Dacă extratereștrii ar ateriza în momentul ăsta în România, s-ar scărpina cu unul dintre tentacule într-una dintre scăfârlii, neînțelegând tevatura cu una Lasconi și cu niște poze și cu niște alegeri ceva.
De cum ar păși dincolo de fruntariile leagănului civilizației umane de pe Terra, ar auzi vorbindu-se în dreapta și stânga de Sinners.
Mulți, inclusiv regizoru-i Ryan Coogler, îi trasează paternitatea la From Dusk Till Dawn al lui Robert Rodriguez, fapt cu care sunt de acord. Însă, eu îl văd mai degrabă ca pe un urmaș spiritual mai mult decât demn al lui Get Out.
Mai precis, parabola discriminării perpetuate a populației de culoare în SUA, integrată unui film horror. Marea reușită a lui Jordan Peele a fost că pariul acestui hibrid a fost atât de reușit (și de antrenant), încât tezismul n-a mai căzut nimănui greu la stomac, indiferent de culoarea pielii.
Coogler reeditează isprava magna cum laudae, pentru că, folosindu-se de aceeași combinație altminteri improbabilă, plusează cu muzica.
O splendoare, vă zic în lipsă de cuvinte mai tari. Ludwig Goransson, you inspired son of a gun!
În zona Deltei Mississippiului, unde a apărut una dintre cele mai de preț comori al patrimoniului mondial – muzica blues – în anii ’30 ai secolului trecut, un puștan talentat, fiu de pastor, se vede cooptat de o perechi de unchi gemeni, cam gangsteri de felul lor, ca să le cânte la deschiderea unui stabiliment de distracție cu de toate.
Lucrurile par a merge beton, însă, după chindii, se văd intrați în atenția unor vampiri melomani, chitiți să îi convertească la căile nosferatiene.
Și de-aici să te ții!
Chiar dacă nu ezită să se uite în ogradele vajnicilor antecesori, Ryan Coogler își compune filmul cum îi vine la socoteală, care iese la centimă.
O primă oră ni se construiește un întreg microcosmos cultural al populației de culoare, cu tragediile, traumele, păcatele și superstițiile ei, cu multiculturalismul care îi înconjoară, iar toate astea nu sunt o expozițiunea superfluă, ci servesc fiorilor ce vor veni.
Partea vampirică nu e a mai originală, dar cineastul îi exploatează locurile comune cu stil și vervă. Vă garantez că, după ce vedeți Sinners, discuțiile alea românești din pragul ușii nu vor mai fi niciodată la fel.
Și uite că mă întorc la muzica aia nemaipomenită. Pentru că e cu cu noi permanent, chiar și când dau iama colțoșii sanguinari, ba chiar se vede diversificată atunci.
Să-ți vină să te zbânțuiești la un carnagiu, asta e magia unică și irepetabilă a cinematografiei.
Dar stați, că mai avem și interpretările!
Michael B. Jordan se dedublează extraordinar, de chiar zici că e în două versiuni distincte. Punctează fabulos la expresivitate, la umor, la componenta fizică, la tot. Pe el îl vizează direct previziunea de la final.
Dar până acolo, închin paharul și în cinstea întregii distribuții, din care se remarcă tânărul Miles Caton și vocea-i de o fabuloasă gravitate, precum și my man Delroy Lindo, care a îmbătrânit ca Prince Vlad (tot vampir și-ăsta, nu?) de la Vânju Mare despre care vorbeam aici.
Peste toți și toate domnește acea secvență construită în jurul melodiei I Lied to You, care transcende timpul și spațiul și care, singură, e materie primă de Oscar.
Așa că iată, mă apuc să dau cu pronosticul:
Sinners va fi jucător la Oscarurile de la anul.
Dacă nu, Aghiuță să-i ia, ei pierd.
P.S. Muzica mântuitoare și tot pentru ce avem a mulțumi semenilor de culoare sunt și subiectul unei amintiri personale și foarte plăcute mie.
Eram în acel tren numit RER, care unește centrul Parisului de orășelele limitrofe, numite prin părțile locului banlieu.
Era la asfințit și mă relaxam pe un loc eliberat de curând, după o zi de cutreierat.
La un moment dat, aproape de mine s-a așezat un domn de culoare, de vârstă aproape de a treia, cu barba brăzdată de fire albe și cu șăpcuță de ani ’70.
A scos telefonul și a început să asculte reggae. Nu tare, cât să fie deranjant pentru alții, dar suficient cât să îl aud.
N-a durat mult și m-am simțit prins în ritmul acela molcom, bâțâind din cap aproape fără să-mi dau seama.
Domnul cu pricina s-a ridicat să se dea jos înaintea mea, așa că i-am spus când trecea prin spatele meu:
– Merci, monsieur, pour la bonne musique!
S-a aplecat ușor asupra mea, mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus, cu tonul acela îndreptățit al unui om bătrân împărtășind înțelepciune unuia mai tânăr:
– E bună pentru suflet!
Da, toți suntem plini de păcate, dar ni le mai spălăm cu muzică.
Până la urmă, ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place.
