Aveți milă de filmul ăsta

By Iulian in Filme 0 Comment

Când aleg ce film să văd, mă bazez pe datele măsurabile de pe site-uri precum IMDb.com sau Rotten Tomatoes sau agregatoare precum Metacritic.

Dar nu rareori mă las condus și de instinct, așa cum o face protagonistul filmului Mercy.

Încă de când i-am aflat ideea, am simțit că există potențial în această poveste a polițistului pus în situația de a fi judecat chiar de entitatea AI la implementarea căreia el însuși contribuise.

Iar vizionarea peliculei mi-a confirmat că noi, oamenii, încă avem nevoie de ceea ce numim îndeobște intuiție.

Mercy e un film de suspans construit narativ în stilul lui Searching sau Missing, adicând exploatând tehnologii de comunicare și comunicații moderne sau, mai precis, interfețele lor, rezultatul fiind o narațiune alertă, cu multe întorsături și cu niscaiva învățăminte.

E mai futurist decât producțiile amintite și nu doar pentru că uzează de drone sau Inteligență Artificială, ci și pentru că prezintă o Americă sfășiată de conflicte și segregată în ultimul hal (o să revin asupra acestui aspect la final).

Scenariul e construit inteligent, deși luat la puricat ar releva unele hibe logice, pe care le face uitate, însă, regia alertă a lui Timur Bekmambetov, totul fiind susținut de cheia de boltă a întregii narațiuni – interacțiunea dintre cei doi protagoniști.

Chris Pratt demonstrează că poate fi mai expresiv și mai grav decât fanfaronul agreabil din seria Guardians of the Galaxy, fapt cu atât mai meritoriu cu cât își petrece cea mai mare parte a timpului de ecran blocat în scaunul de judecată, posibil de execuție.

De cealaltă parte, Rebecca Ferguson a fost o alegere inspirată pentru a reda o urmășă cu chip a lui HAL 9000. Îi iese bine politețea implacabilă și aerul plat al vocii; unui prieten cu care am văzut filmul nu i-au plăcut momentele când dă impresia că se umanizează, dar mie nu mi s-au părut nelalocul lor.

Până la urmă, și lui HAL 9000 i-a fost frică în ultimele momente.

Vorbeam la un moment dat de paralela dintre lumea înfățișată în Mercy și cea reală.

Foarte multe momente ale acțiunii se constituie în imagini preluate de pe camerele pe care polițiștii le poartă asupra lor.

Un aspect menit a preveni abuzurile, dar și a oferit justificări pentru utilizări ale forței, când circumstanțele o cer.

Ne întoarcem acum spre frământările din Minneapolis și aflăm că detestații agenți ICE nu poartă astfel de camere.

Și tocmai au împușcat un om. Justificat sau nu, timpul ne-o va spune.

Însă nu pot să nu mi-aduc aminte de un citat din extraordinarul joc video Alpha Centauri al lui Sid Meier:

Beware he who would deny you access to information, for in his heart, he dreams himself your master

Beware he who would deny you access to information, for in his heart, he dreams himself your master.

Nu de Inteligența Artificială ar trebui să ne temem.

Ci de Răutatea Umană.

Sezon de Oscar 2026 – Marty Supreme

By Iulian in Filme 0 Comment

Frații Benny și Josh Safdie au făcut mai multe filme împreună, dar anul trecut au hotărât să își încerce norocul pe cont propriu.

Benny a scos The Smashing Machine, un mulțumitor studiu asupra setei de performanță și luptei cu sine, cu un Dwayne The Rock Johnson dovedind abilități actoricești cu mult peste ce-i știa toată omenirea.

Prea sec, totuși, pentru gustul Academiei, pelicula sa n-a prins decât o meritată nominalizare pentru machiaj.

Gloria s-a îndreptat covârștitor către creația fratelui său, Josh, care ne propune un iureș necontenit în Marty Supreme.

Fără a-i scădea meritele acestui din urmă frate Safdie, merită menționat că filmul său este un fel de versiune pe amfetamine a unei producții anterioară a amândurora, Uncut Gems.

Și acolo, și aici, acțiunea îl urmărește pe un protagonist mare gargaragiu, aburitor și jucător, care trece prin fel și chip de pățanii încercând să dea acea lovitură care să îl înalțe peste mediocritatea unei existențe caracterizate de mici ciupeli.

Însă, dacă Uncut Gems se mulează pe aerul flecar, dar și ușor placid al lui Adam Sandler, Marty Supreme ni-l prezintă pe Timothee Chalamet mai bun ca oricând, ceea ce mare lucru, având în vedere că standardele pe care și le-a ridicat singur în ultimii ani sunt sus de tot.

Cu figura șoricească, volubilitatea wolfofwallstreetiană și expresivitatea demiurgică, e Muad’Dib mai dihai chiar decât în seria Dune. Și nu se luptă cu viermi de-alde Shalai Hulub, ci cu viermișorii care îl împing să mintă în dreapta și stânga, ca să facă rost de bani și să câștige trofeul cel mare din tenisul de masă.

Da, acest sport pe care unii nu îl iau deloc în serios (nu și eu, grație prietenului Mihai L., care îl respiră ca pe ozon) poate fi pretextul unei veritabile odisei picarești, cum ar fi scris Daniel Dafoe și Moliere într-o colaborare galatică de secolul XVII.

Timothee Chalamet o să-l bată anul ăsta pe Leonardo DiCaprio cu propriile-i arme.

Personajele cu care interacționează în fel și chip au pitorescul lor, uneori insalubru, și mărturisesc că am fost încântat să o revăd pe Gwyneth Paltrow în revenire de formă, dar și pe Fran Drescher, inubliabila dădacă (Mr. Sheffieeeeeld!), în micul rol al mamei derbedului protagonist.

Cât despre Odessa A’Zion, are momente când îi ține isonul lui Chalamet, dacă vă vine a crede.

Marty ăsta e Donald Trump când era tânăr.

Doar că e mult, mult mai simpatic.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Sezon de Oscar 2026 – KPop Demon Hunters

By Iulian in Filme 0 Comment

Iată că s-au anunțat nominalizările la Oscar pentru 2026, așa că putem purcedem în mod oficial la a le discuta și disputa.

Aici avem favoritul detașat la categoria cel mai bun film de animație, unde colosul Pixar-Disney își vede în ultimii ani tot mai des amenințată supremația care datează de decenii.

Spre deosebire de Flow sau The Boy and the Heron, care au triumfat împotriva unor adversari mai bine cotați, Kpop Demon Hunters vine mai degrabă precum Spider-Man: Into the Spider-Verse, adică precum un tăvălug care mătură tot mapamondul și îl lasă leșinat de admirație.

După ce l-am văzut, nu pot decât să mă declar la rându-mi fan subjugat complet de această producție realizată de Chris Appelhans și Maggie Kang.

Lumea nostră e ferită de reprezentanții lui Ucigă-l toaca amintiți în titlu de generații succesive de protectoare, în prezent grupate sub forma unui trio de KPop (pop sud-coreean, în caz că sunteți la fel de bătrâni ca mine și la fel de nevoiași cu cunoștințele).

Muzica și abilitățile lor de arte marțiale sunt devastatoare, așa că Necuratul șef vine cu ideea strălucită, de ce să nu recunoaștem, de a fonda propria trupă, dar de băieți, cu șlagăre cel puțin la fel de captivante și cu o imagine publică pe măsură.

Rivalitatea dintre cele două e acerbă, iar lucrurile se complică și mai mult când, ca urmare a unei idile între solistul băieților și cea a fetelor, un secret teribil al ei riscă să iasă la iveală și să pună întreaga omenire în pericol de a fi subjugată de demonii care adastă flămânzi.

Rezultă o poveste care se adresează preponderent adolescenților, căci atinge chestiuni de identitate, conflict cu cei de-o seamă și vestimentație, asezonate cu melodii fenomenale, așa că vă întreb?

Ori am rămas în urmă cu dezvoltarea emoțională, ori e Kpop Demon Hunters incredibil de bun?

Căci mi-a plăcut enorm.

Are ritm, are efecte speciale, are personalități care, chiar și pentru un astfel film, reușesc să nu fie schematice, așa că poate că adultul din mine are argumente să ia lista de cântece și să le asculte a zece oară, încercând să decidă care e cea mai bună.

Golden e nominalizată la cel mai bun cântec, dar ce facem cu minunatele Soda Pop sau Your Idol sau Takedown sau How It’s Done?

Ce să mai, Oscarul pentru animație în 2026 e adjudecat deja.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

Sezon de Oscar 2026 – Sentimental Value

By Iulian in Filme 0 Comment

De obicei nu îmi intitulez articolele atât de răspicat înainte de a se anunța oficial nominalizările la Oscar, însă acum am drept sprijin atât consultarea regulată a unor previziuni, cât și propria părere despre Sentimental Value, care va fi unul dintre jucătorii importanți în cursa pentru mult râvnitele statuete.

Filmul regizat și parțial scris de Joachim Trier e familiar și inedit, e simplu și complicat în același timp.

Două surori norvegiene mature, cu părinți despărțiți de mult, se văd nevoite, la moartea mamei care le avusese în grijă, să se reconecteze cu tatăl reapărut în peisaj.

Acesta din urmă e un reputat regizor, care își dorește să mai plăsmuiască o producție cinematografică, filmată în casa lor și inspirată parțial de povestea tragică a mamei sale, victimă a opresiunii din perioada nazistă a lui Quisling.

Aici e filonul traumei transgeneraționale, tot mai des tratate de ficțiune, pe care ma întâlnit-o în Pitulicea, în Cei opt munți, în Corrections sau în Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului sau chiar în Father, Mother, Sister Brother. Durerea unui părinte îl modelează pe copil, care ajuns părinte la rându-i, o transmite sub o altă formă propriilor odrasle.

Una dintre fiice este actriță de teatru, iar raporturile dintre ea și ilustrul tată din același domeniu au aceeași tensiune dintre Liv Ulmann și Ingrid Bergman din Sonata de toamnă a lui Ingmar Bergman, comparațiile dintre Sentimental Value și opera marelui cineast suedez fiind inevitabile.

Și mai sunt de adăugat durerile facerii unui film, cu zbaterile organizatorice și de găsire a actorilor și a drumului acestora către cheia înțelegerii rolurilor (aici e bucată în care Ella Fanning are propria-i cruce de dus). Dacă e să găsim o altă ipostază a acestei lupte nevăzute pentru noi, spectatorii, avem La nuit americaine a lui Francois Truffaut.

Vedeți cât am avut de scris până acum numai ca să redau în cuvinte trama narativă din Sentimental Value?

E limpede cât de complexă este această peliculă.

Prețul acestei complexități este că totul decurge ingmarbergmanian de lent, așa cum se cuvine unui film european.

Cine se poate înhăma la a vedea ceva care nu solicită simțurile, ci atenția, emoția și compasiunea, va fi răsplătit cu o suită de mici catharsisuri, materializate sub forma unor interpretări excepționale.

Stellan Skarsgard e deja cotat ca favorit la Oscarul pentru rol secundar, ajutat fiind și de statura de actor vetaran, care își găsește aici o culminare a unei cariere ilustre. Îl regăsim pe tiranul Harkonnen, dar și pe un om ajuns la senectute, vulnerabil și apăsat de propria incapacitate de a regăsi drumul către cele mai importante creații ale sale – propriile fiice.

Dintre acestea, Renate Reinsve beneficiază de mai multe nuanțe și de scene mai complicate (secvența tracului de scenă de la început e fenomenală) și va fi figura sigur la secțiunea actriță în rol principal, dar ar fi o mare nedreptate să nu vedem reunoaștere și pentru sora ei din film, Inga Ibsdotter Lilleaas.

Împărtășesc destule momente pe ecran, dar există unul spre deznodământ care vă va umezi ochii cu siguranță.

Sentimental Value nu are doar valoare sentimentală.

Are valoare pură.

Care merită răsplătită exact cum solicita Stellan Skarsgard când i-a fost înmânat Globul de Aur.

Alături de alții, în întunericul magic al sălii de cinema.

L’amante di Lady Chatterley

By Iulian in Filme 0 Comment

Anthony Quinn ≃ Zorba Grecul.

Am pus semnul aproximativ egal, pentru că mai are câteva roluri antologice, precum Gaugain sau Barabbas, dar cel al cretanului fără multă școală, dar cu școala vieții rămâne cel prin care și-a asigurat locul în Olimpul hollywoodian.

Merită știut, însă, că acea întrupare a sa actoricească nu a fost primordială, ci a fost pregătită de suită de alte roluri, între care cel din Wild is the Wind trebuie să fi avut cea mai mare influență.

Și acolo este un individ rudimentar în comportament, dar animat de o energie care mătură totul în cale, de data aceasta cu efecte nu neapărat plăcute asupra celorlalți.

Un imigrant italian din Nevada, ajuns mare latifundiar și oier (paralelea cu Gigi Becali funcționează pe mai multe planuri, mai puțin pe cel al dedicării duhovnicești), e văduv de ceva timp și hotărăște să și-o aducă drept a doua soață pe sora defunctei, italiancă la rându-i (Anna Magnani).

Problema e că aceasta are o personalitate mai nestăpânită și mai și suferă de sindromul Rebecca, adică e mereu în umbra predecesoarei, așa că, suferind și de lipsa de atenție din partea soțului, își îndreaptă setea de afecțiune către mai tânărul și virilul vătaf al acestuia (Anthony Franciosa).

E Amantul doamnei Chatterley în toată regula, numai că e vorbit cu delicioase accente italienești. Al Annei Magnani iese natural, ajutat de imensul talent al actriței, însă surprinzător de reușit și bine susținut este al lui Anthony Quinn, care, după La Strada, își găsise deja în Cizmă o a doua casă.

Triunghiul amoros e intens emoțional, interpretările sunt a-ntâia (Quinn și Magnani au primit amândoi nominalizări la Oscar), iar cadrul este de un naturalism atipic perioadei, căci George Cukor, altminteri mare maestru al producțiilor de studio, alege să filmeze la o fermă autentică, oferindu-ne momente sublime, precum fătatul unui miel sau goana după bidiviul sălbatic, care poate n-o fi la înălțimea secvenței de legendă din The Misfits, dar e memorabilă în sine.

Wild is the Wind a beneficiat și de un cântec superb, reinventat de diverși artiști, precum Nina Simone sau David Bowie, așa că merită redescoperit, pentru actori, pentru peisaje și pentru mesaj:

Soților, dacă sunteți prea ocupați, s-ar putea să să-și găsească și nevasta ocupație în altă parte.

America mai are suflet

By Iulian in Filme 0 Comment

Song Sung Blue m-a captiva de la primele cadre.

Prim-planuri cu personajul lui Hugh Jackman, vădit brăzdat de o viață nu întocmai fericită, care își asumă că e un simplu imitator de cântăreți celebri, deși încearcă să aibă o identitate a lui.

Tot de acolo răzbate, însă, o pasiune pentru muzică autentică, iar apoi descoperim că e la o întâlnire a Alcoolicilor Anonini.

La o un spectacol nu foarte reușit, o întâlnește pe protagonista interpretată de Kate Hudson, la rându-i imitatoare merituoasă de Patsy Cline și cu desagă la fel de plină de neîmpliniri, iar împreună își făuresc o familie, dar și un duo dedicat melodiilor lui Neil Diamond, cel care a venit primul cu Sweet Caroline, care acum e cântată până la sațietate la tot felul de evenimente sportive.

Cei doi parcurg o epopee intimă de triumfuri și tragedii, pe care le depășesc ca o familie veritabilă, ajutați de ceea ce Narine Abgarian numea un veritabil dar ceresc – muzica.

Șablonard?

Poate?

Înălțător?

Fără doar și poate.

Realizat după documentarul cu același titlu, Song Sung Blue emană o pasiune unanimă pentru subiect, pentru personaje și pentru tot ce le animă.

Regizorul Brewer nu reinventază roata cinematografică, dar o rostogolește cu mult meșteșug, alternând momentele de dramă cu cele exuberante de pe scenă, provocându-ți atât ochi umezi, cât și picioare tresăltânde.

Auzisem multe despre Kate Hudson înainte de a vedea filmul și am înțeles acum de ce atenția e îndreptată atât de mult asupra a ei.

Nu înseamnă nici pe departe că Hugh Jackman e mai prejos, dar el a fost mult mai prezent în lumea shoe-biz-ului în ultima vreme, iar abilitățile sale muzicale nu ne erau necunoscute.

Kate Hudson, pe de altă parte, vine cu o altă personalitate artistică față de tinerica de odinioară, cea care își propuse să scape de un tip în zece zile.

Aici își asumă vârsta, joacă fără menajamente o femeie muncită de multiple crize existențiale și mai și cântă excelent, împletindu-și desăvârșit vocea și interpretarea cu ale lui Jackman.

Sub același semn al dedicării față de o poveste a gloriei mici pe care putem să o atingem fiecare dintre noi stă și restul distribuției, din care mă opresc, doar din motive de nostalgie, nu de părtinire, asupra simpaticului Jim Belushi în rolul unui impresar bun de gură.

Song Sung Blue a apărut cumva prea târziu în discuția pentru Oscaruri, deja peliculele favorite acolo fiind bine înfipte în mentalul colectiv.

Poate Kate Hudson să prindă o nominalizare, ajutată de acea narațiune a revenirii de formă atât de dragă membrilor Academiei.

Dar nici nu mai contează.

E un film care ne aduce aminte de ce suntem atât de atașați de America și de ce ne doare când vedem ce i se întâmplă acum.

Și ne dă speranță că acolo și în lumea toată binele și frumosul vor triumfa.

Parasite în câmpul muncii

By Iulian in Filme 0 Comment

De ceva timp, cinematografia sud-coreeană a preluat stindardul de la cea japoneză.

Asta nu înseamnă că aceea din arhipelagul nipon nu mai produce filme de calitate (vezi Drive My Car), însă ce erau Akira Kurosawa, Yasujiro Ozu sau Kenji Mizoguchi sunt acum Bong Joon Ho sau Park Chan-wook.

Creatori puternic ancorați în cutumele și specificul societăților lor, dar ale căror filme suprind atât de bine zbaterile condiției umane moderne, încât sunt recunoscute pretutindeni.

Dovadă stă salba de Oscaruri câștigate de Parasite și nu cred că greșesc cu nimic când spun că No Other Choice (Eojjeolsuga eobsda) e o continuarea naturală a sa.

Ambele demonstrează cum, din cauza inechităților și presiunii socio-economice, un om altminteri de treabă este împins la acte de fărădelege dintre cele mai rele.

Acesta este un aspect remarcabil al peliculei lui Park Chan-wook care poate fi ușor pierdut din vedere – chiar și după ce întreprinde cele mai abominabile fapte, protagonistul tot nu ni se pare un monstru, ba chiar are destule scăpărări de umanitate.

După ce își pierde slujba la o fabrică de hârtie, personajul principal din No Other Choice, pater familias cu doi copii, are așa dificultăți în a-și găsi o alta în domeniu, încât, pentru a-și spori șansele la o prinde un ultim post apărut, hotărărăște să își suprime concurenții.

Ceea ce e o doar crasă simplificare a spectacolului amuzant, grotesc și inteligent pe care cineastul sud-coreean îl desfășoară cu un deplin control al coerenței și al efectului scenic.

Râzi, te înfiori, reflectezi și apoi ciclul se tot repetă în varii forme până la final.

Lee Byung-hun, cunoscut întregii omeniri din Squid Game, duce acțiunea cu acea combinație de expresivitate și angajament fizic pentru care nu mai prididim să îl firitisim pe un Leo DiCaprio, bunăoară. Actorului asiatic îi iese cu o ușurință care ne demonstrează, încă o dată, că Hollywoodul nu mai este vârful, ci maxim primus inter pares în ceea ce privește calitatea în film.

Lee Byung-hun nu e singur, ci are și o consoarta de mai mare dragul, jucată irezistibil de Son Ye-jin, iar dinamica relației lor este atât de complexă și savuroasă, că ar putea fi subiectul unei pelicule separate.

Cu macabru hitchcockian, umor coenian și o coloană sonoră mozartiană, No Other Choice ar fi putut fi noul Parasite, dacă n-avea ghinionul să nimerească într-un an foarte spornic cu candidați cu pretenții la Oscar.

Dar cred o să-l vedem acolo, măcar la categoria Film internațional.

Are Park Chan-wook grijă să le dea la gioale contracandidaților.

Părinți … Copii

By Iulian in Filme 0 Comment

E început de 2026, iar în acest an, ca în oricare altul, cele mai grele lucruri de gestional vor fi relațiile cu ceilalți.

Iar dintre acestea, cele mai complicate rămân cele dintre părinți și copii.

O știe religia, o știe arta, o știe chiar și un regizor cu gust pentru poetic și ermetic precum Jim Jarmusch, care ne propune propria explorare a acestei dileme în Father Mother Sister Brother.

Filmul este compus din trei părți relativ egale ca lungime, în care părinți (în general cu înclinații spre artă) și copii adulți, cu un grad pronunțat de înstrăinare, fac încercări de a se reconecta, cu rezultate derutante sau chiar jenante.

Prima componentă a tripticului are loc într-o zonă montană din SUA, a doua în Dublin, iar ultima în Paris, dar există multe filiații între cele două, mesajul global fiind că această aporie relațională este universală.

Există și multe elemente scenice comune, unele simboluri recurente și câteva mini-situații amuzante care reapar ca un liant între aceste mici piese de teatru fin absurb.

De menționat că una dintre chestiunile care se repetă în varii forme este cea a banilor. Cu tot simțul lui estetic, Jarmusch știe cât de mult otrăvește partea financiară relațiile dintre oameni și, deci, cele dintre părinți și copii.

Ca în alte creații ale acestui cineast, cum ar fi sublimul Ghost Dog: The Way of the Samurai, interpretările sunt minimale, ca o filosofie Zen aplicată actoriei.

Membrii distribuției au înțeles misiunea și s-au achitat de ea fără greșeală și fără excepție.

Aceasta este, poate, calitatea supremă a filmului.

De la Adam Driver (eheee, ce departe a ajuns în ochii mei!), Cate Blanchett sau Charlotte Rampling nu te-ai aștepta la altceva, dar e formidabil să constați că nu sunt cu nimic deosebiți față de Mayim Bialik, Indya Moore, Luka Sabbat sau Vicky Krieps, aceasta din urmă având și argumentul suplimentar că și-a făcut intrarea în lumea mare a cinematografiei alături de nimeni altul decât Daniel Day-Lewis în Phantom Thread.

Și, pe lângă ei, mai este și inimitabilul Tom Waits, cântărețul cu voce cavernoasă, care, ce-i drept, a mai cochetat cu actoria (vezi Seven Psychopaths al lui Martin McDonagh), așa că n-ar trebui să fiu surprins de ce realizează aici.

Și totuși nu pot să nu declar ritos că e precum Kevin Spacey în The Usual Suspects.

Nu zic mai mult, vă las să vedeți Father Mother Sister Brother și să descoperiți singuri.

Vă avertizez, însă, că e nevoie de răbdare.

Dar nu e ăsta, până la urmă, ingredientul necesar a supraviețui relațiilor cu semenii noștri, mai ales cei cu care împărtășim niște gene?

Credință în suspans

By Iulian in Filme 0 Comment

E șmecher Rian Johnson.

Când s-a apucat să transpunsă în cheie modernă mistere semnate de Agatha Christie, credeam că e pură pasiune pentru un fel de narațiune care n-o să moară niciodată.

Însă regizorul-scenarist se folosește de atracția pe care un astfel de film ne-o stârnește fără greș, pentru a strecura comentarii despre ce i se pare în neregulă în societate în acel moment.

În Knives Out era neîncrederea patologică în imigranți.

În Glass Onion era ipocrizia și caracterul nasol al marilor moguli din tehnologie.

Acum, în Wake Up Dead Man, este radicalizarea religioasă, foarte pregnantă în SUA, dar nu numai, însoțită de un discurs teologic care incită la ură, nu la comuniune.

Însumate, toate aceste mesaje de subtext îl plasează pe Johnson spre stânga spectrului ideologic, fapt care le place unor, le displace altora, dar nici unii, nici alții, nu-i pot nega meritul de a le integra perfect unor povești pline de suspans și de personaje memorabile.

Un preot (Josh O’Connor) exilat de propriile apucături impulsive într-o parohie mai mică, descoperă că noul său șef de-acolo (Josh Brolin) e onanist declarat, tiran fără jenă și asupritor al unui grup restrâns de enoriași, care îi suferă sudalmele fără crâcnească.

Când respectivul profet care scuipă smoală și pucioasă oratorică este asasinat, bănuielile cad pe noul venit, care încerca să impună un dram de decență, iar asta îl aduce în scenă pe Benoit Blanc al lui Daniel Craig.

Deja acest personaj al său nu mai e noutate și probabil pentru a combate această uzură imagologică, e conturat și mai filfizon ca înainte, apropiindu-se astfel de un Hercule Poirot, dar e limpede că lui Craig îi place rolul acesta mai mult decât să se strofoace drept 007.

Pentru că detectivul nu ne mai ia ochii așa mult, avem ocazia să fim impresionați de Josh O’Connor, care, spre deosebire de omoloagele Ana de Armas și Janelle Monae din peliculele precedente, devine veritabil protagonist al acțiunii, nu doar pion al ei. Lejeritatea cu care exprimă o gamă foarte largă de reacții emoționale îl recomandă pentru partituri și mai mari pentru viitor.

Ca în orice producție din seria Knives Out, distribuția este de marcă și face o treabă excelentă.

Jeremy Renner, Jeffrey Wright, Thomas Haden Church sau Cailey Spaney sunt la post, Mila Kunis adoptă o ipostază atipică pentru nurii ei, cea de polițistă dintr-o bucată, iar Glenn Close e, așa cum o știm, o actriță pur și simplu mare.

Nu vă ascund că Wake up Dead Man are o coerență a suspansului nițel inferioară chiar și lui Glass Onion, de aceea nu cred că Rian Johnson va reuși să marcheze un hattrick și să înhațe o nominalizare la Oscar și pentru acest scenariu.

Dar nu contează, îi aștept următorul film ca un investigator care adulmecă după un nou caz.

Focu’ la ei

By Iulian in Filme 0 Comment

Iată că a apărut și al treilea film din universul Avatar.

Nu mai e un eveniment epocal, dar, o spun fără opreliști, e unul binevenit.

Într-un fel, acum, deja cunoscându-i SWOT-ul cinematografic, reușești mai bine să te bucuri de ce are James Cameron de oferit și să treci mai ușor peste scăderile de care e limpede că nu se va dezbăra cât o trăi.

Povestea din Avatar: Fire and Ash e continuarea celei din The Way of Water, dar mai puțin contemplativă și mai orientată spre acțiune și secvențe de anvergură.

Jake Sully, consoarta Netyri și toți ai lor au de înfruntat, pe lângă cohorta de dușmani umani anteriori, și pe unii din neamul lor, un clan cu apucături escatologice, care venerează focul, practică distrugerea și omorurile, nu se dau în lături de la a le comite cu arme moderne și sunt conduși de o șămăniță de o senzualitate demoniacă, pe nume Varang.

De fapt, câtă vreme filmul o are în prim-plan, mi-a suscitat interes și din punct de vedere emoțional, iar scena dintre ea și colonelul afurisit, personaj negativ încă din prima peliculă, are o intensitate de-a dreptul macbethiană.

Altminteri, ni se servesc aceleași conflicte morale și interpersonale cu care cei din generația mea au crescut încă din perioada generoasă și optimistă a Hollywoodului de ani ’90, atât de previzibile, încât, deși se soluționează după vreo două ore de narațiune, le știi dezodământul de cum apar.

Sunt practic, timpi de așteptare și repaus între porții din ceea ce regizorul e neîntrecut în a oferi – acțiune fulminantă și grandioasă.

Orice se poate spune despre Avatar: Fire and Ash, dar și că nu e spectaculos. Ba chiar aș zice că, din acest punct de vedere, e vârful de până acum al seriei.

Pe apă, în aer sau pe uscat, filmul explodează cu adrenalină, culoare și coregrafie, iar Cameron demonstrează că, deși nu a atins nivel de artă în tridimensional, precum Ang Lee sau Alfonso Cuaron, rămânul meseriașul suprem al acestei tehnologii.

Am verificat chiar acum și am văzut că Avatar al patrulea e în faza de post-producție, iar al cincilea e la rându-i în lucru.

Să îmi acorde un an, doi, să mă dezmeticesc și o să revin pe Pandora, căci nu-i rău acolo.