Dao ma zei (Hoțul de cai) ar fi rămas o simplă picătură în vastul ocean al cinematografiei, dacă titlul său n-ar fi fost menționat la un moment dat de Martin Scorsese drept unul dintre filmele preferate ale anilor ’90 (rezultând astfel un mică inadvertență temporală, pentru că producția în cauză datează din 1986).

Acest neprețuit sprijin a catapultat creația lui Zhuangzhuang Tian în atenția publicului și în a posterității, care i-a dat dreptate marelui regizor american, pe care îl firitisesc și eu pentru simțul estetic fără greșeală.

Plasată într-un Tibet la fel de demitizat pe cât l-am vizualizat după lectura cărții lui Sam van Schaik, povestea este a protagonistului cu ocupația eponimă și efectele pe care le suferă prin ostracizarea pe care i-o atrage.

Filmul este un minunat monument etnografic, însă nimic din bogăția cutumelor și pitorescul costumelor nu abate atenția de la personajul principal, jucat cu acea rară combinație de naturalețe a omului din partea locului și expresivitate actoricească autentică de Rigzin Teshang.

Pe el îl urmărim și prin el simțim ambivalența la care ne supune această narațiune laconică.

Bănuiesc că Martin Scorsese a simțit o atracție aparte pentru Dao ma zei, tocmai pentru că a văzut în acest hoț de cai ceva care i-a adus aminte de galeria mafioților complecși pe care i-a pus pe ecran de-a lungul timpului.

Tâlharul tibetan este și un tată iubitor, se dedă la fărădelegi, dar e străbătut și de acel fior religios atât de specific Acoperișului Lumii, nu ezită să devină un paria îndeplinind un ritual înjositor, dar refuză să își taie pletele în semn de penitență.

Într-un cadru natural maiestuos, dar aspru cu oamenii, luminile și umbrele personalității sale ne forțează să înțelegem că, pe măsură ce altitudinea muntelui crește, cea a piramidei lui Maslow scade.

Marea calitate a acestui film este un paradox. În realitate, natura copleșește omul. Aici e invers, drama umană e atât de apăsătoare, încât mai că nu poți să te bucuri de imaginile grandioase în care are loc.

Kekexili îți mai oferea momente de palidă veselie, astfel încât să te bucuri de spațiile vaste și zeiești ale platoului tibetan.

Dao ma zei nu e atât de îngăduitor.

Are o misiune frustă, pe care și-o îndeplinește la fel de implacabil precum vântul și vijeliile care destramă și cele mai trainici edificii umane:

Să ne spună că viața e o zbatere, de multe ori sortită eșecului.