Interesul pentru subiecte biblice a fost mare anul acesta. Intai Noah, iar acum Exodus: Gods and Kings, in regia lui Ridley Scott. Numele cineastului pare promitator in relatie cu subiectul, insa nu trec mai bine de 20 de minute, ca esti nevoit sa constati cu durere in suflet ca, desi tehnic vorbind, este acelasi mare dirijor de scene de anvergura, in schimb, capacitatea de a asambla o experienta cinematografica profunda pare a i se fi diminuat considerabil.
Povestea lui Moise interpretat de un Christan Bale corect in prestatie este aceeasi pe care o stim, insa modificata pe ici, pe colo, prin punctele esentiale. Protagonistul este un mare soldat si e trimis in surghiun pentru motivele care aduc suspect de mult cu acelea care genereaza intriga din Gladiator. Deviationismul narativ ia sfarsit cand Moise are epifania si e trimis sa isi elibereze poporul.
Din acest punct, filmul capata oarece vitalitate, in parte multumita aptitudinilor regizorului, dar si pentru ca episodul plagilor abatute asupra Egiptului este deosebit in sine. E meritul acestei pelicule si al realizatorilor ei ca mi s-a relevat un aspect foarte important al povestilor biblice – puterea metaforelor. Exodus incearca sa prezinte urgiile care ii lovesc pe egipteni dintr-o perspectiva daca nu realista, macar explicabila. Moft de scenariu, la fel ca al lui Darren Aronofsky de a amesteca creationism si evolutionism, insa sosirea ingerului mortii care ii rapeste pe primii nascuti este grandioasa prin executie si prin sinistrul pe care il degaja. Am inteles astfel ce stie oricine este parinte: foametea, bolile sunt nimic pe langa durerea de a-i pierde pe cei carora le-ai dat viata.
Mult-laudatele cadre care redau maretia Egiptului antic sunt mai mult exercitii de virtuozitate vizuala, iar stravechea civilizatie este tratata cam kitschos, ca si faraonul sau, interpretat sincer, dar fara prea multa subtilitate de Joel Edgerton. Departe de mine de a fi partinitor in favoarea egiptenilor, doar pentru ca sunt fascinat de ce au realizat, insa sa-l vad pe Ramses al II-lea drept un simplu bataus-sef nu mi-a cazut foarte bine. Asa sa nu mai pomenesc de spanzuratorile medievale de care abuzeaza.
In planul secund, in centru: John Turturro in rolul faraonului Seti! Umor desucheat sau cea mai neinspirata decizie de casting a anului?
Dupa ce filmul catadicseste sa se incheie, in oftatul unora si chicotitul altora, vedem o dedicatie a lui Ridley Scott catre fratele sau Tony, care a ales sa-si puna capat zilelor acum cativa ani. Dintr-o data, tot filmul cu bune si rele mi-a aparut intr-o lumina noua.
E facut cu durere in suflet, durerea de a pierde pe cineva drag sau durerea de a intelege ca nimeni si nimic nu e vesnic.
I mostly agree with you…. 🙂 recunosc ca m-a bucurat si subiectul ales si ….casting-ul ….
Mie mi-a plăcut filmul cu bune, cu rele. Ai uitat sa menționezi războiul de gherilă practicat de Moise și ai lui:-).
Eu din filmul asta am reținut ca dacă te lovești suficient de tare la cap, începi sa vorbesti cu Dumnezeu.
Da, multumesc ca mi-ai reamintit aspectul pe care l-ai mentionat in primul paragraf. Cat despre al doilea, cred ca pasesti pe un teren periculos :).