Șase fete dezghețate și Toc Toc

Împreună cu grupul de fete istețe și gureșe pe care l-am evocat și cu alte prilejuri, am derulat o activitate care a vizat câteva chestiuni de psihologie, cum ar fi ideile lui Freud, Pavlov sau Kahneman, hormonii (serotonină, endorfine, oxitocină) și rolul lor sau Testul Rorschach.

Ca idee de aplicație, mi-a dat prin cap, că acolo se întâmplă toate, să le duc la Toc Toc, cea mai de succes piesă de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, scrisă de Laurent Baffie și regizată de Alexandru Boureanu și Raluca Păun.

Aveam, însă, rezerve, într-o anume privință, așa că m-am consultat atât cu fetele, cât și cu mămicile, întrebându-le:

E vreo problemă dacă apar și CÂTEVA înjurături pe ici, pe colo?

Răspunsul, de ambele părți, a fost tranșant și univoc:

Neaaaah!

Așa că am fost cu fetele la Toc Toc și, după cum prevedeam, a fost o experiență nemaipomenită, și pentru ele, și pentru mine.

Înainte să le dau cuvântul, merită să menționez că am râs iar pe cinste, ceea ce nu e puțin lucru pentru o comedie văzută a doua oară, deși am remarcat o mică variație la un personaj, confirmată oarecum de părerile fetelor.

Iar acum, cu vocea inconfundabilă a lui Charlton Heston din scena de debut din Hercules, declar:

You go, girls!

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Mi-a plăcut faptul că niciunul nu s-a dat bătut. (Intenționat am pus părerea asta prima – n.m.)

Mi s-au părut foarte amuzanți actorii cu tot cu bolile lor.

Când se prezentau între ei și au ajuns să se cunoască.

Cel mai mult mi-a plăcut faptul că au reușit să își depășească problemele.

Cel mai mult mi-a plăcut faptul că au fost înjurături. (Că tot se vaită lumea de melodia Erikăi Isac – n.m.)

Totul! A fost tare!

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Mi-a plăcut tot.

Mi-a plăcut tot. (Nu Lili vorbește, chiar așa a scris și a doua – n.m.)

Mi-a plăcut tot.

Totul a fost amuzant și distractiv și nu mi-a displăcut nimic.

Cel mai puțin la piesă mi-a plăcut este că aceea în alb (Romanița Ionescu – n.m.) mergea tot timpul la baie să se spele după ce atingea ceva.

Totul mi-a plăcut.

Ce personaj ți-a plăcut cel mai mult și de ce?

Mi-a plăcut de Maria (Raluca Păun – n.m.), deoarece era foarte amuzantă.

Maria, pentru că am recunoscut-o din alte piese și am adorat-o, cu porecla ”Șoșoacăăăă”!

Mi-a plăcut de Fred (Marian Politic – n.m.), Maria și Bob (Claudiu Mihail – n.m.) pentru că erau amuzanți.

Mi-a plăcut cel mai mult de Bob, pentru că era amuzant.

Personajul care mi-a plăcut cel mai mult era cel cu Tourette (Marian Politic – n.m.), pentru că înjura mereu.

Ăla de calcula (Alex Calangiu – n.m.).

Care personaj ți-a plăcut cel mai puțin și de ce?

Nu mi-a plăcut de Lili (Costinela Ungureanu – n.m.), pentru că era enervantă când repeta tot.

Bob, pentru că mi s-a părut prea copilăros la 30 de ani. (Am râs de m-am spart la asta – n.m.)

Mi-au plăcut toți.

Mi-au plăcut toți pentru rolurile bine jucate.

Cea colorată (Costinela Ungureanu – n.m.) mi-a plăcut cel mai puțin, pentru că repeta același lucru de mai multe ori.

Lili, că era enervantă.

Care tulburare mintală e cea mai gravă și de ce?

A lui Lili, pentru că e enervant să vorbești cu ea.

Tourette, pentru că înjură mult.

A lui Lili, care tot repeta cuvintele în continuu.

Cea mai gravă este cea în care îți este frică să atingi ceva fără să dezinfectezi.

Tourette, deoarece înjura în cele mai nasoale momente.

Tourette, pentru că e cronică.

Cum reușesc personajele să-și depășească problemele?

Gândindu-se la problemele celelalte, încât au uitat că au și ei una.

Prin încurajarea și susținerea celorlalți, dar și prin propria voință.

Au reușit să depășească problemele împreună și au reușit să le înfrunte fără nicio problemă.

Au uitat de problemele lor fără să își dea seama.

Personajele reușesc să-și depășească problemele prin a nu se mai gândi la ei pentru o secundă, din prietenie și din grabă.

Prin a nu se mai concentra pe ele.

Din cele de mai sus se desprind câteva concluzii.

Raluca Păun are deja o bază stabilă de fane, fapt pe care îl confirm și prin modul entuziast în care au reacționat câteva fete când a apărut în scenă.

Deși Toc Toc este un spectacol în care distribuția funcționează ca un angrenaj bine uns, e greu să nu îl remarci pe Marian Politic, ale cărui haz și dedicare, chiar și în cele mai vulgare momente, sunt irezistibile.

Când am văzut piesa prima dată, Lili a Costinelei Ungureanu a fost printre personajele care a prins cel mai mult la public.

Partitura aparte, deloc ușoară, și candoarea rostirii replicilor smulgeau râsete în mod constant.

Acum, acea seninătate adorabilă a lăsat ușor locul unei emfaze mâțâite, care servește unor momente jimcarreyiene, precum cel cu Bora Bora, dar care nu o mai impune în ansamblul de prestații comice ale partenerilor de scenă.

Când mi s-a cristalizat impresia asta în timpul vizionării, am pus-o și pe seama lipsei factorului noutate.

Și am luat în calcul și că memoria îmi joacă feste, pentru că de la creier se trag multe, după cum bine ne arată și Toc Toc.

Dar frecvența apariției lui Lili la secțiunea personaje care nu le-au plăcut fetelor este, dincolo de reacția față de caracterul debilitant al unei astfel de afecțiuni, și un indicator al recepției interpretării.

Însă, cea mai importantă concluzie reiese din ultima secțiune a chestionarului.

Fetele au înțeles importanța solidarității și efectele benefice ale distragerii atenției de la propriile probleme în favoarea conștientizării celor de care suferă cei din jur.

Sper ca aceste mesaje să le guverneze viața, pentru că vor avea de câștigat, și noi toți odată cu ele.

Iar eu îmi văd o convingere întărită.

Nu doar procentul din PIB va îmbunătăți calitatea educației din societatea noastră, ci și procentul de energie și timp pe care le alocăm celor care vin din urmă.

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Ca la noi, la toată lumea

1989.

2023.

O distanță temporală de peste trei decenii, suficientă să estompeze și să cicatrizeze un eveniment major din istoria României, dar nu într-atât, încât să nu mai suscite un interes expiator.

Această privire peste timp, sigură, dar nu total detașată, a dat rod în Libertate al lui Tudor Giurgiu.

Pelicula este o frescă de amploare a haosului sângeros din Sibiu, începând cu decembrie 1989, când apropierea dintre sediile Miliției, Armatei și Securității a dus la schimburi de focuri în care au murit oameni din toate părțile, și care a rezultat în arestarea altora, de asemenea, din toate părțile.

Se va vorbi mult despre valoarea documentară a acestei producții. Probabil că vor fi laude din nenumărate direcții (chiar și numai poveștile pe care le-am auzit eu însumi îi confirmă veridicitatea), dar și unele acuze referitoare la ficționalizare sau omisiuni, după cum însuși Tudor Giurgiu mărturisea că ar fi primit în cadrul diverselor proiecții din țară.

Mie, unuia, mi se pare că întâia calitate a filmului este valoarea sa universală.

Da, e vorba despre românii și revoluția lor, dar arbitrariul, paranoia, debandada, estomparea liniilor dintre dușmani și aliați, oportunismul odios, disoluția autorității și tot restul manifestărilor omenești și sociale care însoțesc astfel de cataclisme antropice sunt recognoscibile de oriunde din lume.

Tudor Giurgiu și echipa sa au dreptate când merg pe la diverse festivaluri internaționale cu creația lor. Li se vor recunoaște meritele artistice, atât cele legate de realizare, cât și faptul că au surprins o variantă locală a unui mecanism istoric care se poate întoarce la momente din Roma antică, din perioade de interregn papal, din Revoluția franceză sau Revoluția culturală din China.

Stilistic și narativ, Libertate e structurat în două.

Prima parte, cea a violenței fizice și a confruntării armate e intensă, derutantă senzorial și brutală fără menajamente. Suntem departe de faimosul Nou Val Românesc cinematografic, cu cadre prelungi, statice, cu supe sorbite zgomotos.

Lucrurile se întâmplă, iar tu, spectatorul, te ții de ele cum poți și nu speri decât să supraviețuiești. Material, nu știu cât de realist e filmul, dar senzația asta trebuie să fie autentică, fără doar și poate.

Spre cinstea ei, regia acestei bucăți m-a trimis cu gândul la o secvență antologică din Children of Men sau la întreg coșmarul din Black Hawk Down.

Cea de-a doua parte a peliculei domolește ritmul acțiunii, fără a-l lăsa să treneze și îl mută într-un univers carceral inedit – un bazin de înot gol.

În deja îndelungata sa istorie, cinematografie a adunat destule ipostaze ale acestui gen filmic, dar, și eliberat de orice mândrie patriotică, nu ezit să mă declar profund impresionat de amploarea ecosistemului de tipologii umane pe care Tudor Giurgiu îl compune și îl strunește fără greșeală.

Sunt multe personaje în Libertate, atât de multe, în a le reține și organiza mental, m-a ajutat că în foarte multe dintre roluri am regăsit actori pe care îi știam de aiurea. De fapt, aceasta a fost una dintre micile plăceri ale filmului, a-i dibui pe cât mai mulți, precum în The Longest Day, care colcăie de staruri.

Ha, uite-l pe Marius Manole în rol de doctor, nu prea îi merge.

Pe tipul ăla îl știu din Nunta lui Krecinski.

Ăsta e Papadopol, s-a cam îngrășat.

Iulian Postelnicu din Oameni de treabă, la fel de expresiv în felu-i placid.

Ăsta e puștanul din Un pas în urma serafimilor, văd că prestația bună de-acolo n-a fost o întâmplare.

Toma Cuzin, sfâșietor ca într-o tragedie antică.

Mirela Oprișor, oricând te poți baza pe ea.

Andi Vasluianu, nu putea să lipsească, în prima scenă nu prea e convingător, dar a doua îi iese de minune.

Și tot așa.

Bineînțeles, pentru craiovenii ca mine, Libertate prezintă un interes special din punct de vedere actoricesc, pentru că protagonist este Alex Calangiu de la Teatrul Național ”Marin Sorescu”.

O alegere inspirată, pentru că figura-i încruntată, care nu i-a servit prea bine într-o comedie precum Avarul, duce aici foarte bine prim-planurile pe care Tudor Giurgiu i le oferă cu larghețe, devenind astfel punctul focal al filmului și principala sa sursă de ambivalență.

A fost sau n-a fost?

Nu vom ști niciodată pe deplin.

Ce știm cu siguranță e că românii au făcut un film matur, cu care putem ieși oriunde în lume.

Și la Oscaruri, și la Film în sat.

Sursă imagini: www.cinemagia.ro.

Gazdă a acestei avanpremiere ne-a fost Cinema Inspire Craiova, care va aduce filmul pentru marele public începând cu 5 octombrie 2023.

Who let the dogs out? Who, who, who, who, who?

Nu îl agreez pe Radu Afrim.

Nu îl agreez ca om, după cum puteți citi aici.

Nu îl agreez ca artist, după cum puteți citi tot aici.

Așa c-a durat ceva până m-am urnit să văd câine cu om. câine fără om, iar asta după ce o cohortă întreagă de persoane pe care le apreciez și de a căror integritate nu mă îndoiesc, în frunte cu maestrul Emil Boroghină, mi-a spus că este o realizare deosebită.

Știam și că ar consta dintr-o colecție de texte diferite, unite doar prin tematică, așa că am calculat probabilistic că or fi ceva șanse să nu mor de plictiseală sau să nu mă enervez.

Acum că mi-am acordat cele patru ore, bașca pachețelul de rigoare între cele două sesiuni ale piesei, pot spune că da, este mult peste media aia scăzută pe care i-o atribui lui Radu Afrim.

Asta nu înseamnă că nu i-am regăsit aceleași trăsături stilistice care mă fac să țin distanța față de el: nihilismul, stângismul, lirismul ostentativ (vezi titlul, care e scris cu litere mici).

Însă, spre deosebire de alte producții, aici calitatea scriiturii este, cu câteva excepții, ridicată, așa că regizorul a avut spre ce își asmuți actorii.

Scenetele și vignetele cu pricina se învârt în jurul aceleiași cozi, adică relația oamenilor cu câinii, poziționați drept făpturile înțelegătoare și loiale, care îndură angoasele, răutățile, dereglările sau fasoanele stăpânilor.

O să am ceva de zis în privința ideologiei acesteia la final, deocamdată să spunem că rezultatele acestui dialog inter-specii sunt remarcabile din punct de vedere interpretativ.

Am spus dialog?

Mă scuzați, m-au luat buricele degetelor pe dinainte!

Voiam să spun monolog.

Pentru că, dacă e vreun aspect al stilului lui Radu Afrim pe care îl consider de-a dreptul nefast, este că validează faptul că oamenii nu mai vorbesc între ei, că face din asta un titlu de glorie.

Nu!

Ăsta e un flagel în lumea reală, iar dacă ajunge să fie norma în teatru, ce șanse mai avem să îl combatem aievea?

Așa că tot ce veți citi mai jos sunt performanțe individuale, nu rodul acelei magii a interacțiunii, motivul suprem pentru care consider teatrul o formă atât de elevată de educație.

Există două mari paliere ale interpretării în câine cu om. câine fără om: ipostaza canină și cea umană.

În privința celei dintâi, e remarcabil cum colectivul de actori se dezbară de inhibiții și își asumă poziția câinească (știu că vă gândiți la prostii, exact asta era și ideea) cu o dăruire deopotrivă de amuzantă și impresionantă.

Costinela Ungureanu, de pildă. Scorpia revanșardă din Gândește-te la Africa, într-un roman de Agatha Christie capabilă să apese pe trăgaci sau să facă uz de arsenic, aici amușină scena de la un cap la altul sau apără cu ferocitate o ciozvârtă pe care o ține în dinți. Unde mai pui că într-una dintre scenete o cheamă Roxi, ca pe cățeaua fără stăpân pe care a adoptat-o gașca de la bloc a soră-mii odinioară și care a dat să mă muște de câteva ori, când încă nu știa să sunt rudă de sânge cu una dintre protejatele ei.

De partea umană, m-a încântat discursul Iuliei Lazăr. Ca unul care, mai nou, e pus periodic în situația de a glăsui în fața unui auditoriu, i-am sorbit inflexiunile vocii, mimica și gesturile ca pe o lecție neprețuită de retorică.

Campion absolut și interdisciplinar este, însă, George Albert Costea, care face de toate în spectacolul ăsta.

I-am regăsit expresivitatea umoristică din Unde-i revolverul?, agilitatea fizică din Dorian și dicția mlădioasă din seara când ne-a citit din Marchizul de Sade. Îi iese orice are de făcut, de la cele mai ample perorații la cele mai mărunte gesturi, inclusiv sarcina deloc ușoară de a întruchipa un câine bătrân și bolnav.

Prezența lui întregește vârful emoțional al spectacolului, adică secvența Ochiuc, care îi prilejuiește lui Vlad Udrescu o creația verbală remarcabilă, iar Tamarei Popescu una non-verbală pe măsură.

Interesant mi s-a părut și cum rivalii artistici Alex Calangiu și Claudiu Mihail își dispută statutul de mascul alfa al noii generații a Naționalului craiovean în bucata intitulată Hingherul. Lupta rămâne deschisă, așa cum se cuvine.

Exact în ziua când am văzut câine cu om. câine fără om făcea înconjurul României știrea că o femeie a fost sfâșiată de câini pe un teren viran de la marginea Bucureștiului.

Și așa mi-am adus aminte de lecția pe care tatăl lui Pi i-o dă acestuia în romanul sau cartea eponime.

Un animal rămâne un animal.

Orice însușire umană pe care i-o atribuim este rodul imaginației noastre.

Vă îndemn să mergeți la câine cu om. câine fără om a lui Radu Afrim (na, că am ajuns să spun și așa ceva!).

Dar, în timp ce vă bucurați de adevărul emoțiilor produse de artă, fiți cu băgare de seamă la minciuna artei ca întreg.

Credit foto: Albert Dobrin.