Calvar contra cronometru

Ma asez confortabil in scaun si astept sa inceapa Dunkirk, pregatit fiind pentru cel putin un sfert de ora de expozitiune si acalmie.

Dupa maxim cinci minute, pulsul imi sare si acolo ramane.

Dunkirk nu este un film care se urmareste, ci se traieste si se construieste. Adevarul istoric este doar un pretext pentru regizor sa compuna o experienta traumatizanta si fascinanta, despre viata care atarna doar de un fir, despre antinomia datorie vs. dezertare si despre acel ceva pe care eu il numesc „poezia razboiului”.

A nu se intelege ca pelicula lui Christopher Nolan face vreo apologie a pornirilor belicoase ale omului; dimpotriva, cea mai mare parte a actiunii infatiseaza zbateri de protejare a existentei individuale, dar, in acele momente cand imi mai permiteam sa-mi trag sufletul, m-am delectat cu veritabile picturi cinematografice.

Cateva imagini imi trec prin minte fugitiv chiar acum: racursiul castilor aliniate pentru imbarcare, barcazuri luptand cu o mare involburata de parca ar fi iesit de sub penelul lui Ivan Aivazovski sau avionul in flacari proiectat pe un crespuscul impresionist.

Pana sa ajung sa vad Dunkirk, auzisem ca lui Christopher Nolan i se imputa faptul ca personajele nu sunt suficient reliefate, un repros despre care vreau sa fac cateva observatii. In primul rand, nu stiu daca asta i-a fost intentia, dar ideea ca in razboi individualitatile se estompeaza, iar fiinta umana nu pretuieste prea mult este o axioma dureroasa.

In al doilea rand, iti dai rapid seama ca Dunkirk nu e povestea cuiva anume si ma vad nevoit sa revin la ce am spus mai sus – nu este un film oarecare, ci o experienta care merge dincolo de intelectual.

Nu in ultimul rand, sunt actori care, prin aplecarea cu care isi abordeaza rolul, reusesc sa-si depaseasca conditia de pioni in acest haos perfect controlat de Nolan. Un exemplu graitor este Mark Rylance, care, ca simplu capitan de vaporas, impune cel putin la fel de mult ca figura cazona a lui Kenneth Branagh.

Ce au in comun Memento, The Prestige, Inception sau Interstellar? Acelasi gust al lui Nolan pentru o trama narativa care se asambleaza treptat, cu o innodare la final a unor ite aparent disparate. Dunkirk este inca un astfel de puzzle – scenele din aer sau din apa, de o parte si de alta a Canalului Manecii, par initial doar crampeie dintr-un conflict care depaseste putinta noastra de a-l cuprinde, dar gradual se dezvaluie ca elemente ale unei triangulatii care ne ofera o ilustrare a celebrului discurs al lui Churchill, amintit si in finalul acestui film si pe care vom avea ocazia sa-l auzim recitat de nemaipomenitul Gary Oldman spre finalul acestui an.

Ca Richard Burton, Peter O’Toole, Deborah Kerr sau Alfred Hitchcock nu au luat niciodata un Oscar sunt cateva dintre marile nedreptati ale cinematografiei pe care le-am acceptat volens nolens.

Insa in ruptul capului nu o sa accept ca acest magnific cineast care este Christopher Nolan nu are inca la activ o nominalizare ca regizor si sper ca inceputul lui 2018 sa rezolve aceasta colosala scapare a Academiei Americane de Film.

Iar Hans Zimmer nu a mai luat de mult o statueta, desi si aici, ca si in multe alte productii cinematografice, e unul dintre principalii responsabili pentru starile pe care le traim.

Da, puteti sa considerati ca am deschis sezonul Oscarurilor din 2018.

 

Grandios si ridicol

interstellar1N-am ce-i face, oricat l-as intoarce, Interstellar tot la cele doua atribute se reduce. Si nu sunt separate, ci ingemanate, deoarece Christopher Nolan a realizat un film care acu’ te tine in tensiune, ca imediat sa tranteasca o poanta involuntara, acu’ te striveste cu deznadejdea, ca imediat sa iti livreze o peroratie patetica pe care pur si simplu nu o poti lua in serios.

Pelicula e complicata in desfasurarea ei, insa porneste de la o premisa simpla: Pamantul e lovit de praf, mai mult chiar decat cel de la mine din camera, iar plantele nu mai cresc decat cu mari eforturi. Matthew McConaughey e un fermier cu pregatire mai stiintifica decat ar parea la prima vedere, care ajunge sa faca parte dintr-o misiune spatiala menita sa gaseasca o noua planeta pe care omenirea sa supravietuiasca si tot romanu’ sa prospere.

Cum potentialele destinatii sunt la necuratu-n praznic din punct de vedere al anilor lumina, echipajul va folosi o „gaura neagra” (orice rememorare a casetelor cu Vacanta Mare este inevitabila, dar inutila). Acum ce sa va fac, eu m-am mai uitat la Teleenciclopedia in ultima vreme, asa ca macar n-am ridicat din sprancene la noianul de termeni stiintifici care vor insoti actiunea si pe care nu i-ar pricepe nici votantii lui Iohannis, daramite ai lui Ponta. Cert este ca timpul se dilata si se comprima in acest film, astfel ca varstele personajelor vor fluctua, dar nu va faceti griji, Nolan are meritul ca pastreaza naratiunea inteligibila, chiar si in cele mai incurcate momente ale ei.

interstellar2

Partea mai putin buna vine din replicile luate separat si contextul lor: tirade despre sensul vietii si alte aspecte transcedentale, enuntate de cineva protapit intr-un costum de astronaut pur si simplu nu mi-au ajuns la zona potrivita a creierului, nu la partea responsabila cu emotiile, ci la cea strans legata de muschii fetei, indelung utilizati pe parcursul celor doua ore.

Nu stiu daca pot sa le reprosez ceva actorilor – Matthew McConaughey, Anne Hathaway, Matt Damon, Jessica Chastain isi fac treaba cu profesionalism, adica prezinta ochi umezi de cate ori o cere situatia, nereusind, insa, sa-l intreaca pe Michael Caine, care se reabiliteaza, totusi, cu vocea-i superba, recitandu-ne Do not go gentle into that good night de Dylan Thomas. Exista si umor premeditat de buna calitate, care vine de la robotii asimovieni multifunctionali, de care m-am atasat la fel de mult ca de actorii in carne si oase.

interstellar3

Hai sa vorbim, totusi, si de grandios. In primul rand, este demersul in sine. Modul cum e construit Interstellar iti confera un simt al amplorii care il depaseste chiar si pe cel din Inception. Apoi, avem acele peisaje spatiale, planetare sau escheriene, care te fac sa te simti mic si insignifiant, pe tine, spectatorul, imbecil vierme de pamant, care crezi ca vei dainui vesnic.

Exista momente de cumplita apasare in Interstellar, pe care muzica lui Hans Zimmer le duce pe culmile insuportabilitatii. Inca o data, acest mare compozitor a gasit esenta filmului la care a lucrat si i-a asociat o coloana sonora care umple spatiul dintre ecran si privitor, prins astfel ca intr-un camp magnetic.

Christopher Nolan a ciupit cu subtilitate de la Kubrick, de la Cuaron si chiar din propriul portofoliu pentru a-si plasmui o proprie Odisee spatiala, un imn cu unele dezacorduri de ridicol, inchinat omului si luptei impotriva destinului implacabil:

Rage, rage against the dying of the light.

interstellar4

Nucleara strica poezia

Pe langa neplacutul impact din lumea reala, o bomba nucleara mai are insusirea de a condamna orice film in care se afla in mana unui geniu al raului la a fi un fel de Die Hard sau James Bond, adica un film in care bubuiala si exagerarile anihileaza subtilitatea.

Aceasta este diferenta majora dintre The Dark Knight si The Dark Knight Rises: o bomba nucleara. La aceasta se mai adauga si doua alegeri nefericite.

Primo, de a resuscita cvasi-misticismul din Batman Begins in defavoarea psihologicului abstract si de efect din The Dark Knight.

Secundo, de a face filmul nu din dorinta de a spune o poveste matura, care indeamna la reflectie, ci fortati de exigenta de a le oferi fanilor ce le-a placut anterior, crezand ca mai mult inseamna automat si mai bine: relatia majordomului Alfred cu Bruce Wayne, ponderea in scenariu a lui Lucius Fox (Morgan Freeman) sau a comisarului Gordon (Gary Oldman). The Dark Knight Rises a vrut sa dea sansa fiecaruia sa se afirme, initiativa laudabila intr-o democratie, dar neinspirata intr-o creatie cinematografica. Nici coloana sonora n-a fost ferita de morbul utilizarii excesive.

Din toate astea rezulta un film care, fara sa fie prost, ba care e chiar bunicel, nu e memorabil. Inainte sa-mi faceti observatia ca de ce il compar mereu cu The Dark Knight, va spun ca fac asta pentru ca n-am incotro. Am destula experienta cat sa ma detasez cand vine vorba de parti dintr-o serie, insa realizatorii lui The Dark Knight Rises au tinut mortis, asa cum ma exprimam si mai sus, sa pompeze major in elemente deja existente, obligandu-te astfel sa faci o permanenta legatura cu ilustrul predecesor.

The Dark Knight Rises are insa si aspectele lui demne de lauda, mai precis trei personaje care, intamplator sau nu, sunt noi in universul Batman.

Bunul. Joseph Gordon Levitt e un politist care putea foarte bine sa lipseasca din scenariu, iar daca tot a facut parte, macar sa i se fi dat mai multe replici inteligente. Chiar si asa, Levitt, cutremurator in Mysterious Skin, adorabil de fragil in 500 Days of Summer si retinut in Inception, se achita cu brio de sarcina si doveste ca va deveni in scurt timp un actor de baza la Hollywood.

Raul. Bane al lui Tom Hardy pornea din start cu un handicap: Heath Ledger. E clar de ce, n-are sens sa detaliem. Pe langa asta, personajului negativ i s-a pus o masca, vaduvindu-l pe actor de cel putin jumate din obiectul muncii – mimica – si i s-a alterat vocea pe calculator (aici trebuie sa recunosc ca le-a iesit, pentru ca n-au mizat pe vreo raguseala gen Darth Vader, ci au mers pe un sarcasm care a mers de minune cu musculatura-i supradezvoltata). In aceste conditii vitrege de retusuri non-actoricesti, Tom Hardy introduce insa un element absolut bestial care e al lui si numai al lui: MERSUL. Socotind si ca, din prea putinele replici memorabile ale filmului, peste trei sferturi ii apartin, Bane este un villain care sta sus de tot in clasamentul dominat detasat de The Joker.

Frumoasa. Anne Hathaway e frumoasa; nu numai la fata, ci si la spate, pe care il etaleaza in material textil mulat de cate ori are ocazia. Dar mai interesante sunt scenele fara masca, prin care, desi nu egaleaza pisicenia aparent innascuta a lui Michelle Pfeiffer, pe care nici nu o vizeaza de altfel (excelenta alegere), Hathaway construieste un personaj care atrage, o femeie data naibii, care umbla pe niste tocuri periculos de inalte si ascutite. Da fapt, scena mea preferata, care reuseste sa egaleze atmosfera inteligenta din The Dark Knight, o are protagonista.

Imi place sa cred ca Christopher Nolan a alunecat pe panta conformismului in mod calculat, ca sa fie sigur ca studiourile si publicul nu-l mai bat la cap sa faca inca vreun film Batman (univers de care s-a saturat, potrivit propriilor spuse) si ca isi poate vedea de alte proiecte, pe care voi continua sa le astept cu aceeasi nerabdare.

Cand eram la meciul Dinamo – Barcelona, scena asta mi-a revenit in minte fara sa vreau; din fericire, pe teren lucrurile au stat taman invers decat in imaginea de mai sus.

Despre perfectiune

Lunga perioada in care laptopul care mi-a suportat ideile a fost dus departe s-a sfarsit. Reiau asadar veleitatile mele critice scriind despre acel film care a rupt gura targului: Inception.

Martori oculari si partasi cu mine la vizionarea lui, in acelasi timp persoane care imi cunosc personalitatea, au declarat ca in primele 30 de minute am fost sceptic. Confirm aceasta afirmatie, explicand ca aceasta stare a mea era in parte generata de faptul ca inca nu prinsesem spilul. Totusi, dupa ce m-am mai lamurit in aceasta privinta, alura de film clasic de heist (spargere executata de mai multi, in stil mare si inteligent) n-ar fi fost suficienta sa ma impresioneze atat de mult, daca n-ar fi fost scara grandioasa la care a fost gandita.

Nu are sens sa tulbur placerea celor care inca nu au vazut Inception spunandu-le prea mult despre poveste; e suficient sa stie ca e un Ocean’s Eleven in cheie onirica; mai multi se aduna sa faca ceva, iar seful lor, desi genial, are o problema cu fosta.

In privinta partii cu visele am sa tac chitic; nu o sa spun decat ca ingeniozitatea scenariului nu e depasita decat de modul impecabil in care e parcurs si manipulat. Din 150 de minute ale filmului, vreo 120 mintea mea a cautat cu asiduitate o scapare, o greseala, o crapatura in esafodajul narativ, care sa contrazica flagrant logica interioara cu care il filtram. Memoria a fost insa cel mai vajnic aparator al acestui film, iar cand elemente disparate si-au relevat sensul, cand multitudinea de planuri narative s-au conturat intr-o osmoza fara cusur, cand am fost nevoit sa recunosc ca nu am ce sa-i reprosez, atunci ei da, pot spune ca m-am indragostit de Inception.

Personajele si interpretii lor au contribuit la acest sentiment. Leonardo DiCaprio se achita cu brio de sarcina ambivalentei, Joseph Gordon-Levitt e retinut, dar il prinde asta, Ellen Page dovedeste ca s-a maturizat de cand a nascut (aviz cunoscatorilor), mai putin cunoscutul Tom Hardy smulge multe zambete, iar Ken Watanabe emana o charisma pe care nu i-am mai vazut-o de la The Last Samurai incoace.

Vazand acest film am inteles un lucru. Perfectiunea nu exista in sens absolut, ci este doar un reper raportat la un nivel de asteptari. Daca e sa socotesc de la al meu, Inception e perfect.