Sezon de Oscar 2024 – Maestro

Gata, s-au anunțat și nominalizările la Oscar pentru 2024, așa că începem formal un nou sezon de comentat și chibițat cinematografic.

Neoficial, am făcut-o de cu vară, după cum puteți vedea în lista de la finalul articolului, însă acum discutăm la obiect.

Și o să încep cu un film despre care am o părere mai proastă decât media generală, care dă puncte lui Maestro din respect pentru subiect, nu neapărat pentru valoarea filmică.

A Star is Born cel din 2018 a fost o revelație din multe puncte de vedere – Lady Gaga actriță, Bradley Cooper cântăreț și tot Bradley Cooper regizor.

În această din urmă ipostază, dincolo de preaplinul stilistic care caracterizează pe orice interpret trecut de partea opusă a camerei, Cooper a vădit reale calități și tot mapamondul, aici incluzându-mă și pe mine, a așteptat să vină cu un proiect și mai meseriaș realizat.

Dar Maestro e, fără înconjur vă spun, un regres în această privință.

Potrivit realizatorului, este un proiect realizat din pasiune, iar aceasta se vede, dar nu e neapărat un avantaj.

Leonard Bernstein a fost o figură marcantă a muzicii secolului XX, însă aș minți, dacă aș spune că știu multe despre el, dincolo de acele strălucite lecții publice.

Bănuiesc că Bradley Cooper s-a documentat temeinic, dar cum ales să îi compună biografia filmică n-a fost cea mai fericită alegere.

Maestro are două părți distincte stilistic.

Prima, însumând cam o treime din peliculă, te ia pe repede înainte prin tinerețea dirijorului-compozitor, perioada în care se pun și bazele relației ambivalente cu soția sa, actrița Felicia Monteleagre. O expozițiune în alb-negru, corect realizată, care se vrea stilată, dar pe care angajamentu-ți de spectator alunecă și nu se prinde deloc.

La un moment dat, Maestro se potolește și devine o dramă familială, în care sărmana soție are de luptat cu dedicarea soțului pentru muzică, dar mai ales cu homosexualitatea sa.

Agitația anterioară lasă locul unor secvențe prelungi, în care Cooper-regizorul vrea să ne arate cât de bine joacă Cooper-actorul et comp.

Cum spuneam, nu sunt expert în Leonard Bernstein, dar, chiar și în condiții de neștiință, tot am simțit că Bradley Cooper a exagerat în a-l portretiza pe marele ecran. Există scene prelungi în care actorul nu face decât să ne atragă atenția ce accent meseriaș sau manierisme fără cusur îi redă. O etalare de abilități interpretative, dar umanitatea nu se întrupează.

Cam la fel procedează și cu egal de talentata Carrey Mulligan. Totuși, în cazul ei, se întrevede o oarece evoluție emoțională, de la toleranță la frustrare, totul culminând cu trăirile dureroase dinspre deznodământ.

Un moment des invocat din Maestro este prelunga secvență a concertului în care Bernstein dirijează o simfonie de Mahler într-o catedrală. E un tur de forță în materie de realizare, recunosc, dar, încă o dată, gesturile lui Bradley Cooper sunt dincolo de limitele credibilului.

Ca să fiu sigur că nu vorbesc cu păcat, am căutat filmarea cu Bernstein cel real. Am avut dreptate.

Una e emfaza autentică a dirijorului, alta e agitația peste măsură a actorului.

Maestro e bine reprezentat la Oscarurile de anul acesta.

Dar, în afară de machiaj, care a suscitat la rându-i mari controverse, nu va câștiga la nicio categorie.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Film văzut și trăit aievea

Lipsa cinematografelor e ceva ce am resimțit acut în perioada asta.

Nu că n-ar fi belșug de filme acasă, însă atmosfera ecranului celui mare și a sunetului care te învăluie împreună cu partenerii de vizionare este un aditiv de neînlocuit al plăcerii cinefile.

Până catadicsește gubernu’ să întreprindă ceva în privința asta, cei de la Inspire Cinema Craiova și-au dat seama că inițiativa este mama soluțiilor și au lansat proiectul Dine-in Cinema, care presupune proiecții în aer liber, pe terasa localului Chicago Pub&Events.

Un lucru merită menționat încă dintru început: nu orice peliculă merge văzută acolo. Îmi vine greu să-mi imaginez că Persona lui Ingmar Bergman s-ar potrivi cu zumzetul conversațiilor sau cu clinchetul paharelor.

Organizatorii au avut, însă, excelenta inspirație de a rula The Great Gatsby cel din 2013, iar efectul a fost de experiență multidimensională.

Petrecerile misteriosului personaj eponim s-au simțit aproape palpabile în timp ce mă jucam cu piciorul unui pahar de vin și îmi vedeam atenția furată câteva fracțiuni de secundă de damele bine și la modă îmbrăcate din jur.

Unde mai pui că localul Chicago Pub&Event are și piscină încăpătoare, care invită la hedonism, dar care a și pricinuit câteva glume funeste la finalul filmului.

Și, tot ca o coincidență simpatică, când am dat o fugă până la bar, ca să-mi iau porția de hidratare necesară atenuării consumului oenologic, mi-a sărit imaginea asta în ochi, exact când pe Gatsby îl căutau la telefon oamenii din Chicago.

Romanul lui F. Scott Fitzgerald e destul de alunecos, de-asta nici nu are vreo ecranizare definitivă, iar aceasta a lui Baz Luhrmann se înscrie în aceeași paradigmă a incompletitudinii.

Mai rău, dacă nu ești obișnuit cu stilul agitat, bombastic și sclipicios al regizorului, versiunea de față poate părea kitschoasă și deranjantă, ceea ce ar fi o nedreptate, pentru că, pe undeva, cam așa se prezenta lumea în care are loc această dramă a identității neclare și a afecțiunii sufocate de materialism.

Oricum l-ai privi, The Great Gatsby al noului mileniu excelează la ce știe Luhrmann să facă mai bine: costume, decoruri și coloană sonoră. Aceasta din urmă mi-a prilejuit o plăcere aparte, valorificată fiind de echipamentele audio ale organizatorilor și asociată imaginii unui astru selenar solitar și strălucitor.

Deși interpretările sunt condamnate la aceeași supraîncărcare expresivă, calitatea membrilor distribuției îndulcește spectacolul inevitabilei emfaze.

Leonardo DiCaprio face uz de cabotinismele pe care le-a turat la maxim mai târziu în The Wolf of Wall Street, dar găsește un pic de loc și pentru fragilitatea-cheie a personajului. Tobey Maguire e cam pierdut în spațiu pentru a fi un narator credibil, sau poate agitația stilistică i-a scos și mai și în evidență candoarea-i naturală, iar Carrey Mulligan știe când să plângă și când să se răzgândească.

Dintre toți, cel care și-a înfipt colții în rol cu cea mai mare poftă e Joel Edgerton drept Tom Buchanan, care îl domină pe Leo în așa hal în scenele esențiale, încât deznodământul încleștării asupra femelei pare perfect verosimil.

Pelicula lui Baz Lhurmann este esențialmente senzorială, dar vârful ei dramatic constă în acele câteva minute în care legenda vie a Bollywood-ului, Amitabh Bachchan, ne onorează cu impozanta sa prezența și îi reduce, așa cum bine spunea un comentator pe Youtube, pe DiCaprio și Maguire la postura unor puștani necopți.

The Great Gatsby, în orice formă a sa, este expresia visului american, înălțător sau cumplit, iar astăzi este 4 iulie, așa că le urez un la mulți ani Statelor Unite ale Americii, care, prin una dintre odraslele lor de frunte, Hollywood-ul, ne încântă și ne învață și ne țin în viața de peste un secol.