Părinți … Copii

By Iulian in Filme 0 Comment

E început de 2026, iar în acest an, ca în oricare altul, cele mai grele lucruri de gestional vor fi relațiile cu ceilalți.

Iar dintre acestea, cele mai complicate rămân cele dintre părinți și copii.

O știe religia, o știe arta, o știe chiar și un regizor cu gust pentru poetic și ermetic precum Jim Jarmusch, care ne propune propria explorare a acestei dileme în Father Mother Sister Brother.

Filmul este compus din trei părți relativ egale ca lungime, în care părinți (în general cu înclinații spre artă) și copii adulți, cu un grad pronunțat de înstrăinare, fac încercări de a se reconecta, cu rezultate derutante sau chiar jenante.

Prima componentă a tripticului are loc într-o zonă montană din SUA, a doua în Dublin, iar ultima în Paris, dar există multe filiații între cele două, mesajul global fiind că această aporie relațională este universală.

Există și multe elemente scenice comune, unele simboluri recurente și câteva mini-situații amuzante care reapar ca un liant între aceste mici piese de teatru fin absurb.

De menționat că una dintre chestiunile care se repetă în varii forme este cea a banilor. Cu tot simțul lui estetic, Jarmusch știe cât de mult otrăvește partea financiară relațiile dintre oameni și, deci, cele dintre părinți și copii.

Ca în alte creații ale acestui cineast, cum ar fi sublimul Ghost Dog: The Way of the Samurai, interpretările sunt minimale, ca o filosofie Zen aplicată actoriei.

Membrii distribuției au înțeles misiunea și s-au achitat de ea fără greșeală și fără excepție.

Aceasta este, poate, calitatea supremă a filmului.

De la Adam Driver (eheee, ce departe a ajuns în ochii mei!), Cate Blanchett sau Charlotte Rampling nu te-ai aștepta la altceva, dar e formidabil să constați că nu sunt cu nimic deosebiți față de Mayim Bialik, Indya Moore, Luka Sabbat sau Vicky Krieps, aceasta din urmă având și argumentul suplimentar că și-a făcut intrarea în lumea mare a cinematografiei alături de nimeni altul decât Daniel Day-Lewis în Phantom Thread.

Și, pe lângă ei, mai este și inimitabilul Tom Waits, cântărețul cu voce cavernoasă, care, ce-i drept, a mai cochetat cu actoria (vezi Seven Psychopaths al lui Martin McDonagh), așa că n-ar trebui să fiu surprins de ce realizează aici.

Și totuși nu pot să nu declar ritos că e precum Kevin Spacey în The Usual Suspects.

Nu zic mai mult, vă las să vedeți Father Mother Sister Brother și să descoperiți singuri.

Vă avertizez, însă, că e nevoie de răbdare.

Dar nu e ăsta, până la urmă, ingredientul necesar a supraviețui relațiilor cu semenii noștri, mai ales cei cu care împărtășim niște gene?

Credință în suspans

By Iulian in Filme 0 Comment

E șmecher Rian Johnson.

Când s-a apucat să transpunsă în cheie modernă mistere semnate de Agatha Christie, credeam că e pură pasiune pentru un fel de narațiune care n-o să moară niciodată.

Însă regizorul-scenarist se folosește de atracția pe care un astfel de film ne-o stârnește fără greș, pentru a strecura comentarii despre ce i se pare în neregulă în societate în acel moment.

În Knives Out era neîncrederea patologică în imigranți.

În Glass Onion era ipocrizia și caracterul nasol al marilor moguli din tehnologie.

Acum, în Wake Up Dead Man, este radicalizarea religioasă, foarte pregnantă în SUA, dar nu numai, însoțită de un discurs teologic care incită la ură, nu la comuniune.

Însumate, toate aceste mesaje de subtext îl plasează pe Johnson spre stânga spectrului ideologic, fapt care le place unor, le displace altora, dar nici unii, nici alții, nu-i pot nega meritul de a le integra perfect unor povești pline de suspans și de personaje memorabile.

Un preot (Josh O’Connor) exilat de propriile apucături impulsive într-o parohie mai mică, descoperă că noul său șef de-acolo (Josh Brolin) e onanist declarat, tiran fără jenă și asupritor al unui grup restrâns de enoriași, care îi suferă sudalmele fără crâcnească.

Când respectivul profet care scuipă smoală și pucioasă oratorică este asasinat, bănuielile cad pe noul venit, care încerca să impună un dram de decență, iar asta îl aduce în scenă pe Benoit Blanc al lui Daniel Craig.

Deja acest personaj al său nu mai e noutate și probabil pentru a combate această uzură imagologică, e conturat și mai filfizon ca înainte, apropiindu-se astfel de un Hercule Poirot, dar e limpede că lui Craig îi place rolul acesta mai mult decât să se strofoace drept 007.

Pentru că detectivul nu ne mai ia ochii așa mult, avem ocazia să fim impresionați de Josh O’Connor, care, spre deosebire de omoloagele Ana de Armas și Janelle Monae din peliculele precedente, devine veritabil protagonist al acțiunii, nu doar pion al ei. Lejeritatea cu care exprimă o gamă foarte largă de reacții emoționale îl recomandă pentru partituri și mai mari pentru viitor.

Ca în orice producție din seria Knives Out, distribuția este de marcă și face o treabă excelentă.

Jeremy Renner, Jeffrey Wright, Thomas Haden Church sau Cailey Spaney sunt la post, Mila Kunis adoptă o ipostază atipică pentru nurii ei, cea de polițistă dintr-o bucată, iar Glenn Close e, așa cum o știm, o actriță pur și simplu mare.

Nu vă ascund că Wake up Dead Man are o coerență a suspansului nițel inferioară chiar și lui Glass Onion, de aceea nu cred că Rian Johnson va reuși să marcheze un hattrick și să înhațe o nominalizare la Oscar și pentru acest scenariu.

Dar nu contează, îi aștept următorul film ca un investigator care adulmecă după un nou caz.

Focu’ la ei

By Iulian in Filme 0 Comment

Iată că a apărut și al treilea film din universul Avatar.

Nu mai e un eveniment epocal, dar, o spun fără opreliști, e unul binevenit.

Într-un fel, acum, deja cunoscându-i SWOT-ul cinematografic, reușești mai bine să te bucuri de ce are James Cameron de oferit și să treci mai ușor peste scăderile de care e limpede că nu se va dezbăra cât o trăi.

Povestea din Avatar: Fire and Ash e continuarea celei din The Way of Water, dar mai puțin contemplativă și mai orientată spre acțiune și secvențe de anvergură.

Jake Sully, consoarta Netyri și toți ai lor au de înfruntat, pe lângă cohorta de dușmani umani anteriori, și pe unii din neamul lor, un clan cu apucături escatologice, care venerează focul, practică distrugerea și omorurile, nu se dau în lături de la a le comite cu arme moderne și sunt conduși de o șămăniță de o senzualitate demoniacă, pe nume Varang.

De fapt, câtă vreme filmul o are în prim-plan, mi-a suscitat interes și din punct de vedere emoțional, iar scena dintre ea și colonelul afurisit, personaj negativ încă din prima peliculă, are o intensitate de-a dreptul macbethiană.

Altminteri, ni se servesc aceleași conflicte morale și interpersonale cu care cei din generația mea au crescut încă din perioada generoasă și optimistă a Hollywoodului de ani ’90, atât de previzibile, încât, deși se soluționează după vreo două ore de narațiune, le știi dezodământul de cum apar.

Sunt practic, timpi de așteptare și repaus între porții din ceea ce regizorul e neîntrecut în a oferi – acțiune fulminantă și grandioasă.

Orice se poate spune despre Avatar: Fire and Ash, dar și că nu e spectaculos. Ba chiar aș zice că, din acest punct de vedere, e vârful de până acum al seriei.

Pe apă, în aer sau pe uscat, filmul explodează cu adrenalină, culoare și coregrafie, iar Cameron demonstrează că, deși nu a atins nivel de artă în tridimensional, precum Ang Lee sau Alfonso Cuaron, rămânul meseriașul suprem al acestei tehnologii.

Am verificat chiar acum și am văzut că Avatar al patrulea e în faza de post-producție, iar al cincilea e la rându-i în lucru.

Să îmi acorde un an, doi, să mă dezmeticesc și o să revin pe Pandora, căci nu-i rău acolo.

Ca între oameni

By Iulian in Filme 0 Comment

La Nurnberg a avut una dintre cele mai importante judecăți din istorie, așa că îmi permit și eu să vin cu o judecată de valoare asupra filmului Nuremberg din 2025 în comparație cu cel cu subiect similar din 1961.

E o nedreptate ca acesta să fie considerat net inferior aceluia.

Da, regizorul-scenarist James Vanderbilt se lasă în câteva rânduri furat de locuri comune hollywoodiene, dar acestea sunt integrate tramei narative și nu stânjenesc mesajul pe care își propune să îl transmită.

Iar o diferență majoră între cele două creații cinematografice nu e un neajuns, dimpotrivă.

Judgement at Nuremberg al lui Stanley Kramer vizează idei și contradicții, ilustrate de diversele personaje care îl populează. Justiție vs dreptate, deficiențe vs. inteligență, oratorie vs. sinceritate și, mai presus de toate, logică vs. moralitate sunt antinomiile care se perindă în sala de judecată, iar concluziile desprinse pot fi aplicate istoriei ca întreg, nu doar Holocaustului.

Aici, însă, totul are oamenii în prim-plan.

Un psihiatru american pe nume Douglas Kelly este însărcinat să îi testeze pe liderii naziști capturați înainte să își facă singuri felul, pentru a stabili dacă sunt apți mintal pentru a fi supuși unui proces autentic.

Pe parcurs, ajunge să îi înțeleagă și să lege relații umane cu ei, în special cu Hermann Goring, cel mai înalt oficial supus acestor proceduri juridice.

Din noianul de interacțiuni, parte inspirate din realitate, parte fictive, ajungem să constatăm că învinșii naziști sunt oameni, nu ființe supranaturale malefice, iar învingătorii americani și aliații lor nu sunt lipsiți de păcate sau defecte.

Această ambiguitate, care nu e niciodată insultătoare și care, spre lauda scenariului, rămâne în limitele rezonabilului, e realizată cu acea calitate a Nuremberg care îl apropie cel mai mult de ilustrul predecesor – calitatea deosebită a interpretărilor.

Bune saubrele, există multe personaje secundare care au momentele lor de grație, când atenția noastră e în primul rând asupra lor.

Michael Shannon este un om al legii animat de idealuri nobile, dar făr’ de fler retoric, Richard E. Grant e cinic, dar iscusit, iar John Slattery e un comandant dintr-o bucată, dar nu total lipsit de înțelegere.

Evident, caimacul plăcerii, căci se poate vorbi și de așa ceva într-un asemenea film, e luat de schimburile de replici dintre doctor și pacient, dintre Kelly și Goring, dintre două Oscaruri care se fac simțite din plin.

Rami Malek nu e un monument de integritate, ba chiar are ceva de șmecheraș în anumite momente, dar asta nu aduce atingere idealurilor pe care le întruchipează, ci doar presară nuanța necesară demersului cinematografic ca întreg.

De cealaltă parte, Russell Crowe e colosal și nu mă refer aici doar că s-a făcut o namilă de om, lucru pe care îl exploatează fără rețineri.

Performanța lingvistică e impresionantă, are un accent german consistent pe tot cuprinsul peliculei, dar chiar vorbește în acea limbă în destule momente. Acesta este, totuși, doar glazura prestației sale impunătoare.

Ce e cu adevărat memorabil este cum îl face pe Goring să pară mai competent decât trebuie să fie fost și mult mai charismatic decât era cu siguranță. Nu credeam că vreun tartor nazist poate fi recreat la fel de multifațetat cum a reușit odinioară Bruno Ganz cu Hitler în Der Untergang.

Nu mai vrea Russell Crowe să aibă de-a face cu Oscarurile, că, dacă și-ar fi pus mintea, cred că înhața o nominalizare pentru rolul ăsta.

S-a reproșat lui Nuremberg că ar conține multe inexactități istorice.

Dincolo de orice dramatizare a dialogurilor și a situațiilor, ca și în Judgement at Nuremberg, și aici ni se prezintă imagini reale din acele abisuri ale naturii umane, lagărele de concentrare naziste.

Atunci înțelegem că Nuremberg, cum o fi el, e un film necesar.

Se aude zăngănit de arme tot mai tare în lume, iar oamenii redescoperă gustul nociv al extremismului.

Merită să li se aducă aminte la ce pot duce toate astea.

Și ce avem de făcut pentru a împiedica ororile.

Bunătatea nu se poate falsifica

By Iulian in Filme 0 Comment

Există o decadă în cinematografia americană când generozitatea idealurilor și calitatea realizării au fuzionat perfect.

Este vorba de perioada de după Al Doilea Război Mondial, când, ieșite biruitoare din Al Doilea Război Mondial și instalate dominant ca pol al libertății de expresie și tărâm al unei prosperități fără precedent, Statele Unite ale Americii își făureau imaginea din care s-au hrănit decenii la rând (până de curând).

În acest context apare Mister 880, comedie romantică și lejer film de suspans, în care un agent specializat în depistarea falsificatorilor de bani (Burt Lancaster) încearcă să dea de urmele personajului eponim, care nu e nici foarte competent, nici foarte dăunător (vizează bancnote de 1 Dolar), dar care a rămas neprins mai bine de un deceniu.

Pe parcurs, se îndrăgostește de o simpatică și incisivă interpretă de la ONU (Dorothy McGuire) și îl cunoaște pe de-toți-iubitul Skipper, un pensionar al cărui scop în viață nu pare a fi decât a-i ajuta pe ceilalți (Edmund Gwenn).

Regizorul Edmund Golding folosește un scenariu inteligent, foarte bine documentat, pentru a împleti latura amoroasă relaxată cu vaga tramă narativă, rezultatul obligându-mă să apelez din nou la sintagma ”mică bijuterie”, care caracterizează aceste filme de calitate, care n-au aura acelor capodopere înregistrate de posteritate, dar care nu așteaptă decât să fie șterse de praful uitării, pentru a străluci din nou.

Burt Lancaster este viguros și charismatic fără efort, așa cum îl știm, Dorothy McGuire îi dă replica pe măsură, însă acel personaj care impune tonul emoțional al peliculei este Edmund Gwenn.

De neuitat ca Moș Crăciun în Miracle on 34th Street, acest adorabil actor readuce bonomia și altruismul pe ecran, dar le conferă mai multe umbre ale trecutului. În personajul său îl vedem pe acel om ajuns la vârsta senectuții după o viața care nu l-a scutit de durere, dar pe care o gestionează dedicându-se celorlalți.

De aceea, mica sa transgresiune (nu zic mai mult, deși nu-i greu de ghicit despre ce e vorba) apare nu doar scuzabilă, ci mai mult ca o acuză discretă la adresa modului cum societatea alege să își trateze membrii ajunși la amurgul vieții.

În prag de sărbători hibernale, merită să reflectăm asupra acestui lucru.

Zoomenie pentru toate încrengăturile

By Iulian in Filme 0 Comment

Primul film Zootopia a fost un șoc mondial dintre cele mai plăcute.

Cei de la Disney și-a adus aminte că au o tradiție a capodoperelor animate care precede cu mult portofoliul Pixar pe care și l-au însușit la un moment dat și, cu un efort conjugat de creativitate, umor, documentare și calitate a execuției, au scos un film irezistibil.

Pentru o continuare, aveau o sarcină deopotrivă de grea și ușoară.

Grea, pentru că asta e soarta oricărui al doilea film.

Ușoară, pentru că nu aveau decât să utilizeze aceeași bogăție faunistică, aceeași abundență de referințe culturale și contemporane și aceleași idealuri generoase, iar rezultatul avea să fie devorat de mamiferele umane de pe tot globul.

Zis și făcut.

Zootopia 2 ne aduce din nou în prim-plan ineditul cuplu de investigatori format din iepurița volubilă Judy Hopps (Ginnifer Goodwin) și vulpoiul șmecher Nick Wilde (Jason Bateman), care au de înfruntat oprobriul publicului animalier pentru a repara o fărădelege de acum mai multe generații și a preveni ca tundra înzăpezită a lincșilor să nu se extindă peste zona reptilelor.

De apreciat că filmul realizat de Jared Bush și Byron Howard extinde aria zoologică a personajelor spre marea grupă a acestor viețuitoare pe care le numim cu sânge rece și care, de ce să nu recunoaștem, ne provoacă un disconfort mental întreținut de mitologii milenare.

Revedem cu maximă plăcere personaje emblematice din prima peliculă, dar cele noi ne captivează cel mai mult, în special cele din rândul nou abordatelor încrengături.

Ke Huy Quan, puștiul de odinioară din Indiana Jones and the Temple of Doom și îndreptățit oscarizat pentru Everything, Everywhere, All at Once, e Gary De’Snake și e adorabil chiar fără să-l vedem, iar mi hombre Danny Trejo are genul acela de apariție care fură atenția de la protagoniști. Ce e și ce face vă las pe voi să descoperiți, nu vă spun decât că numele lui este, cum altfel, Jesus.

Intelectual vorbind, Zootopia 2 reușește o performanță rarisimă: să ia în răspăr, dar și să prezinte beneficiile a ceea ce numim psihoterapie și dezvoltare personală.

Mai e și antrenant cât cuprinde, iar pentru spectatorii din toate categoriile de vârstă, dar chiar toate, e un mod de a ne reaminti cât de diversă și frumoasă este viața pe pământ.

Ca parte a ei, suntem datori să o protejăm și să o iubim.

Așa cum ne spun chiar Judy:

The world will never be a better place if no one is brave enough to do the right thing.

Graba strică treaba

By Iulian in Filme 0 Comment

Wicked a fost o revelație multiplă pentru mine.

Nu doar că nu eram familiar cu versiunea revizionistă a poveștii celei nemuritoare a Vrăjitorului din Oz (explic geneza ei aici), dar am și descoperit un film care a concurat cu mult tupeu împotriva lui Dune – Part Two la tot ce a însemnat realizare tehnică, precum și pe o Ariana Grande cu abilități actoricești mult peste dosarul mental pe care i-l construisem.

Wicked – For Good este continuarea organică a acestei narațiuni, dar are o sarcină ingrată.

Nu mai beneficiază de prezumția de prospețime a predecesorului și are de înnodat toate firele cu producția legendară din 1939, păstrând în același timp răstălmăcirea lor.

De aici virajele bruște și prea puțin explicate pe care le ia acțiunea în anumite momente și aerul că acest film a fost făcut pe fugă.

Regia lui John M. Chu este la fel de competentă, dar ne oferă mult mai puține secvențe de grație colorată, cele mai multe numere muzicale fiind melancolice, în ton, ce-i drept, cu evoluțiile psihologice ale personajelor.

Cu toată scăderea de ritm generală din Wicked – For Good, interpretările rămân de la solide în sus.

Cynthia Erivo cântă cu stil și redă mulțumitor dilema de imagine (fată bună în adâncul sufletului vs. imagine de cotoroanță) pe care o are de gestionat, însă numai un puseu de corectitudine politică o poate duce din nou în rândul nominalizatelor la Oscar la anul.

Șansa ei ar fi să vină în tandem cu Ariana Grande, care adăugă la toate lucrurile strălucitoare din ipostaza anterioară alte și alte trăiri.

E acea persoană care trăiește într-o bulă, îi place acolo, dar bula e fragilă, iar adevărul se strecoară înăuntrul existenței ei idilice și nu îi dă pace.

Asta generează momente de cumpănă, așa că nu mă sfiesc să spun că, spre deosebire de Wicked cel dintâi, aici cele mai bune momente ale sale sunt când nu cântă, nu vorbește, ci pur și simplu e furată de gânduri.

Din restul distribuției îi remarcăm pe aceeași Jeff Goldblum drept escrocul Vrăjitor din Oz și pe Michelle Yeoh, care e acea eminență cenușie care caracterizează structurile de putere cu tentă autoritară din toate timpurile și toate universurile, reale sau imaginare.

Împins de influența înaintașului de acum un an, probabil că Wicked – For Good se va găsi la masa nominalizaților de la anul, la cel mai bun film, la câteva categorii tehnice și (aici e și dorință, nu doar pronostic) și cea mai bună actriță în rol secundar, prin Ariana Grande, Glinda cea drăgălașă și superficială, care are următorul schimb de replici cu Elaphaba cea obositor de virtuoasă:

Glinda: Sunt persoană publică acum, oamenii așteaptă de la mine să…

Elaphaba: Să minți?

Glinda: Să îi încurajez.

One Battle after Another (Iranian style)

By Iulian in Filme 0 Comment

Nu mă mai miră când iranienii scot un film mare.

De mult am constatat că e ceva acolo care îi mână către creații foarte puternice, foarte bine jucate, în care umanitatea e dezvăluită în toată complexitatea ei.

Nu mai încerc să găsesc o explicație, pur și simplu mă bucur de fiecare astfel de producție cinematografică.

Yek tasadef sadeh (It Was Just an Accident) al lui Jafar Panahi (cel din spatele excelentului Afsaid) este încă o perlă în salba cinematografiei iraniene.

Porniți la drum de noapte cu mașina, o familie formată din tată, mamă însărcinată și fiica de vreo șapte ani suferă un accident care îi obligă să poposească undeva pe traseu.

Acolo, un alt personaj pare a-l recunoaște pe tată și de aici să te ții sarabandă de pățanii.

Nu pot să vă spun mai mult, dar mergeți pe mâna mea când vă spun că rar s-a mai întâlnit vreun film în care tragedia pură să coabiteze cu umorul și impulsurile antisociale să își dea mâna cu cele altruiste, fără să se amestece, dar și fără să se anuleze reciproc.

Râzi și te încrâncenezi, te încrâncenezi și te înduioșezi, de nu mai știe amigdala ce neurotransmițători să producă: cortizol sau serotononină sau oxitocină?

Noi, românii, care am trecut printr-o dictatură și ne zbatem într-o societate încă dominată de bacșiș (sunt câteva scene gen de tot hazul în peliculă), ar trebui să rezonăm cu ce ne înfățișează Jajar Panahi, de aceea mi s-a părut regretabil că puținii spectatori din sala de cinema au părut a nu înțelege mai nimic, dovadă fiind reacțiile lor revoltate.

It Was Just an Accident e o critică a regimului represiv de la Teheran și nu e de mirare că filmul e promovat mai degrabă ca fiind din Franța, însă acesta este doar un aspect tehnic.

Cultural vorbind, e iranian toată ziua.

Cutumele, traumele, situațiile și caracterul volubil și expresiv al întregii distribuții sunt inimitabile și sunt de-acolo, le știu din A Separation sau The Seed of a Sacred Fig sau Crimson Gold.

Iranienii știu să reziste prin cinematografie.

Sunt convins că istoria îi va răsplăti pentru asta.

Până atunci, It Was Just an Accident a fost răsplătit cu Palme d’Or și o să joace și la masa Oscarurilor de la anul.

De fapt, mi s-a înfiripat un gând nebunesc sau irezistibil.

Cum ar fi ca membrii Academiei să îi enerveze în același timp și pe Trump, și pe Ayatollah, dând premiul cel mare acestui film?

Am trimis și noi ceva în Univers

By Iulian in Filme 0 Comment

Filmul pe care mulți români se grăbesc să îl vadă în această perioadă este Cravata galbenă al lui Serge Ioan Celibidache.

Am făcut-o eu însumi și îi înțeleg.

I-a mânat o combinație de curiozitate și patriotism.

Eu, unul, mi le-am văzut satisfăcute pe amândouă, ba chiar am primit ca bonus întărirea unei pasiuni care s-a născut și s-a maturizat la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Filmul urmărește două planuri narative, ambele avându-l în prim-plan pe tatăl cineastului, ilustrul Sergiu Celibidache, atât în tinerețea zbuciumată și evoluția către faimă, cât și la senectute, când se încăpățânează să lupte pentru un ideal aparent anacronic – refuzul de a permite reproducerea digitală a concertelor dirijate de el, cu argumentul că prin asta se pierde însăși spiritul muzicii.

Aici îi dau parțial dreptate. Tehnologia este indispensabilă în a-ți extinde orizontul, dar un concert ascultat pe viu este unic și irepetabil.

John Malkovich este numele mare care a împins pelicula spre atenția internațională, iar veteranul într-ale actoriei aduce prestanță rolului, dar sufletul producției este tânărul Ben Schnetzer, căci bildungsromanul e al lui.

Pe el îl urmărim descoperindu-se pe sine, pe el îl vedem pătruns de muzică și de orgoliu, pe el îl compătimim când suferă privațiuni în război.

Regia lui Serge Ioan Celibidache emană profesionalism, iar dacă sunt unele secvențe mai stângace sau exagerat de patetice în formă (vezi epifania de la concertul din biserică), altele te captivează de-a dreptul prin tensiune (vezi legitimarea de noapte) sau triumf al talentului (vezi proba de la Berlin) sau erotism (vezi scena când dirijează Boleroul lui Ravel).

Iar totul culminează cu acel spectacol de la Ateneu, căruia i-am simțit vibrația parcă aievea.

Scenariul semnat de același Serge Ioan Celibidache în colaborare cu James Olivier (care a mai lucrat și la Octav cel cu Marcel Iureș) e măsurat în melodramă, dându-le astfel actorilor posibilitatea să se afirme prin forța interpretării.

Dintr-o distribuție de o competență fără abateri, preferații mei sunt Sean Bean drept tatăl exigent și dominator (povestea lui Celibidache Sr. o oglindește pe a lui Jean Negulescu) sau Robert Dolle drept profesorul inimos, care, cu bonomia unui Dobby din Harry Potter și înțelepciunea de Yoda din Star Wars, face din padawanul său Sergiu un veritabil Skywalker al muzicii.

Până acum am vorbit în calitate de cinefil universal, dar se cuvine a se exprima și românul din mine.

Iar acesta e încântat de cum istoria noastră, cu bună și rele, e racordată la istoria universală și cum unul de-al nostru face istorie.

Da, am trimis și noi ceva în Univers.

Perfecțiunea Nadiei, stângul lui Hagi, esența lui Brâncuși, pagaia ruptă a lui Patzaichin.

Sau dedicarea lui Sergiu Celibidache.

Samsara în sens invers

By Iulian in Filme 0 Comment

În lumea cinematografiei, Ben Kingsley va rămâne în primul rând asociat cu figura ascetică și bonomă a lui Gandhi, pe care l-a interpretat magistral în filmul eponim, ajutat și de descendența sa indiană.

Dar avatarurile filmografiei sale sunt multe și variate, iar unul care e amuzant de departe de cel al ”Sufletului celui mare” se regăsește și în Sexy Beast.

Și aici Kingsley este chel, este îmbrăcat în alb, este orator convingător.

Însă ce spune și ce face sunt la polul diametral opus.

Pe scurt, este un psihopat înfricoșător, care stârnește disconfort tuturor celorlalte personaje, iar spectactorilor amuzament și disconfort, la rându-le.

Misiunea sa este să călătorească din Albion undeva într-o zonă aridă a Spaniei, pentru a-l readuce în activitate pe un spărgător retras (Ray Winstone), pentru o lucrare deosebită, comandată de un temut mafiot din Londra (Ian McShane).

Trama narativă este a acelorași gangsteri britanici cu care ne-a delectat și Guy Ritchie, dar, dacă regizorul lui Lock Stock and Two Smoking Barrels sau Snatch are un stil ca pe amfetamine, Jonathan Glazier își învăluie producția ca un prelung consum de psihedelice – contururi estompate, vorbe domoale și nu tot timpul coerente, schimbări bruște de dispoziție.

Teoretic, Winstone este protagonistul, deși McShane are partea lui de prim-plan, însă cel care își adjudecă fimul este, fără doar și poate, Ben Kingsley.

Nominalizat la Oscar pentru rol secundar, are aceeași influență în cadrul lui precum un Joe Pesci în Goodfellas sau Heath Ledger în The Dark Knight.

Fără el și fără spurcăciunile pe care le proferează, ca să nu mai zicem de aerul amenințător aproape insuportabil, Sexy Beast n-ar fi nici sexy, nici bestial.

Și tot el dă substanță moralei de fond a filmului.

Tot suportând abuzuri, ajungi să explodezi la un moment dat.

Dar urmele lor o să rămână pe vecie.