Când cuvintele dau greș, grăiește muzica

By Iulian in Carti, Intre muzical si conceptual 0 Comment

A descoperi muzica este o aventură de-o viață.

Spun asta, pentru că am străbătut mulți pași atât pe calea existenței, cât și a explorării acestui dar pe care omenirea și-l face sieși, și ce mă încântă este că mai am atât de mulți de făcut.

Aritmetica sunetelor este un volum conceput de Ana-Maria Rusu ca un manual alternativ și cuprinzător despre muzică.

Scriam odinioară despre o lucrare similară apărută sub egida Larousse, iar aceasta vine ca o continuare și o dezvoltare a tuturor celor aflate și descoperite acolo.

Chiar dacă paginile despre notația muzicală sau alte lucruri tehnice despre modul de producere a muzicii pot părea dificile unui profan (incluzându-mă aici și pe mine), există altele fascinante, despre genuri sau instrumente sau rolul și influența muzicii în societate, adică o poveste egală cu istoria lumii.

Nu e există riscul să fii copleșit de atâtea informații și să îți iasă din minte tot atât de ușor pe cât au intrat?

Ba da, dar autoarea, profesoară ca vocație, știe că un exemplu e grăitor, așa că exploatează copios și cu mare succes un mic atu tehnologic.

Foarte multe dintre secțiunile cărții includ și câte un cod QR. Scanat cu deja omniprezentele telefoane inteligente, te trimite îndeobște pe Youtube, la a asculta un fragment sau chiar toată opera la care se făcea referință.

De aceea, să lecturezi Aritmetica sunetelor îți ia mult timp.

Nu pentru că ar fi grea, ci pentru că, dublată de audiție, e o epopee pe care nu o vrei grăbită, ci savurată pas cu pas.

Așa că făceți-vă comozi, luați cartea în mâini puneți la îndemână o cană aburindă de ceai sau un pahar de vin (a se consuma responsabil) și uitați de voi și de toate.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un dar de care avem nevoie cu toții.

Cuibar rotind de muzică

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Pe 1 octombrie celebrăm Ziua Internațională a Muzicii, așa că îmi face plăcere să rememorez o experiență muzicală specială, trăită recent.

Până de curând, la superba Bourse de Commerce (Colecția Pinault), mai precis în sala Rotonda, s-a găsit instalația multisenzorială a artistei Celeste Boursier-Mougenot intitulată clinamen.

Acesta a constat într-un vast bazin, în care, propulsate de un mic jet de apă emis dintr-un singur punct, se deplasau entropic o sumedenie de boluri de porțelan alb, care, ciocnindu-se, compuneau o perpetuă simfonie ambientală.

Aici se vădește caracterul sugestiv al numelui acestei instalații, căci clinamen este un concept al lui Epicur și dezvoltat de Lucrețiu în De rerum natura, care descrie mișcarea imprevizibilă a atomilor și toate formele pe care combinațiile lor le generează.

Proiectată să reflecte azurul care străbătea tavanul de sticlă al Rotondei, instalația a atras oameni de pe tot cuprinsul lumii, fiecare preluând din această muzică nestructurată ce îl reprezenta.

Culoarea*.

Explorarea.

Apropierea dintre material și spiritual.

Depășirea limitelor.

Stima de sine.

Reflecția.

Comuniunea.

Detașarea.

Muzica este, da, un limbaj universal.

*Domnișoara cu bluza colorată mi-a explicat cu multă bunăvoință că este o creație a Sonyei Rykiel, pe care o denumea ”o versiune mai punk a lui Vivienne Westwood, dar care mie îmi place”.

La Enescu în deplasare acasă

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

După ce i-am adus Festivalului Internațional ”George Enescu” omagiul cuvenit, mergând la București, l-am primit cu brațele deschise și acasă, vizita-i fiind intermediată de Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Deși în deplasare, n-a făcut rabat de la calitate, oferindu-ne două concerte de înaltă clasă.

Primul dintre acestea a adus pe scena Filarmonicii din Craiova Orchestra Simfonică de Stat din Istanbul.

Profesioniști desăvârșiți, care au fost temelia unui program de intensă varietate.

Deși George Enescu a fost cetățean al lumii (mi-aduc aminte numai câte decorații erau expuse în muzeul din București care îi e dedicat, pe vremea când era deschis), a fost în primul rând român, iar asta se simte prin fiecare acord al Baladei pentru vioară și orchestră.

În ea aflăm acea trăire imposibil de tradus în altă limbă, numită dor.

Și nu pentru că alte limbi n-ar avea cuvântul adecvat, dar e vorba despre ansamblul de sentimente care îl compun: tristețe, dar și bucurie, tensiune, dar și relaxare, avânt, dar și resemnare.

De aici, nu a fost decât un pas către Concertul pentru vioară în Mi minor, Op. 64 al lui Felix Mendelssohn-Bartholdy, veritabil reper atemporal al acestui tip de compoziție.

Una în care vioara este un epicentru de emoție, care sunt preluate și propagate de orchestră, extizându-se ca niște unde nu de șoc, ci de epifanie către public.

Liant al celor două lucrări amintite a fost solistul Vlad Stănculeasa, care a funcționat la rându-i ca un fel de izvor primordial de sonoritate armonioasă.

Timpuriu în concert i-am remarcat o particularitate a stilului de interpretare – foarte rar ridica arcușul, asigurând astfel o curgere continuă a sunetelor.

Curgere care, odată cu aplecările sale în toate direcțiile, generate de starea de flux a artei, a făcut ca muzică să curgă în toate cele patru zări.

Iar un moment sublim, pe care l-am imortalizat cu aparatul de fotografiat al minții, a fost trăirea sa, impulsionată în plan secund de dirijorul Hasan Niyazi Tura, care încearcă să îi transmită acel nivel de motivare pe care îl vezi la un antrenor de sport de echipă în cele mai fierbinți momente ale unui meci decisiv.

Aceeași energie dirijorală s-a vădit și în timpul Simfoniei nr. 1 a lui Ludwig van Beethoven, o alegere muzicală firească.

De ce?

Pentru că Beethoven se aude bine din Canare până-n Levant și de la Poli la Ecuator.

Deoarece oaspeții din Craiova erau din Turcia nu a lipsit și o compoziție aparținând spațiului lor cultural – Peisaje însorite (părțile 1 și 3) de Cemal Reșit Rey – care a evocat acel univers oriental al caravanseraiurilor în care s-au născut poveștile din O mie și una de nopți.

Cel de-al doilea spectacol care i-a fost hărăzit Craiovei ca parte a Festivalului Internațional ”George Enescu” mi-a relevat triumful umanității într-o dublă ipostază – individuală și colectivă.

Programul a fost parcă anume pentru asta și a inclus:

Selecțiuni din Opera King Arthur a lui Henry Purcell;

Zadok the Priest și Hallelujah din oratoriul Messiah a lui Georg Friederich Haendel;

Missa încoronării pentru soliști, cor și orchestră, K. 317 a lui Wolfgang Amadeus Mozart.

Fiecare dintre aceste compoziții a relevat calități specifice fiecăruia dintre soliști.

Vocea mlădioasă și superba expresivitate facială și corporală a sopranei Cristina Fieraru.

Prestanța discretă, dar eficace a mezzosopranei Sorana Negrea.

Timbrul impunător al baritonului Andrei Lazăr.

Plurivalența vocală a baritonului Sebastian Balaj.

Însoțiti de Olivia Iancu și Claudiu Lobonț, care au strunit arhilăute, veritabile relicve vivante ale acelei epoci, toate aceste glasuri s-au înălțat pe cerul mărinimos (a se citi senin) al Craiovei și, în ambianța cu adevărat regală a fațadei și curții Muzeului de Artă, au curățat istoria de toate dramele ei și au adus până în prezent ce are trecutul mai de preț de oferit.

Însă cred că sunt doar unul din cei mulți care au fost în primul rând copleșiți de monumentala desfășurare de forțe a corului care a răsunat în acea seară.

Dirijat, alături de orchestra simfonică a Filarmonicii ”Oltenia”, de Andrei Stănculescu, tânăr și energic, veritabil liant între gloria muzicală a trecutului și gusturile contemporane, ansamblul corului s-a constituit treptat, la cel craiovean adăugându-se Corul Preludiu – Voicu Enăchescu și Corul BRD.

Într-o eră dominată de adversități de tot felul, a fost ca o binevenită mângâiere să simt cum aceste formații muzicale nu doar că s-au armonizat fără dificultăți, dar au potențat muzica până la a prinde pe oricine în iureșul ei.

Mi-am aduc aminte cum, în timpul reprezentației Hallelujah, soprana Cristina Fieraru, care nu era implicată muzical, beneficiind de un meritat moment de respiro, fredona la rându-i versurile, îndreptând câte un zâmbet larg către vasta falangă a frumuseții auditive.

Solist, membru al corului sau al orchestrei, dirijor, tehnician sau spectator, fiecare dintre noi a contribuit cu un dram de simțire la acest efort colectiv de comuniune.

Iar rezultatul va fi avut ecou în toate zările.

Festivalul Internațional ”George Enescu” și-a aflat un avatar demn în Bănie.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

La Enescu acasă în deplasare

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Așa e omul, de ce are, de-aia vrea mai mult.

Eu, unul, de pildă, sunt răsfățat de ani buni cu tot ce oferă Filarmonica „Oltenia” din Craiova.

Acolo am prins gust pentru ceea ce numim muzică clasică, dar care constă, de fapt, într-un izvor de creații de o perpetuă modernitate.

Cu setea-mi astfel ostoită, dar crescândă, am tânjit să gust și din cea mai înaltă materializare din România a acestui tărâm al muzicii – Festivalul Internațional „George Enescu”.

De câțiva ani, dar cu precădere la această ediție din 2025 (desfășurată între 24 august și 21 septembrie), festivalul își întinde tentaculele armonioase peste tot în țară, așa că oltean sau dobrogean, bucovinean sau ardelean, ai ocazia să îi trăiești magia.

Așa cum George Enescu a dus numele României în toate colțurile lumii, tot așa festivalul îi duce numele în toate colțurile României.

Însă, pentru a da Cezarului ce e al Cezarului și festivalului ce e al festivalului, se cădea să începem această aventură muzicală (folosesc pluralul pentru că l-am avut părtaș pe amicul meloman Daniel Botea) chiar în epicentrul ei, în București.

Am poposit în două lăcașuri vestite pentru răsunetul muzicii, Ateneul Român și Sala Palatului.

Oricare dintre cele două oferă în timpul festivalului doze consistentede muzică mare, însă nesațul era prelung, iar timpul, scurt.

Ateneul Român impune în exterior prin alura de templu al muzicii, iar impresia aceasta e potențată de interior, de sala de spectacole cu precădere.

Circulară și grandioasă, nu doar că împărtașește cu Panteonul din Roma structura, ci are același har de a face ca tot ce e sub cer să capete volum celest.

Sunetele se înalță și se pogoară peste spectatori înzecite.

Trebuie să fi contribuit și asta la impactul profund pe care l-a avut asupra mea opera Dardanus de Jean-Philippe Rameau (versiunea din 1744)

La prima vedere, o lucrare barocă, o poveste romeojuletiană despre dragostea care învinge tot, chiar și cele mai criminale impulsuri, n-ar fi avut cum să mă atragă atât.

Nu că, de când mi-a descoperit valențele de meloman, nu m-aș mai fi înmuiat înspre operă ca gen muzical, dar nu este ceva indispensabil pentru mine.

Această lucrare, însă, m-a captivat de-a dreptul, prin dramatismul narațiunii și prin modernitatea sonorității (au fost momente când s-a auzit ca un film de acțiune de ani ’90), făcându-mă să urmăresc libretul rând cu rând și să simt o satisfacție crescândă, pe măsură ce acele versuri căpatau substanță în ochii și urechile mele.

Multe ar fi de lăudat la această reprezentație, de la dubla ipostază a lui Emmanuel Resche-Caserta, în pur spirit baroc, atât interpret, cât și dirijor, sau versatilitatea vocală a protagoniștilor (Judith Van Wanroij, Benoit-Joseph Meier, Thomas Dolie, Stephan Macleoud) la impetuozitatea Corului de Cameră din Namur sau măiestria domnului de la percuție, care putea construi orice sunet de fundal era necesar, de la furtună la nostalgie.

Ce să mai, Les Ambassadeurs – La Grande Écurie e, cum s-ar zice în termeni fotbalistici, o formație galactică.

Însă, mă voi lăsa cuprins de dulcele și inevitabilul păcat al părtinirii si o voi scoate în evidență pe soprana Marie Perbost, interpretă a mai multor roluri, dar mai ales al Venerei, zeița dragostei.

O voce mlădioasă, capabilă de fel si fel de artificii, și un zâmbet cuceritor, dar și ștrengar, caci amorul e frumos și încurcat.

Peste trei ore care au trecut pe nebănuite, astfel că aproape am uitat că urma să ne mutăm în încăpătoarea Sală a Palatului, pentru a urmări Orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia, sub bagheta lui Daniel Harding.

Prima dintre lucrări a fost una aparte.

Sinfonia (titlul e deliberat, nu e o greșeală a mea) a lui Luciano Berie nu încântă în sens absolut.

Dimpotrivă, este un amalgam de sunete și voci, care se contrazic, se împung, se reped către auditor ca și cum ar vrea să-l înhațe.

Totul pare haos, dar este de fapt o titanică muncă de coordonare, din partea tuturor celor implicați, precum instrumentiștii care aveau de punctat un anume sunet într-un anume moment sau membrii vocali ai London Voices, care emiteau acele crâmpeie repetate obsesiv cu o sincronizare infinitezimală.

O compoziție al cărei tâlc devine și mai pregnant odată ce ai părăsit sala de spectacole și, în lumea așa-zis reală, te asaltează mesaje contradictorii în permanență.

Sinfonia este metafora sugestivă a climatului auditiv în care trăim.

Același Luciano Berio a adaptat Cântece populare din diverse părți ale lumii (SUA, Armenia, Franța, Italia sau Azerbaidjan), cărora le-a dat voce mezzosoprana Magdalena Kozena.

Ceea ce varia, dar era și asemănător la fiecare arie mi-a relevat ce caracter unificator are muzica. Mulțumită ei, diferențele dintre noi, altminteri naturale, își găsesc drum către acel ceva de la care am pornit toți.

Dacă lumea e o mare, atunci a noastră de acum e una zbuciumată, învolburată de conflicte, iar noi de agățăm de o societate care pare în derivă, pentru a ajunge la liman.

E greu, dar avem alături și Marea lui Claude Debussy, care, ca multe alte compoziții din vasta comoară a muzicii clasice, sunt ca o rază de lumină pe un cer întunecat.

Am gustat din Festivalul Internațional ”George Enescu” deplasându-mă la el acasă.

Acum îl aștept la mine acasă, în Craiova.

Așteptarea e plăcută, căci deja știu că mă va încânta.

Credit foto: Festivalul Internațional ”George Enescu”.

Jocuri tari cu coloane sonore așijderea

By Iulian in Intre muzical si conceptual, Jocuri 0 Comment

Nu ascund că, atât din punct de vedere al divertismentului, cât și al educației, jocurile video au îndeplinit pentru mine un rol semnificativ alături de cărți și filme, iar o latură a lor unde gusturile mi-au fost cultivate în profunzime a fost aceea a componentei muzicale de care au beneficiat.

Mai jos aveți o listă de zece jocuri video cu coloane sonore remarcabile, care, în lumea cinematografiei, ar concura la Oscar cu siguranță:

***

Command & Conquer: Red Alert – e drept, primul joc de strategie pe care l-am văzut vreodată a fost cel dintâi Command & Conquer. Mi-aduc și acum aminte, cum, elev de gimnaziu pasionat de extraordinara serie despre Al Doilea Război Mondial intitulată Battlefield, ședeam alături de prietenul care juca și urmăream cu ochi uimiți desfășurarea ostilăților dintre GDI și The Brotherhood of Nod, permițându-mi chiar să fac unele sugestii tactice din când în când.

Însă din această serie, Red Alert este titlul pe care l-am parcurs eu însumi pe îndelete. Un joc mai puțin original ca idee și narațiune, dar cu aspecte tehnice îmbunătățite și o complexitate sporită, toate însoțite de o coloană sonoră formidabilă, care îmbină house, tehno și uneori trance, în timp ce, foarte des, pe fundal se disting zgomotele unor bocanci mărșăluind implacabil.

***

Quake 2 – posteritatea a înregistrat mai mult Quake 3, pentru impulsul pe care l-a dat înfruntărilor umane în rețea, iar, din punct de vedere muzical, cel dintâi joc Quake este aureolat de contribuția auditivă a celor de la Nine Inch Nails, însă, pentru mine aceasta a rămas experiența care s-a imprimat cel mai adânc între sinapse, nu ultimul rând grației coloanei sonore.

Un amestec de rock industrial, tehno și chiar rave, antrenant și brutal, impecabil potrivit senzației că ești ultimul reprezentant al omenirii într-un infern populat cu arătări organice sau robotice coșmărești.

***

Atomic Bomberman – o creație ludică delirant de distractivă, care a dus, probabil, la distrugerea multor tastaturi, mai ales când era jucată la două mâini.

Adrenalina sărea de limitele normalului când încercai să eviți bombele adversarului și să le plasezi în labirint pe cele proprii, iar coloana sonoră contribuia masiv la asta, printr-o sonoritate tehno, house și rave cum numai în anii ’90 s-a putut compune.

Ascultând-o din nou, pot să jur în anumite momente că e un album nedeclarat al celor de la Prodigy.

***

Age of Empires – din punct de vedere intelectual și tehnic, Age of Empires 2 este un joc net superior acestuia. De fapt, pasiunea mea pentru istorie a primit un imbold hotărâtor de la succesorul jocului de față, însă acesta, pe lângă faptul că mi-a prilejuit una dintre primele mele victorii memorabile într-o încleștare de strategie cu un oponent uman, a avut coloana sonoră care m-a impresionat mai mult.

Un ansamblu de sunete tribale, așa cum se cuvine unei povești despre zorii civilizației, împletite în melodii fie impetuoase, fie tensionate discret, așa cum se auzeau filmele în anii ’90.

Iar incantația preotului era o melodie hazlie în sine.

***

FIFA: Road to World Cup 98 – când am luat la liceu, mai că n-am făcut greva foamei, ca să-i conving pe părinții mei să îmi ia un calculator nou, capabil să ruleze, în primul rând, acest joc, pe care îl încercasem la un prieten și mă înrobise prin modul (realist pentru vremea aceea) cum simula sportul-rege.

Când, într-un final, m-am putut dedica lui o vară întreagă, am descoperit că îmi plăcea să petrec neobișnuit de mult timp în meniurile de tot felul.

Motivul?

Melodiile excepționale de pe fundal, multe de pe albume de la Chrystal Method, la care se adăuga emblematicul cântec cu titlu metatextual – Song 2 – al celor de la Blur.

***

Omikron: The Nomad Soul – un joc care începe formidabil (personajul din altă dimensiune care se adresează direct jucătorului și apoi cotitura narativă extraordinară de mai târziu), o ia încetișor în jos, ajungând la final să pară repetitiv și neinspirat, atât intelectual, cât și estetic.

Rămâne, totuși, memorabil, orașul bladerunnerian din primul capitol și cele trei secvențe realizate cu tehnologia grafică a jocului, reprezentând trei melodii ale lui David Bowie, care a contribuit, de altfel, la toată coloana sonoră, ba chiar apare, cumva, și drept personaj (nu zic mai multe, e una dintre revelațiile importante ale poveștii).

Mărturisesc că stima mea pentru David Bowie, pe care nu l-am înțeles niciodată pe deplin ca expresie artistică, a crescut enorm după ce l-am regăsit aici, dar și ca actor în The Last Temptation of Christ sau Zoolander.

***

Gorky 17 – un joc cu o atmosferă de un macabru foarte reușit, care urmărește un grup de soldați NATO trimiși a explora o fostă bază sovietică unde se zvonește că ar fi apărut creaturi ciudate, așa cum a plăsmuit imaginarul colectiv după accidentul de la Cernobîl. Arhitectura spațiilor explorate e lugubră, luptele care au loc pe ture (ca într-un joc de șah) sunt palpitante, iar aceste două dimensiuni ale jocului sunt potențate de coloana sa sonoră.

Sunete ambientale, zvâcnete prevestitoare de rău și arii triste, amestecate precum într-un Stalker și mai întunecat.

***

Kingpin: Life of Crime – un joc FPS (First-Person Shooter) foarte îndrăzneț pentru vremea lui, care explora lumea tenebroasă a gangsterilor, dar nu aceia stilați a la Scorsese, ci unii cu cefe late și slinoși, care nu ezită să dea cu o țeavă ruptă și să înjure spurcat de tot.

Odiseea protagonistului care supraviețuiește unei bătăi serioase și își ia treptat revanșa pe toate straturile acestui univers interlop este însoțită în mod puțin spus adecvat de o coloană sonoră cu un ritm rap meseriaș rău, la care se vedea gheara celor de la Cypress Hill.

***

Tropico – poate cel mai complex dintre jocurile de pe această listă, o simulare amuzantă, dar și ilustrativă a înseamnă să fii șef de stat și să ai de armonizat (sau zdrobit) toate grupurile de interese din interior, balansând pe plan extern între cele două mari puteri ale Războiului Rece.

Calea dictatorială sau democratică pe care o apuci (și alegerea nu e niciodată simplă, credeți-mă) în a conduce această insulă caraibiană fictivă se desfășoară pe niște acorduri de muzică latino gen merengue sau salsa de toată frumusețea.

Jocul a avut un așa succes, încât a avut până acum cinci continuări, iar fiecare a avut grijă să aibă o coloană sonoră de excepție.

Însă prima dintre ele rămâne cea mai bună.

***

Prince of Persia: Sands of Time – jocul cel de demult a fost unul de legendă, însă acest pariu de a-l reface în mod tridimensional a zămislit o altă capodoperă.

Acrobațiile protagonistului, demne de un Tom Cruise (mă mir că nu i-a venit ideea asta încă), narațiunea în care timpul nu este un râu, ci un ocean, și, nu îl ultimul rând, coloana sonoră fac din această aventură ludică una de neuitat.

În timp ce sfidezi gravitația și înfrunți hoarde de inamici manifestându-ți abilitățile marțiale demne de un Jet Li, ai de ascultat o superbă îmbinare de acorduri de rock și unduiri orientale, ca într-o 1001 și una de nopți, actualizate pentru secolul XXI.

De poveste.

Gala laureaților

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Unul dintre sporturile pe care le urmăresc de când eram mic (am scis despre geneza acestei pasiuni aici) este patinajul artistic.

Orice aventură vizual-auditivă de acest gen are două componente: partea competițională, când estetica este dublată de fiorul întrecerii, de dramatism și relevații, și gala laureaților, când pur și simplu te lăfăiești pe canapea și te delectezi cu numerele simpatice ale concurenților care fac parte din ea.

Așa cum acest Roots Season al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova m-a pus în fața unor provocări muzicale și intelectuale de mare intensitate pe tot cuprinsul său, tot așa, la închiderea stagiunii, am trăit relaxarea pe care ți-o dă o veritabilă gală a laureaților.

La un astfel de eveniment, în patinaj, participanții se joacă, de obicei pe melodii cunoscute, astfel încât conexiunea cu publicul să fie deplină și aidoma s-a întâmplat la acest concert.

Am regăsit bucăți din Carmen de Bizet, la care se activează automat bâțâitul din cap sau Vara din Anotimpurile lui Vivaldi, cu energia ei vijelioasă.

Unii patinatori fac deliciul publicului cu tot felul de giumbușlucuri și exact asta se poate spune despre ”Thoughts of Love”, vals pentru trombon solo de Arthur Pryor, la care toată lumea surâdea, chiar și chipurile îndeobște scorțoase.

Alți patinatori încearcă figuri altminteri riscante în competiția oficială (vezi saltul în spate al inimitabilei Surya Bonaly), iar o impresie ca asta mi-au lăsat și Primăvara din ”Anotimpurile din Buenos Aires” pentru vioară și orchestră a lui Astor Piazzolla sau Liebesfreud pentru vioară și orchestră al lui Fritz Kreisler.

Iar paralelele se pot lungi încă mult de-aici, pentru că programul spectacolului a fost mai generos ca un proaspăt tătic care dă de băut la tot barul.

O gală a laureaților nu mai pune pe primul loc întrecerea, ci este o celebrare a talentului și a diversității, iar echivalenta ei de la Filarmonica din Craiova a marcat asta printr-o decizie foarte înțeleaptă.

Soliști ai multor componente ale programului au fost chiat membrii ai orchestre simfonice, adică unele figuri pe care le regăseam de obicei în colectivul care ne poartă pe valuri melodice în fiecare săptămână.

Yurii Tovarnytskyi, Simona Petrencu, Liviu Fărcaș, George Butușină, Dan Predoi, Alexandru Țapeș, Anna Tovarnytska au fost cei de data aceasta, căci sper ca la următoarele ocazii să apară fiecare dintre colegii lor.

Iar patinajul îmi oferă și o asemuire care îmi face o deosebită plăcere. Prin dedicare, gesturi ample și dărnicia aprecierilor față de cei pe care îi conducea, dirijorul David Schlager (că tot am avut multe șlagăre, nu?) mi-a adus aminte de Stephane Lambiel, fostul mare piruetist al gheții, în ipostaza sa de acum, cea de antrenor.

La final, forțele reunite ale orchestrei simfonice și coralei academice ale Filarmonicii ”Oltenia” au cântat Dansurile polovețiene din opera Cneazul Igor a lui Alexandr Borodin cu un asemenea patos, încât trebuie să fi răsunat în toate colțurile țării.

Se știe, se știe,

Se face muzică-n Bănie!

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Bonnie și Clyde

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

De curând s-a încheiat o perioadă de mare dihonie în România.

Ne-am certat cu prietenii, ne-am certat cu neamurile, ne-am certat cu necunoscuții pe Facebook.

Acum, zice-se, ar trebui să înceapă efortul de reconciliere.

Nu știu cât succes ar putea avea un astfel de demers, însă unul care ar avea șanse reale este negreșit Magnificat pentru soprană, cor și orchestră al lui John Rutter, pe care l-am audiat la cel mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

În primul rând, ne-ar uni satisfacția de a fi fost, potrivit spuselor dirijorului Radu Zaharia, primii de a-l fi audiat în România. O astfel de mândrie patriotică e curat factor de coeziune.

Apoi, să vezi forțele reunite ale orchestrei simfonice și ale coralei academici craiovene (aceasta din urmă ghidată din umbră de Bogdan Botezatu), cântând cu patos astral e un îndemn să lași adversitatea la o parte și să întinzi o mână celuilalt.

Deși Magnificat a început ca un imn creștin, iar controversa religioasă e unul dintre substraturile sciziunii care macină țărișoara noastră, laic să fii, tot ești fermecat și pacificat de sonoritatea sa, așa cum a fost aranjată de John Rutter.

Iar vocea mlădioasă a sopranei Rut Iovescu are darul să liniștească chiar și cele mai ardente partizanate.

Numiți-mă antisocial, daca vreți, însă, pentru mine, mai captivant a fost Dublul concert în Re minor pentru vioară, pian și orchestră de Felix Mendelssohn-Bartholdy.

Ondin Brezeanu mânuind arcușul, iar Mădălina Pașol claviatura, cele două instrumente centrale ale muzicii clasice au fost un veritabil cuplu Bonnie și Clyde.

Au conlucrat, au concurat, s-au tachinat, au dialogat, au avut momente de încrâncenare, dar și unele de tandrețe, au stat de șase unul pentru altul, astfel încât, când unul o lăsa mai moale, intervenea celălalt cu energie.

Împreună, au acționat hoțește și ne-au jefuit de ultima fărâma de atenție pe care am fi dedicat-o altor activități, altminteri nefaste, precum telefonul sau șușotitul.

Ca un făcut, după acest jaf în stil în stil simfonic, am plecat de la Filarmonica din Oltenia mai bogat, nu mai sărac.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Eurovisionul lui 2025

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Unii n-au dormit noaptea de grijă în noaptea dintre 17 și 18 mai, pentru că urmau alegerile noastre prezidențiale.

Eu m-am văduvit de o parte de somn, la rându-mi, dar nu de grijă (deși era și ea, acolo, cuibărită în suflet), ci pentru că nu m-am putut lipsi de încă o ediție a Eurovisionului, acest spectacol decadent, kitschos și irezistibil.

Mai jos sunt impresiile mele redactate despre întreg spectacolul și despre fiecare dintre melodiile participante, redactate chiar în timp real, precum și considerațiile mele asupra controverselor și aspectelor inedite care l-au marcat.

***

Începe spectacolul, cu câștigătorul de anul trecut, Nemo, care a luat-o și mai razna, fapt suplimentat de prestația din a doua parte a nopții.

Iar acum, ce-i important, analiza la sânge a fiecărui cântec în parte.

Norvegia – costume a ala A Game of Thrones, dar luate de la ieftinica, cu un ritm manelistic, surprinzător pentru o țară de vikingi, iar vocea e atât de firavă, încât interpretul sigur nu ajunge în Walhalla.

Luxemburg – mizanscenă reușită, voce decentă, idee infantilă și dezbrăcare intermediară, ca la Letonia când a câștigat Eurovisionul acum ceva ani.

Estonia – de asta mă uit la Eurovision, de asta îndur o sumedenie de nimicuri așa-zis muzicale, ca să mai găsesc câte o astfel de bijuterie, care, deși nu o să câștige, o să devină legendară.

Israel – voce bună, melodie așijderea, dar adversitatea publicului e aproape palpabilă (despre asta, mai multe spre finalul articolului).

Lituania – Roacări psihedelici, cu un solist care are o coafură cum mi-a făcut mama odată, crezând că mă putea tunde singură, așa cum făcea cu sora mea.

Spania – o bunoacă botoxată, un pic de flamenco, niște unghii care ar trebuie interzise prin Convenția de la Geneva și semi-pornografia deja încetățenită de la Eurovision.

Ucraina – melodie ca vai de ea și e clar că bărbații din Ucraina sunt de front, de a trebuit să-l trimită pe interpretul ăsta în roz turbat.

Marea Britanie – Miss Eurovision, versiunea triplă, but what the hell is this song about?

Austria – încă o melodie a unuia cu voce de castrato, că doar a avut succes anul trecut, dar mizanscena e atât de stilată și se potrivește atât de bine muzicii, încât la final m-am pomenit făcând ceva ce rar mi se întâmplă la Eurovision: să aplaud.

Islanda – boy band la mișto, dar melodia are ceva vervă și te prinde nițel.

Letonia – iele precreștine, cu un ritm care se repetă agasant și cu niște costume mulate care invită la gânduri obscene.

Olanda – nu le-a spus nimeni batavilor că francezii n-au câștigat și n-o să câștige în veci cu șansonete de-astea?

Finlanda – încă un pic de pornografie, de data aceasta la o altă categorie de gabarit.

Italia – versuri senzaționale, au ceva din Bob Dylan, impresie sporită de muzicuța de la final.

Polonia – tipa asta arată ca Dana Budeanu și mai are și atitudinea ei.

Germania – încă o adolescentă scăpată de acasă, ca Lena aia care a câștigat acum ceva ani.

Grecia – o versiune mai tânără de Nana Mouskouri, cu un of de parcă ar fi încă în pericol de intrare în incapacitate de plată.

Armenia – bănuiesc că femeile heterosexuale și bărbații din echipa cealaltă au salivat serios la tipul ăsta și nici melodia nu e rea.

Elveția – melodia aia prin care țara-gazdă se asigură că nu mai intră la cheltuială la anul.

Malta – ceva gen Netta de acum câțiva ani, dar cu și mai mult kitsch, ceea ce o performanță în sine.

Portugalia – hai că ați câștigat o dată așa, nu mai merge.

Danemarca – am tot auzit de-astea de când am început să prind ochi pentru Eurovision, iar tânăr nu mai sunt.

Suedia – ăștia sunt favoriții la casele de pariuri, e ceva ce-mi scapă?

Franța – înțeleg metafora, mizanscena e cu tâlc, dar ”maman” țipat la nesfârșit strică tot.

San Marino – străvechea republică ne aduce aminte că e în Italia, totuși, cu diferența că nu se teme de ridicol.

Albania – ceva manelistic, că au fost cam puține până acum, noroc că a compensat campania noastră electorală.

***

Ca idei de final, mă bucur în primul rând că am nimerit din nou pe cîștigător – JJ din Austria – așa cum am reușit odinioară cu Helena Paparizou, Lordi, Marija Serifovic sau Dima Bilan (deși această din urmă melodie nu mi-a plăcut, dar l-a avut pe Plușenko și asta i-a spart pe mulți).

Duelul legendelor din perioada de votare a fost o pildă de înțelepciune din partea organizatorilor, care au înțeles că Eurovisionul produce favoriți un pic altfel decât scorul final.

S-a revărsat multă ură online împotriva Israelului, fapt accentuat de vorbele în ebraică spuse la finalul melodiei de reprezentanta Yuval Raphael; am găsit ulterior că ar însemna ”poporul israelian va învinge întotdeauna”.

O declarație care pare sfidătoare, însă există un amănunt care merită menționat.

Această tânără artistă era la Festivalul Nova când au dat iama scelerații de la Hamas și, ca să supraviețuiască, s-a ascuns într-un refugiu, a fost rănită cu șrapnel și a stat ore întregi printre cadavre.

Credeți ce vreți despre Netanyahu și clica lui (eu, unul, nu prea de bine), dar să nu negăm că, după toate astea, a avea forța să vii să cânți în fața unui public care te huiduie e semn de mare curaj.

Să-i dăm fetei ce-i al ei.

Numărul mare de voturi (cel mai mare, de fapt) primite de la spectatori e clar rodul unei campanii susținute a coreligionarilor de prin Europa, nu neapărat un merit muzical.

Ceea ce nu se poate spune despre a doua cea mai votată melodie, a lui Tommy Cash reprezentând Estonia.

Până la urmă, se pare că oamenii mai au umor, veselie și energie.

Așa că să ne hrănim din ele până la Eurovisionul din 2026.

Eurovision 2025 pe Twitter

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Așa de prinși au fost românii în vâltoarea campaniei electorale, că mulți au uitat că ieri seară a avut loc o nouă ediție de Eurovision.

Nu și eu, care mi-am recuperat in extremis contul de Twitter (nu-i zic cum vrea Elon Musk, nici dacă mă dă afară de-acolo), unde am urmărit agora europeanaă dând cu părerea și cu miștourile despre prestațiile muzicale și restul daraverurilor din cadrul concursului.

Până apuc să îmi desciferez notițele luate chiar atunci, vă las cu o nouă selecție de poante adunate de pe Twitter:

It’s the 69th Eurovision Song Contest. The gayest Eurovision of all time!

Did Graham Norton just say that a wheel chair athlete featuring in the opening to Eurovision will have a very „tiring walk” to the venue?

This programme may contain flashing images along with a large throng over excitable homosexuals.

I guess they wouldn’t sing Boom Bang a Bang now cos of all the wars going on.

I just give Israel the win so I can see Twitter meltdown.

This lads singing about the time he was playing Fortnite and the wi-fi went off (despre Lituania).

Estonia so far has been the highlight, who sings about coffee apart from George Clooney?

One peace dividend I’m hoping for after any ceasefire, is that Ukraine isn’t pity-voted into the final of Eurovision each year, even when their song is shite. This year’s act looks like it’s plucked from a Seventies Sci-fi B movie.

Why do we the UK even bother with Eurovision, we will get less points than Israel. Brexit means Brexit.

Everytime I see people from Iceland I get surprised that people actually live there.

Latvia doing their bit for tapeworm awareness. It’s not all political!

Claude, another illegal migrant (despre reprezentantul Olandei, care era de culoare și a cântat în franceză).

Captivated by Erika’s tities, damn that is God’S work (despre Finlanda).

Dis donc, beaucoup de Français ce soir.

Why do Fench ballads gotta be so depressing?

Finland, and now Malta… another country going for the juvenile sexual innuendo vote.

That was fun, now for the shitshow and stressed of the cursed combo of rigged and political voting.

I suspect countries round the world watching Eurovision will know what decadence and decay look like, and also be deeply jealous of it.

Barocul e de-al nostru

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

La cel mai recent spectacol de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova am avut de-a face cu barocul.

Dar nu ca o relicva a unui trecut de care ne despart trei secole, ci un baroc de o modernitate impresionantă și chiar savuroasă.

Venisem chitit să ascult pentru prima dată pe viu Stabat Mater a lui Giovanni Batista Pergolesi, o lucrare de o mare încărcătură emoțională, care are o tematică religioasă (Fecioara Maria plângându-L pe Iisus răstignit), dar pe care o transcende și devine o universală plângere a mamelor care își văd copii victime ale urâciunii discriminării și violenței arbitrare.

Am regăsit toată această tristețe sublimă, sporită de prezența unei soprane tinere, dar impunătoare din punct de vedere sonor – Cristina Fieraru – secondată inspirat de mezzosoprana Victoria Ghirvu.

Și, deși capacitățile vocale ale celor două interprete erau consistente, momentele când am fost cel mai mișcat cel mai mult au fost când redau versurile aproape în șoaptă în perfectă sincronizare cu arcușurile mângâind ușor corzile instrumentelor, având în centru două arciulito (lăute de dimensiuni mari, specifice barocului), manevrate cu impecabilă discreție de Olivia Iancu și Claudiu Lobonț.

Suferința mută și suferință exprimată plenar, parcă am regăsit cele două grupuri statuare pe care le-am contemplat mai demult în Bologna și despre care am scris aici.

A urmat Concertul nr. 1 în Re minor pentru pian și orchestră, BWV 1052 al lui Johann Sebastian Bach, titanul baroc prin excelență.

Dar nu i-a lipsit modernitatea nici creației, căci au fost moment când claviatura emitea sonorității ca ale unui filme de acțiune în momente de respiro plin de suspans.

De-a lungul timpului, s-au manifestat artistic diverși pianiști la Filarmonica din Craiova. Unii dintre ei erau virtuozi năvalnici, care te captivau printr-un diluviu de energie.

Însă, am ajuns să prețuiesc și acel desăvârșit meșteșug și acea experiență (inclusiv de viață), precum a lui Constantin Sandu, care i-au permis să transpună creația lui Bach în plenitudinea grației ei.

După atâtea momente elegiace, merită să înceapă distracția!

Da, muzica barocă, aceea pe care o asociem petrecerilor pompoase și scorțoase de la Versaillesul lui Ludovic al XIV-lea, poate fi antrenantă ca la un festival contemporan.

Ce-i drept, a fost nevoie de un showman care să unească încântarea publicului cu aplombul orchestrei și al corului (ghidat de Bogdan Botezatu), iar spectacolul Filarmonicii din Craiova l-a aflat în persoana dirijorului Andrei Stănculescu.

Cu sceptru lung și tamburină, cu o pasiune contagioasă, a condus selecțiunile din Indiile Galante ale lui Jean-Philippe Rameau într-un crescendo de bucurie a vieții.

Oamenii suferă de sute de ani.

Dar tot de atât timp știu și să se distreze.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.