Dao ma zei (Hoțul de cai) ar fi rămas o simplă picătură în vastul ocean al cinematografiei, dacă titlul său n-ar fi fost menționat la un moment dat de Martin Scorsese drept unul dintre filmele preferate ale anilor ’90 (rezultând astfel un mică inadvertență temporală, pentru că producția în cauză datează din 1986).
Acest neprețuit sprijin a catapultat creația lui Zhuangzhuang Tian în atenția publicului și în a posterității, care i-a dat dreptate marelui regizor american, pe care îl firitisesc și eu pentru simțul estetic fără greșeală.
Plasată într-un Tibet la fel de demitizat pe cât l-am vizualizat după lectura cărții lui Sam van Schaik, povestea este a protagonistului cu ocupația eponimă și efectele pe care le suferă prin ostracizarea pe care i-o atrage.
Filmul este un minunat monument etnografic, însă nimic din bogăția cutumelor și pitorescul costumelor nu abate atenția de la personajul principal, jucat cu acea rară combinație de naturalețe a omului din partea locului și expresivitate actoricească autentică de Rigzin Teshang.
Pe el îl urmărim și prin el simțim ambivalența la care ne supune această narațiune laconică.
Bănuiesc că Martin Scorsese a simțit o atracție aparte pentru Dao ma zei, tocmai pentru că a văzut în acest hoț de cai ceva care i-a adus aminte de galeria mafioților complecși pe care i-a pus pe ecran de-a lungul timpului.
Tâlharul tibetan este și un tată iubitor, se dedă la fărădelegi, dar e străbătut și de acel fior religios atât de specific Acoperișului Lumii, nu ezită să devină un paria îndeplinind un ritual înjositor, dar refuză să își taie pletele în semn de penitență.
Într-un cadru natural maiestuos, dar aspru cu oamenii, luminile și umbrele personalității sale ne forțează să înțelegem că, pe măsură ce altitudinea muntelui crește, cea a piramidei lui Maslow scade.
Marea calitate a acestui film este un paradox. În realitate, natura copleșește omul. Aici e invers, drama umană e atât de apăsătoare, încât mai că nu poți să te bucuri de imaginile grandioase în care are loc.
Kekexili îți mai oferea momente de palidă veselie, astfel încât să te bucuri de spațiile vaste și zeiești ale platoului tibetan.
Dao ma zei nu e atât de îngăduitor.
Are o misiune frustă, pe care și-o îndeplinește la fel de implacabil precum vântul și vijeliile care destramă și cele mai trainici edificii umane:
Să ne spună că viața e o zbatere, de multe ori sortită eșecului.
Lifeboat este un film care are toate premisele sa atraga atentia si toate calitatile sa o mentina treaza pana la final. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, un vas occidental este scufundat de un submarin german, iar cativa supravietuitori se grupeaza intr-o barca de salvare si indura calvarul pana la intalnirea cu o nava prietena. Situatia se complica in momentul in care si asa chinuitul echipaj salveaza un neamt si nu se indura sa il lase prada valurilor, desi aversiunea fata de cei care au provocat nenorocirea e mare.
Din punct de vedere al realizarii, aceasta tensiune se descompune in cateva elemente fara cusur: modul unic in care Hitchcock stia sa induca suspansul, imaginile puternice si cu ceva iz poetic, scenariul subtil al lui John Steinbeck si interpretarile excelente. Acestea apartin unor actori fara nume cunoscute, dar care redau impecabil game largi de trairi. Filmul incepe aproape neverosimil, cu o doamna bine imbracata intr-o haina de blana, coafata ca la carte, care sta intr-o barca de salvare, de parca ar fi intr-o simpla promenada. Acest personaj mi-a atras cel mai mult atentia prin numele cu o rezonanta aparte al actritei (Tallulah Bankhead) si prin trasaturile ei: cu o voce mai groasa decat media feminina, artagoasa, aroganta, dar si buna la suflet si sensibila; mi-a adus cumva aminte atat de Bette Davis, cat si de Marlene Dietrich.
Deseori am stat si m-am gandit ce anume face o carte SF buna: anticipatia tehnologica, viziunea tehnologica tulburatoare, ipoteza transformarilor culturale care ar sterge pe jos cu tot ce pretuim in prezent?