, în secvențe intense, așa cum ne-am obișnuit.

Probabil că aceea finală, a cursei de avioane, va rămâne emblematică, dar, personal, o prefer pe aceea în care Tom Cruise se afundă în abisul oceanului înghețat și explorează submarinul care conține sursa tuturor relelor.

E ceva primordial în atmosfera și încercările la care e supus, ceva din străvechea zbatere a omului într-un univers rece și ostil. Ajută și muzica lugubră excelent potrivită, un fel En Attendant Cousteau a lui Jean-Michel Jarre, versiunea întunecată.

Povestea e continuarea directă a predecesorului, cu o goană nebună de a opri o entitate de Inteligență Artificială malefică, readucându-i în prim plan pe simpaticii Simon Pegg sau Hayley Atwell, pe deja venerabilul Ving Rhames, pe Pom Klementieff, care poate fi sugestivă doar din câteva grimase, pe serioasa Angela Bassett (Kamala Harris, dacă ar fi câștigat președinția) sau pe Rolf Saxon.

Poate că acest din urmă nume nu prea vă e cunoscut, însă, pentru aceia care, asemeni mie sau lui Tom Cruise, au ceva ani, o să fie o reînnodare aproape emoționantă cu începutul acestei epopei a agentului pentru care a-și urma conștiința este mai important decât să urmeze ordinele.

Și o mențiune pe care nu credeam a mă vedea nevoit să o fac – scenele de dialog sunt cel puțin la fel, dacă nu chiar mai captivante, decât cele de acțiune. Duelul minților bate pe cel al mădularelor.

Este acesta ultimul Mission: Impossible?

Pare că da.

Dar Tom Cruise a strâns o gașcă așa mișto în jurul lui, parcă e păcat să se zburătăcească fără să ne mai poarte prin înaltul cerului sau străfundul seifurilor de la CIA.

Așa că aștept.

Poate răbdarea îmi va fi răsplătită.

Psycho înainte de Psycho

By Iulian in Filme 0 Comment

Psycho, cel mai influent horror din toate timpurile?

Tot ce se poate.

Însă filmul lui Hitchcock nu a apărut pe un teren virgin, ci pe unul pregătit de varii realizări cinematografice (inclusiv altele ale maestrului) a căror încununare a fost pelicula din 1960.

Între acești predecesori ai lui Psycho se numără și The Spiral Staircase, care datează din 1946 și pornește de la o premisă familiară fanilor genului:

Înspre debutul secolului al XX-lea, un criminal în serie își alege victimele din rândul femeilor care au diferite deficiențe, iar acum a venit rândul blândei cameriste mute jucate de Dorothy McGuire, care se refugiază în conacul stăpânei ei.

De aici urmează o noapte de tensiune și revelații înfricoșătoare.

Filmul regizat de Robert Siodmak a îmbătrânit vizibil în anumite privințe, iar narațiunea nu oferă prea multă logică sau coerență (nici nu prea are cum, la puțin peste o oră de durată).

Însă compensează prin unele momente chiar de efect într-ale meșteșugului înfricoșării, unele deosebit de inventive, mai ales că vorbim de mijloacele sintaxei cinematografice ale anilor ’40.

Scara în spirală este inteligent exploatată, atât ca element de decor, cât și figurativ, ca expresie a modului cum unii indivizi pot coborî spre genuni odioase, iar alții se pot înălța și își pot depăși condiția.

Cu toate limitările scenariului, interpretările sunt meritorii. Dorothy McGuire nu e cu nimic mai prejos decât actorii surdomuți din zilele noastre, din CODA bunăoară, George Brent (o vreme, partenerul preferat de ecran al lui Bette Davis, ceea ce nu-i puțin lucru) e impunător, Elsa Lanchester e amuzantă, însă cea care ia caimacul e Ethel Barrymore.

Ambiguitatea personajului său e admirabilă. Sunt momente când o suspectezi mai abitir ca pe oricine, dar și altele când pare o Cassandră îmbătrânită, care a destrămat voalul întunecat al viitorului și știe când se va întâmpla ceva rău, deși nimeni nu-i dă crezare.

De speriat, nu ne mai speriem la The Spiral Staircase.

Dar avem astfel ocazia să examinăm vestigii arheologice ale modului cum ne este gâdilată cinemografic această ancestră trăire numită frică.

Încă un noir al lui Bogie

By Iulian in Filme 0 Comment

După ce s-a făcut actor de cinema, Humphrey Bogart a stat vreo zece ani în roluri secundare sau negative.

Asta până când John Huston i-a oferit șansa de a fi aproape el însuși în The Maltese Falcon, iar de acolo începe legenda lui Bogie, durul cinic care adăpostește o doză impresionantă de integritate, pe care le scoate la iveală când consideră că e cazul.

Arhetipul lui Sam Spade i-a venit ca o mănușă, așa că nu e de mirare că l-a reluat în alte filme, unul dintre acestea fiind The Big Sleep.

Pelicula lui Howard Hawks pornește de la romanul omonim al lui Raymond Chandler (contemporan al lui Dashiell Hammett, care scrisese The Maltese Falcon), iar pentru a descurca intriga-i complicată, au lucrat scriitori de marcă, precum Leigh Brackett sau însuși William Faulkner.

Coerența scenariului nu e prea importantă, însă. Un detectiv particular este angajat de un bătrân bogat și tată de două fete majore să îl găsească pe un colaborator dispărut, iar pe parcurs are de-a face cu escroci, ucigași și dame care de care mai dereglate sau mai tăioase.

Noima narațiunii trece pe planul doi, așa cum se cuvine unui noir, lăsând atmosfera să domnească și pe Bogie să troneze deasupra tuturor scenelor.

Față de aerul detașat, aproape hieratic al personajului din The Maltese Falcon, cel de aici e mai dinamic, ia și dă lovituri mai multe și, mai presus de toate, e mai vulnerabil la farmecele feminine decât ipostaza anterioară.

Între toate interacțiunile cu diverse femmes fatales, se disting cele cu Lauren Bacall, care îi era deja parteneră de viață la acel moment, probabil spre necazul regizorului Howard Hawks, care le făcuse involuntar lipeala cu câțiva ani înainte.

Atracția dintre cei doi este aproape palpabilă, iar aluziile suprinzător de puternice, având în vedere că deja Codul Hays era în vigoare de ani buni (vezi cum au lucrat la Casablanca).

Poate că respectivii cenzori s-au lăsat furați de figura parcă dăltuită pentru marele ecran a lui Humphrey Bogart, care, chiar și în ultimele zile ale vieții, avea atitudinea reflectată în vorbele de mai jos:

Singurul meu regret e că am trecut de la scotch la martini.

20 de ani de la căderea în Sith

By Iulian in Filme 0 Comment

Acum 20 de ani, apărea acel film din saga Star Wars căruia, în ciuda controverselor care a înconjurat trilogia căreia îi aparținea, nici cei mai aprigi cârcotași nu i-au putut găsi prea multe beteșuguri.

Star Wars: Episode I – The Phantom Menace, deși preferatul meu, a fost pus la zid pentru complexitatea pe care nostalgicii nu au înțeles-o. Acum e redescoperit ca o bijuterie, mai ales în comparație cu dezamăgirea cruntă produsă de părțile VII-IX.

Star Wars: Episode II – Attack of the Clones a fost dominat de inepții, însă are partea lui de farmec, mai ales că măcar nu e vreo copie ieftină, precum seria amintită mai sus.

Însă Star Wars: Episode III – Revenge of the Sith a întrunit aprobarea generală și a restabilit pacea între diversele facțiuni de fani, inclusiv puriștii înrăiți.

Deoarece producția lui George Lucas cunoaște o reeditare în acest moment aniversar, pentru fiecare an scurs de la apariție, hai să explorăm câte un motiv pentru care e memorabilă.

1. Faptul că realizatorii nu se tem să o apuce pe căi întunecate, că nu edulcorează cu nimic damnarea lui Anakin Skywalker.

2. Potențialul luciferic al chipului lui Hayden Christensen.

3. Scena bătăliei spațiale de la început.

4. Apariția Generalului Grievous, cu tusea sa, cu vocea sa cavernoasă, cu sarcasmul replicilor sale.

5. Primul moment de cădere al lui Anakin Skywalker și ultima apariție a impunătorului Count Dooku al lui Christopher Lee.

6. Superba scenă în care, pe parcursul unei reprezentații artistice abstracte, Cancelatul Palpatine (Ian McDiarmid în cel mai bun inSidious moment al său), îl ademenește pe Anakin către partea întunecată a Forței.

7. Yoda în spinarea lui Chewbacca.

8. Duelul și urmărirea dintre Obi-Wan și Generalul Grievous.

9. Scena tentativei de arestare a lui Palpatine.

10. Scena duelului dintre Yoda și Împărat, în mijlocul Senatului gol.

11. Planeta Mustafar, plină de lavă, o veritabilă bolgie dantescă în care căderea în Sith se va desăvârși.

12. Ordinul 66.

13. Duelul dintre Anakin și Obi-Wan, intens și grandios, așa cum se cuvine punctului culminant al unei epopei.

14. Strigătul sfâșietor al lui Obi-Wan al lui Ewan McGregor către cel care îi fusese prieten.

15. Ultima replică și ultimul suspin al lui Padme/Amidala a lui Natalie Portman.

16. Apariția lui Darth Vader.

17. Împreună cu noul său stăpân, contemplă o Death Star incompletă.

18. Gemenii sunt reuniți cu familiile adoptive.

19. Firele sunt înodate, povestea e completă.

20. Am văzut acest film în cinema cu sora mea, am mers îmbrăcați în hanorace, iar când s-a stins lumina și a început genericul de legendă, ne-am pus glugile pe cap și am început să imităm amândoi respirația greoaie a lui Darth Vader.

May the Fourth be with you!