One Battle after Another (Iranian style)

By Iulian in Filme 0 Comment

Nu mă mai miră când iranienii scot un film mare.

De mult am constatat că e ceva acolo care îi mână către creații foarte puternice, foarte bine jucate, în care umanitatea e dezvăluită în toată complexitatea ei.

Nu mai încerc să găsesc o explicație, pur și simplu mă bucur de fiecare astfel de producție cinematografică.

Yek tasadef sadeh (It Was Just an Accident) al lui Jafar Panahi (cel din spatele excelentului Afsaid) este încă o perlă în salba cinematografiei iraniene.

Porniți la drum de noapte cu mașina, o familie formată din tată, mamă însărcinată și fiica de vreo șapte ani suferă un accident care îi obligă să poposească undeva pe traseu.

Acolo, un alt personaj pare a-l recunoaște pe tată și de aici să te ții sarabandă de pățanii.

Nu pot să vă spun mai mult, dar mergeți pe mâna mea când vă spun că rar s-a mai întâlnit vreun film în care tragedia pură să coabiteze cu umorul și impulsurile antisociale să își dea mâna cu cele altruiste, fără să se amestece, dar și fără să se anuleze reciproc.

Râzi și te încrâncenezi, te încrâncenezi și te înduioșezi, de nu mai știe amigdala ce neurotransmițători să producă: cortizol sau serotononină sau oxitocină?

Noi, românii, care am trecut printr-o dictatură și ne zbatem într-o societate încă dominată de bacșiș (sunt câteva scene gen de tot hazul în peliculă), ar trebui să rezonăm cu ce ne înfățișează Jajar Panahi, de aceea mi s-a părut regretabil că puținii spectatori din sala de cinema au părut a nu înțelege mai nimic, dovadă fiind reacțiile lor revoltate.

It Was Just an Accident e o critică a regimului represiv de la Teheran și nu e de mirare că filmul e promovat mai degrabă ca fiind din Franța, însă acesta este doar un aspect tehnic.

Cultural vorbind, e iranian toată ziua.

Cutumele, traumele, situațiile și caracterul volubil și expresiv al întregii distribuții sunt inimitabile și sunt de-acolo, le știu din A Separation sau The Seed of a Sacred Fig sau Crimson Gold.

Iranienii știu să reziste prin cinematografie.

Sunt convins că istoria îi va răsplăti pentru asta.

Până atunci, It Was Just an Accident a fost răsplătit cu Palme d’Or și o să joace și la masa Oscarurilor de la anul.

De fapt, mi s-a înfiripat un gând nebunesc sau irezistibil.

Cum ar fi ca membrii Academiei să îi enerveze în același timp și pe Trump, și pe Ayatollah, dând premiul cel mare acestui film?

Am trimis și noi ceva în Univers

By Iulian in Filme 0 Comment

Filmul pe care mulți români se grăbesc să îl vadă în această perioadă este Cravata galbenă al lui Serge Ioan Celibidache.

Am făcut-o eu însumi și îi înțeleg.

I-a mânat o combinație de curiozitate și patriotism.

Eu, unul, mi le-am văzut satisfăcute pe amândouă, ba chiar am primit ca bonus întărirea unei pasiuni care s-a născut și s-a maturizat la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Filmul urmărește două planuri narative, ambele avându-l în prim-plan pe tatăl cineastului, ilustrul Sergiu Celibidache, atât în tinerețea zbuciumată și evoluția către faimă, cât și la senectute, când se încăpățânează să lupte pentru un ideal aparent anacronic – refuzul de a permite reproducerea digitală a concertelor dirijate de el, cu argumentul că prin asta se pierde însăși spiritul muzicii.

Aici îi dau parțial dreptate. Tehnologia este indispensabilă în a-ți extinde orizontul, dar un concert ascultat pe viu este unic și irepetabil.

John Malkovich este numele mare care a împins pelicula spre atenția internațională, iar veteranul într-ale actoriei aduce prestanță rolului, dar sufletul producției este tânărul Ben Schnetzer, căci bildungsromanul e al lui.

Pe el îl urmărim descoperindu-se pe sine, pe el îl vedem pătruns de muzică și de orgoliu, pe el îl compătimim când suferă privațiuni în război.

Regia lui Serge Ioan Celibidache emană profesionalism, iar dacă sunt unele secvențe mai stângace sau exagerat de patetice în formă (vezi epifania de la concertul din biserică), altele te captivează de-a dreptul prin tensiune (vezi legitimarea de noapte) sau triumf al talentului (vezi proba de la Berlin) sau erotism (vezi scena când dirijează Boleroul lui Ravel).

Iar totul culminează cu acel spectacol de la Ateneu, căruia i-am simțit vibrația parcă aievea.

Scenariul semnat de același Serge Ioan Celibidache în colaborare cu James Olivier (care a mai lucrat și la Octav cel cu Marcel Iureș) e măsurat în melodramă, dându-le astfel actorilor posibilitatea să se afirme prin forța interpretării.

Dintr-o distribuție de o competență fără abateri, preferații mei sunt Sean Bean drept tatăl exigent și dominator (povestea lui Celibidache Sr. o oglindește pe a lui Jean Negulescu) sau Robert Dolle drept profesorul inimos, care, cu bonomia unui Dobby din Harry Potter și înțelepciunea de Yoda din Star Wars, face din padawanul său Sergiu un veritabil Skywalker al muzicii.

Până acum am vorbit în calitate de cinefil universal, dar se cuvine a se exprima și românul din mine.

Iar acesta e încântat de cum istoria noastră, cu bună și rele, e racordată la istoria universală și cum unul de-al nostru face istorie.

Da, am trimis și noi ceva în Univers.

Perfecțiunea Nadiei, stângul lui Hagi, esența lui Brâncuși, pagaia ruptă a lui Patzaichin.

Sau dedicarea lui Sergiu Celibidache.

Samsara în sens invers

By Iulian in Filme 0 Comment

În lumea cinematografiei, Ben Kingsley va rămâne în primul rând asociat cu figura ascetică și bonomă a lui Gandhi, pe care l-a interpretat magistral în filmul eponim, ajutat și de descendența sa indiană.

Dar avatarurile filmografiei sale sunt multe și variate, iar unul care e amuzant de departe de cel al ”Sufletului celui mare” se regăsește și în Sexy Beast.

Și aici Kingsley este chel, este îmbrăcat în alb, este orator convingător.

Însă ce spune și ce face sunt la polul diametral opus.

Pe scurt, este un psihopat înfricoșător, care stârnește disconfort tuturor celorlalte personaje, iar spectactorilor amuzament și disconfort, la rându-le.

Misiunea sa este să călătorească din Albion undeva într-o zonă aridă a Spaniei, pentru a-l readuce în activitate pe un spărgător retras (Ray Winstone), pentru o lucrare deosebită, comandată de un temut mafiot din Londra (Ian McShane).

Trama narativă este a acelorași gangsteri britanici cu care ne-a delectat și Guy Ritchie, dar, dacă regizorul lui Lock Stock and Two Smoking Barrels sau Snatch are un stil ca pe amfetamine, Jonathan Glazier își învăluie producția ca un prelung consum de psihedelice – contururi estompate, vorbe domoale și nu tot timpul coerente, schimbări bruște de dispoziție.

Teoretic, Winstone este protagonistul, deși McShane are partea lui de prim-plan, însă cel care își adjudecă fimul este, fără doar și poate, Ben Kingsley.

Nominalizat la Oscar pentru rol secundar, are aceeași influență în cadrul lui precum un Joe Pesci în Goodfellas sau Heath Ledger în The Dark Knight.

Fără el și fără spurcăciunile pe care le proferează, ca să nu mai zicem de aerul amenințător aproape insuportabil, Sexy Beast n-ar fi nici sexy, nici bestial.

Și tot el dă substanță moralei de fond a filmului.

Tot suportând abuzuri, ajungi să explodezi la un moment dat.

Dar urmele lor o să rămână pe vecie.

Tradiție, ambiție, fermentație

By Iulian in Carti, Filme, Intre gustativ si conceptual, Intre vizual si conceptual 0 Comment

În lumea vinului, Bordeaux este o destinație esențială.

Muzeul Vinului din acest oraș pitoresc este senzațional, nu doar prin exteriorul ultra-futuristic, ci și pentru suita de experiențe educațional-gustative de care ai parte în spațiile expoziționale, care prezintă poate cea mai inteligentă utilizarea a noilor tehnologii pe care am văzut-o vreodată în vreo astfel de instituție culturală.

Însă, pentru a atinge nemijlocit tradiția oenologică din regiunea bordeleză, am călătorit la jumătate de oră de oraș, în satul Saint-Emilion, înscris, împreună cu împrejurimile sale, în Patrimoniul Mondial UNESCO încă din 1999.

De cum m-am dat jos din tren și am privit împrejur, am știut că sunt sunt într-un ținut unde se face, se bea, se discută, ba chiar se respiră vin.

Se simte o tradiție îndelungată și mândră a continuității artei viticole oriunde ai privi cu ochii.

Vițele de vie arată semnele unei selecționări și evoluții care a dus la o uniformitate nocivă în alte condiții, dar spectaculoasă aici.

Ca român crescut cu La cireșe a lui Creangă, cu greu m-am putut abține să nu smulg un ciorchine care părea mai la îndemână. M-a oprit teama de repercursiuni, dar și aerul de operă de artă pe care îl emană fiecare podgorie, mai ales că mai toate au în centru un mai mic sau mai mare conac (în franceză, ”Chateau”), simboluri ale prosperității, dar și esențiale elemente de marketing.

Saint-Emilion adăpostește o bijuterie arhitectonică unică, nebănuit de impresionantă când ești în afara ei – biserica monolitică dedicată sfântului eponim.

Nu vă imaginați o grotă ajunsă loc de pelerinaj, precum în părțile noastre. Este o biserică în toată regulă, care pur și simplu a fost răpită stâncii brute.

Nicio expediție la Saint-Emilion, însă, nu ar fi completă, fără vizita unei crame. Cu cât mai de soi, cu atât mai bine.

Eu, unul, am reușit să prind o rezervare la Chateau Guadet, cramă veche de peste două secole, al cărei fondator s-a ascuns în propriile beciuri, ca să scape de furia Revoluției Franceze.

Fără noroc, însă.

Ca ghid l-am avut pe Guy-Petrus Lignac, arhetipal proprietar de cramă din zonă: elegant într-un mod relaxat, savuros vorbitor (inclusiv în engleza cu accent franțuzesc), alunecos negustor și animat de o distincție care ar fi vecină cu aroganța, dacă nu ar fi justificată de tot ce îl înconjura.

Întâmplător, dumnealui este și protagonistul unui documentar pe Netflix, deoarece a fost supus unei tentative de escrocherie parcă izvorâtă din Mission Impossible, poveste incredibilă despre care puteți citi mai multe aici.

Din fericire, Monsieur Guy -Petrus Lignac nu i-a căzut pradă, iar dacă o parte din prenumele său vi se pare cunoscut, este pentru că este înrudit de departe cu acela care a fondat crama care dă unele dintre cele mai scumpe vinuri din lume.

La finalul vizitei, nu am avut parte de vreun Chateau Petrus, dar tot am gustat două vinuri deținătoare ale râvnitului titlu Grand Cru Classé.

Cu ocazia asta, am înțeles și unul dintre adevărurile fundamentale ale lumii vinului:

Cronologia nu este întotdeauna garanția satisfacției.

Niciun an nu este ca altul, nicio producție nu seamănă cu alta.

De aceea, deși ediția din 2011 a fost mai mult decât agreabilă ca trăire gustativă globală, cea din 2014 a trezit la viața senzori bucali despre care nu aveam habar că există. Amintirea acelei distorsionări plăcute a țesuturilor din spatele buzei de sus este deja înmagazinată în pivnița cea mai de soi a memoriei.

Că în toate în Saint-Emilion se învârt în jurul tradiției, dar și ambiției și, mai ales, a banilor, mi-a fost limpede încă de când urcat pantele dinspre gară spre centrul localității.

Iar această impresie a fost întărită de un sugestiv și amplu documentar intitulat Red Obsession.

Realizat de David Roach și Warwick Ross și narat de Russel Crowe (e o scenă la început care îți face cu ochiul în privința asta), film te poartă prin pitorescul regiunii viticole care înconjoară Bordeauxul, dar atinge și chestiunea metamorfozei vinului dinspre licoare elegantă și accesibilă către obiect de tranzacție și speculă, fenomen potențat de ascensiunea economică a Chinei și a cererii venind de acolo.

Documentarul îl prezintă fugitiv inclusiv pe faimosul critic de vin Robert Parker, atingând și spinoasa chestiune a marketingului care nu e întotdeauna reflecția calității, ci e un mecanism de stors bani, fapt care îi pune pe cei din regiuni precum Saint-Emilion în situația complicată de a alege între tradiția în care au crescut și perpetua goană după profit.

În România, care de-abia redescoperă universul oenologiei de calitate, dar și orientate spre piață, alegerea asta pare facilă, dar în Franța, unde s-au acumulat secole de continuitate, a face rabat de la calitate sau de la cutume nu e așa simplu.

Și, așa cum m-am obișnuit, o vizită într-un loc real este potențată de o ficțiune care are loc acolo, așa că iată și un roman care se petrece în Saint-Emilion.

Scrisă la persoana I, Broke the Grape’s Joy de Patrick Hilyer este povestea unei englezoaice stabilite în Saint-Emilion, ceea ce nu e o raritate, căci regiunea Bordeauxului a exercitat întotdeauna o atracție aparte asupra celor de pe cealaltă parte a Canalului Mânecii.

Rămasă văduvă și proprietară a unei mici crame, protagonista are de gestionat iubiri pierdute și regăsite, escrocherii și trădări, relații de familie și, nu în ultimul rând, amplul proces de întreținere a viei și realizare a vinului.

Autor și al unui apreciat ghid viticol al Franței, Hilyer realizează un reușit cupaj de melodramă, gastronomie, suspans și odă închinată activității oenologice, care e descrisă în amănunt, fără a deveni greoaie narativ în niciun moment.

Iar românii își au locul lor în această carte, dar o să vă las să descoperiți asta singuri, așa cum vă îndemn să descoperiți tărâmul magic al vinului de la Saint-Emilion.

Mare ți-e grădina, Doamne!

By Iulian in Filme 0 Comment

În grădina Domnului încap multe:

Dezaxați.

Sărăcuți cu duhul.

Corporatiste dezumanizate.

Polițiști supraponderali.

Iar Yorgos Lanthimos, care are gust pentru oricare dintre ei, îi adună în Bugonia, o hiperbolă cu parfum de credibilitate despre lumea conspiraționistă în care trăim.

Un tip cam vai de el, dar cu păreri foarte ferme despre laturile subtile ale existenței (Jesse Plemons), își racolează vărul chiar mai slab de minte decât el (Aidan Delbis) întru realizarea unei misiuni de maximă însemnătate: răpirea manageriței companiei unde lucrează, pe care o suspectează a fi extraterestră, andromedoaică mai precis (Emma Stone).

Culmea, le și iese, cu rezultate suprinzătoare, funeste și amuzante, așa cum îi place cineastului grec să amestece.

Sechestrări de genul ăsta s-au mai văzut, dar Bugonia se impune prin duelul personalităților și, mai ales, al limbajelor.

Plemons vorbește în unele momente cu siguranța aia a inepțiilor pe care o auzi, bunăoară, la unul care ne relatează despre tunelurile dacice despre Bucegi și despre dârele avioanelor, prin care suntem împroșcați cu boli. Nu durează mult, însă, și se vădește a fi cel puțin la fel de traumatizat și abuzat precum Jokerul lui Joaquin Phoenix.

De cealaltă parte, Stone uzează de eufemismele alea corporatiste, prin care se spun multe și nimic, prin care se relativizează totul. Așa cum mi-a spus mie un domn hârșit în aceste daraveruri: ”În compania noastră nu există nu, există da în anumite condiții”. Renunțând la podoaba capilară, actrița ne obligă să ne uităm și mai adânc un ochii ei mari, urmași demni ai celor ai lui Bette Davis.

Strălucitori în tot ce fac, cei doi au o relație în care ipostazele de asuprit-asupritor sunt interșanjabile, așa că tu, spectatorul amuzat și oripilat, ai privilegiul gândirii duale, nu al celei fixiste, morb care îi afectează pe toți mai mulți semeni ai noștri.

Nu e de ignorat nici cel care întregește triunghiul narativo-psihologic, Aidan Delbis, nou venit în lumea filmului, ceea ce face cele reacțiile sale, unele dintre ele esențiale în economia acțiunii, cu atât mai impresionante.

Bugonia nu duce lipsă de excese: de violență, de ridicol, de parandărături.

Dar e suficient să arunci o privire pe rețelele sociale, să îți dai seama că e un instantaneu deloc flatant al unei omeniri ajunse într-un moment deloc flatant de manifestare.

Ca să parafrazez o poantă celebră:

Doamne, dă-mi înțelepciune să-i înțeleg pe ceilalți, răbdare să îi accept și compasiune să îi ajut!

Pentru că, Doamne, dacă îmi dai putere, îi strâng de gât!

Încă o rundă de catharsis

By Iulian in Filme 0 Comment

Ca demers cinematografic, biografiile muzicale sunt un pic cinice.

Mai ales dacă artistul vizat e faimos.

Realizatorii știu că oamenii sunt curioși, dar și că nu pot rezista tentației de a asculta niște melodii nemuritoare în context.

Actorii din rolurile principale își asumă transformări, iar momeala pentru Oscar e gata, de unde și interesul sporit.

Dar, să fiu sincer, în ciuda acestui cinism de care sunt conștient, biografiile astea muzicale sunt irezistibile.

De aceea nu am ocolit nici Springsteen: Deliver Me from Nowhere, ba chiar pot să spun că, pe lângă mai sus amintitele trăsături, a și plusat un pic.

Filmul lui Scott Cooper îl prezintă pe Bruce Springsteen, artistul american prin excelență, dar care a găsit calea spre sufletul lumii întregi, în timpul zbaterilor realizării unui album aparte, Nebraska, în care energia leonină din alte șlagăre e înlocuită de un spirit mai întunecat, mai introspectiv, mai elegiac.

Melodiile sunt, în principal, ecouri ale copilăriei lui problematice. Folosesc acest termen, pentru că scurtele epidoade alb-negru de anamneză nu ni-l arată pe copilul Bruce doar afectat de viața cu un tată alcoolic, ci prins în acel hățiș complicat de sentimente, pe care îl știe oricine a crescut cu părinți disfuncționali, dar care, de bine, de rău, nu s-a putut desprinde pentru, că vorba aia, doar pe ei îi avem.

Efectele la maturitate îi influențează protagonistului relațiile cu impresarul, cu o femeie de care e atras și cu arta, în general.

Deși sumare, aceste chinuri ale facerii creative sunt, probabil, realiste și mântuiesc Springsteen: Deliver Me from Nowhere de faptul că înaintează cu frâna de mână trasă, fața de narațiunile alerte din Ray, Bohemian Rhapsody sau A Complete Unknown.

Ca și acești predecesori, pelicula se sprijină pe dedicarea actorilor.

Jeremy Allen White e preocupat de manierismele personajului, dar și de chinul interior, iar interpretarea lui e în cele care îl contrapun celor câteva personaje cu care îl vedem relaționând.

Idila damnată cu Odessa Young e convențională, am mai văzut-o la Chalamet alias Dylan cu toate femeile lui sau la Jeff Bridges vs Maggie Gyllenhaal în Crazy Heart, însă anumite momente care îl aduc împreună cu managerul jucat de Jeremy Strong sunt de-a dreptul înălțătoare.

Și, bineînțeles, mai sunt cele câteva minute cu tatăl îmbătrânit și înfrânt, partitură care i-a revenit lui Stephen Graham, care înțelege lucrurile acestea în profunzime, fiind mintea și sufletul din spatele mini-seriei fenomen Adolescence.

De fapt, lui Graham îi revine vârful de expresivitate al filmului.

Are loc într-una dintre secvențele alb-negru, când, după ce și-a luat o bâtă pe spate de la fiul care era speriat că avea de gând să-i facă rău mamei, se întoarce către el cu o figură în care coexistă enervarea și mândria.

Durează o secundă, însă acolo e cheia.

Ambivalența relațiilor dintre părinți și copii.

Springsteen: Deliver Me from Nowhere are acest mic merit:

Ne invită la a ne reexamina pe ale noastre cu ai noștri, pentru a lămuri măcar de unde venim și unde ar trebui să ne îndreptăm.

Orice astfel de rundă cathartică e binevenită.

Moartea domnului Lăzărescu după 20 de ani – S-a schimbat ceva?

By Iulian in Filme, Publicitate 0 Comment

Acum douăzeci ce ani apărea un film marcant al cinematografiei românești, Moartea domnului Lăzărescu, regizat de Cristi Puiu.

Un periplu dantesc al unui bătrân bolnav, mutat dintr-un spital într-altul și de la o secție la alta, o radiografie amară a sistemului medical românesc, care nouă ne-a fost neplăcut de familiară, iar străinilor le-a venit ca o lovitură în moalele capului.

Mai jos sunt caracterizări ale filmului lui Puiu din presa de specialitate internațională:

O odă explicită închinată mortalități, nu fără un oarecare umor negru. (Village Voice)

O capodoperă puternică și cutremurătoare. (Christian Science Monitor)

”Moartea domnului Lăzărescu”, cu toată precizia sa factuală, produce răvășitoare sentimente de uimire și revoltă. (The New Yorker)

La fel de entuziasmant pe cât este de deprimant. Tehnica filmică a lui Puiu este remarcabilă, cu atât mai mult cu cât este aproape invizibilă. (Salon)

Iar exemplele pot continua.

Dincolo de fresca lucidă și precisă a metehnelor sistemului de sănătate românesc și a celor care îl populează, Moartea domnului Lăzărescu anunța lumii un nou stil cinematografic românesc.

Îndrăznesc să spun că Moartea domnului Lăzărescu este acel film care a pregătit terenul în a câștiga respectul mapamondului, materizalizat ulterior în triumful de la Cannes al lui Cristian Mungiu cu 4 luni, 3 săptămâni și două zile sau chiar colectiv al lui Alexander Nanau, care a primit două nominalizări la Oscar.

De aceea, ideea de la aniversa douăzeci de ani de la Moartea domnului Lăzărescu mi s-a părut salutară.

La Craiova, această aniversare va avea loc la Inspire Cinema Electroputere, pe 26 octombrie 2025, la ora 16.30, printr-o proiecție specială, urmată de o sesiune de întrebări și răspunsuri cu o parte dintre cei implicați în realizarea filmului acum două decenii.

Va fi un prilej de a ne aminti cu respect și recunoștință de cei doi protagoniști, Ion Fiscuteanu și Luminița Gheorghiu, plecați dintre noi, dar și de a analiza cât s-a schimbat sistemul medical românesc între timp.

Nu bag mâna în foc că vor fi concluzii îmbucurătoarea, dar Moartea domnului Lăzărescu este o expresie impunătoare a conștiinței publice românești de după 1989 și merită onorat ca atare.

În caz că sunteți sau ajungeți în Craiova pe 26 octombrie și doriți să participați la acest eveniment cinematografic, bilete se găsesc aici.

Penitență sau sfidare?

By Iulian in Filme 0 Comment

Pe la 50 și ceva de ani, Bob Fosse, care deja își gravase numele pe firmamentul cinematografiei universale prin Cabaret, a făcut un atac de cord.

Nimic surprinzător, avea istoric în familie, fuma de stingea, muncea și curvăsărea pe rupte și mai suferea și de depresie, pentru care lua diverse substanțe.

Cu sprijinul doctorilor și al apropiaților, a trecut peste asta și a mai dus-o câțiva ani, răstimp în care a mai realizat câteva spectacole pe Broadway, precum și un remarcabil film cu tentă autobiografică – All That Jazz.

Dacă detaliile vieții lui vă sunt cât de cât familiare, ce se petrece în peliculă e destul de limpede.

Un regizor-coregraf (exact ca Fosse) îmbuibat cu psihedelice și cu țigara tot timpul în colțul gurii (leit Fosse, vezi și apariția lui din The Little Prince din 1974), pune de un nou spectacol și se dă de ceasul morții să gestioneze interacțiunile cu fosta nevasta, cu actuala concubină, cu o altă concubină apărută în peisaj, cu fiica lui (cea mai semnificativă umbră de umanitate din personalitatea sa), cu toți producătorii și, nu în ultimul rând, cu îngerul morții, o Jessica Lange cu un zâmbet care te bagă în sperieți un pic.

Survine și infarctul, iar secvențele din spital includ și o scenă de un naturalism frapant, nemaivăzut până atunci. Nu vă zic mai multe, dar vă asigur că o să vă meargă la inimă.

Inițial, în rolul principal ar fi trebuit să fie Richard Dreyfuss.

Nu-mi pot imagina vreo potențială eroare mai mare în toate analele celei de-a șaptea arte, dar zeii cinematografiei veghează, iar ideea asta nu s-a concretizat, partitura revenindu-i lui Rob Scheider, care e de un agajament total față de personaj, reușind să fie deopotrivă de expansiv și de interiorizat, așa cum trebuie să fie fost și regizorul în viața de zi cu zi, această dualitate reflectându-se în modul cum numerele muzicale ale filmelor sale sunt tot timpul în contrapunct față de acțiunea propriu-zisă (stilistică reluată cu mare succes de Rob Marshall în Chicago, la origini un alt succes de pe Broadway al lui Fosse).

Momentele coregrafico-sonore din All That Jazz nu par a atinge valoarea emoțională a celor din Cabaret (care au în mod deliberat un aer redus), însă compensează prin amploare.

Acea orgie erotică dansantă este senzațională, iar bucata finală e morbidă și înălțătoare deopotrivă și nu cred că am ascultat muzică funebră mai antrenantă ca asta, incluzând aici scena din Gadjo Dilo.

La capătul lui All That Jazz, dincolo de decodarea elementelor autobiografice și deliciul razzle dazzle cinic prilejuit de această confesiune a lui Bob Fosse, rămâne o întrebare.

E penitență sau sfidare?

Oscar pentru Nobel

By Iulian in Filme 0 Comment

Săpătămâna aceasta se vor decerna cele mai multe dintre Premiile Nobel pentru 2025, distincții prestigioase care, de cele mai multe ori (mai sunt și excepții, demne de explorat ca pilde), răsplătesc ingeniozitatea și creativitatea și o viață pusă în slujba omenirii.

Nu este de mirare că astfel de destine au fost deseori subiect de cinematografie, iar interpreții lor au primit nominalizări sau chiar premii Oscar.

***

În 1903, Marie și Pierre Curie, împreună cu Henri Becqerel, au primit Premiul Nobel pentru Fizică, ca recunoaștere a contribuției la teoria radioactivității, termen pe care chiar ei l-au introdus.

Povestea emoționantă și tristă a colaborării celor doi soți și a privațiunilor la care s-au supus pentru știință, mai ales în prima parte a activității lor, se regăsește romanțat în fimul Madame Curie (1943), pentru care ambii actori din rolurile principale, Greer Garson și Walter Pidgeon (deja îndrăgiți pentru relația scenică din Mrs. Miniver), au fost nominalizați la Oscar.

***

În 1920, pentru ”rolul în fondarea Ligii Națiunilor”, adică încercarea de stabilire a unei ordini mondiale care să evite ororile unui nou război mondial (știm cum a ieșit până la urmă, dar n-a fost doar vina lui), președintele american Woodrow Wilson a primit Premiul Nobel pentru Pace.

Filmul Wilson (1944) este o cronică a carierei sale politice, iar Alexander Knox a fost nominalizat la Oscar pentru acest rol, deși mulți i-au acuzat pe realizatorii producției că i-au albit personalitatea, nu întotdeauna agreabilă, după standardele moderne, mai ales.

***

În 1936, lui Eugene O’Neill i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură, pentru ”puterea, sinceritatea și emoțiile profunde al operei sale dramatice, care întruchipează un concept original de tragedie”.

Câteva decenii mai târziu, Jack Nicholson primea o nominalizare la cel mai bun actor în rol secundar, redând șarmul și viciile scriitorului în monumentalul Reds (1981) al lui Warren Beatty.

***

Poate fi o surpriză pentru mulți să afle că Winston Churchill, prim-ministrul britanic care și-a trecut țara prin Al Doilea Război Mondial și a contribuit decisiv la înfrângerea lui Hitler, a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură, în 1953, mai precis.

Motivația juriului Nobel a fost ”măiestria descrierilor istorice și biografice, ca și oratoria strălucită în apărarea valorile umane”, însă trebuie să fi fost mai degrabă o consolare pentru faptul că premiul pentru pace, pe care și l-ar fi dorit, a revenit (în mod justificat) în acel an Secretarului de Stat al SUA, generalul George Marshall, care a elaborat și implementat planul care îi poartă numele și care a salvat Europa de Vest de ghearele influenței sovietice.

Tot după câteva decenii, Gary Oldman, cu straturi, straturi de machiaj, își împrumuta vocea superbă și ochii plini de viață în Darkest Hour (2017) întru redarea unui Churchill încăpățânat în a-și ține țara în război împotriva nazismului, câștigând un binemeritat Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal.

***

În 1993, alături de Frederik de Klerk (un detaliu cam prea des uitat), Nelson Mandela a câștigat Premiul Nobel pentru Pace, pentru ”eforturile depuse în scopul încheierii pașnice a regimului de apartheid și stabilirea fundațiilor unei noi și democratice Africi de Sud”.

Veritabil simbol global al rezistenței împotriva discriminării, Mandela s-a bucurat de o amplă popularitate, reflectată și în filmul Invictus (2009), pentru care Morgan Freeman a fost nominalizat la Oscar pentru rol principal masculin, înfățișând un charismatic și abil Nelson Mandela care vrea să se folosească de sport pentru a vindeca sciziunea profundă din societatea sa.

***

În 1994, alături de John Harsanyi și Reinhard Selten, John Nash câștiga Premiul Nobel pentru Economie, pentru ”munca de pionierat în analiza echilibrelor din domeniul jocurilor non-cooperative”.

Căutările sale intelectuale și zbaterile împotriva unei boli psihice debilitante sunt subiectul superbului A Beautiful Mind (2001), pentru care Russell Crowe a primit o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun actor, pe care ar fi și trebuit să îl câștige, dacă (ironic, nu?) jocuri de compensație nu ar fi îndreptat statueta către Denzel Washington din Training Day.

***

În 2016, spre supriza întregului mapamond, lui Bob Dylan i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură, pentru meritul de ”a fi creat noi expresii poetice în cadrul marii tradiții a cântecului american”.

Personalitatea sa enigmatică, greu de cuprins într-o singură biografie, nu a fost ocolită de cinematografie.

Todd Haynes a încercat în pelicula I’m Not There (2007), să o disece în mai multe avataruri, fiecare jucat de către un alt actor, iar ipostaza care a atras cel mai mult atenția a fost cea plăsmuită de Cate Blanchett (da, ați citit bine), care a primit o nominalizarea la Oscar pentru în rol secundar, deși n-au lipsit vocile hâtre care au emis judecata că i-ar fi stat mai bine la secțiunea masculină.

Mai aproape de prezent, pentru A Complete Unknown (2024), Timothee Chalamet a fost firitisit la rându-i cu o nominalizare la Oscar pentru rol principal, întruchipându-l pe un Bob Dylan la început de carieră, înjghebând relații artistice sau emoționale cu Joan Baez sau Peter Seeger.

***

De la fondarea Premiilor Nobel, au fost câțiva ani când cel pentru pace nu a fost decernat. O astfel de excepție a avut loc în 1948, când Comitetul Nobel a decis că, în acel moment, nu era nimeni în viață care să fie eligibil pentru a primit distincția, un mod voalat de a-i aduce un omagiu lui Mahatma Gandhi, care fusese asasinat în luna ianuarie a aceluiași an.

Apostolul protestului non-violent a ajuns astfel să fie considerat un laureat onorific informal al Premiului Nobel pentru Pace, motiv pentru care putem include pe această listă și colosalul film Gandhi (1982), dominat de figura lui Ben Kingsley, care, grație originilor indiene și unei interpretări minunate, a câștigat detașat Oscarul pentru cel mai bun actor.

The Raging Mega-Bull

By Iulian in Filme 0 Comment

Dacă Freud ar vedea The Smashing Machine, ar fi un pic nedumerit.

Protagonistul este un luptător feroce și masiv, care, în ring, nu e prea departe de un animal.

În restul timpul, acest Mark Kerr este politicos, reținut și de un bun simț vecin cu înțelepciunea.

Bine, bine, avem un Sine sălbatic și un Supra-Eu ultra-domestic, dar unde e Eul?

Unde e instanța care mediează între aceste două componente ireconciliabile ale personalității?

Aflăm rapid că e vorba de opioide, adică omul nostru ia practic droguri ca să nu mai simtă durere.

Iar dacă nu trișează legal, se păcălește pe sine, căci dozele necesare sunt din ce în ce mai mari, iar efectele asupra relațiilor cu ceilalți, în special cu partenera de viață, sunt tot mai nocive.

Apoi vine momentul decisiv, care generează epifania.

Pare o sarcină actoricească demnă de un Robert De Niro, dar cel chemat să întruchipeze pe acest colos cu psihic de lut este Dwayne ”The Rock” Johnson.

Iar eu, ca și omenirea întreagă, am fost uluit să descopăr ce disponibilitate interpretativă, căci îl consideram un fel Steven Seagal mai simpatic sau un Arnold Schwarzenegger mai smead.

Însă The Smashing Machine vine și, fidel titlului, ne face praf orice prejudecată.

Filmul în sine nu e de vreo mare complexitate sau miză ideatică. Ne privesc prea puțin certurile conjugale cu gagica destul de pițipoancă (redată cu deja obișnuita-i competență de Emily Blunt), iar competițiile la caare ia parte nu au vreo aură de olimpiadă mitică.

Însă regizorul-scenarist Benny Safdie, care lucrează de data aceasta pe cont propriu (fratele Josh e ocupat în altă parte cu Marty Supreme), ocolește locurile comune ale atâtor pelicule cu subiect sportiv și ne oferă mai degrabă un studiu de caz despre o transformare personală subtilă.

Urmărit aproape permanent de cameră, vedem pas cu pas, milimetru cu mimimetru și neuron cu neuron, personajul lui The Rock nu doar se dezvață de droguri, ci se învață cu înfrângerea.

O victorie pentru care Dwayne Johnson, precum Atlas, poartă întregul film în spate (are și unde).

Cu acest recital expresiv neașteptat și cu niște scene de luptă excelent decupate (încă un motiv să găsim paralele cu The Raging Bull), The Smashing Machine are șanse să conducă la ceea ce, până acum, mulți am fi crezut că e o glumă – o nominalizare la Oscar pentru The Rock.

E bătaie mare la categoria rolului principal masculin, sunt de vreo două ori mai mulți interpreți meritorii în sezonul ăsta decât locuri eligibile, dar pe unul l-aș vrea ocupat de el.

Oricine își depășește condiția e un învingător care merită cântat și celebrat.