Sezon de Oscar 2025 – Ainda Estou Aqui

Îi încearcă pe mulți pe mapamondul ăsta dorul autocrației.

Guvernarea acea dictatorială care pune ordine în societatea decăzută.

Ce pierd din vedere, însă, este prețul nu piperat, ci de-a dreptul dezastruos care trebuie plătit.

Și nu se plătește la nivel de PIB, ci mai ales la nivel individual.

Este ceea ce se întâmplă familiei din Ainda Estou Aqui (Sunt încă aici), formată dintr-un tată arhitect, mamă casnică, dar cu preocupări intelectuale, și cinci copii (patru fete și un băiat), de diverse vârste.

Trăiesc într-o Brazilie sub dictatura militară a anilor ’70 ai secolului trecut, dar au o existență prosperă și chiar idilică. Tatăl are un trecut anti-sistem și pare a se angaja în mici acțiuni subversive, însă, per ansamblu, le merge bine: plajă, prieteni, veselie.

Asta până într-o zi, când el este ridicat de poliție fără prea multe explicații, ba chiar și soția și una dintre fiice au de îndurat calvarul detenției și interogatoriului, care nu prea respectă drepturile și libertățile constituționale ale unei așa-zise democrații.

Această cădere din paradis este totodată și ridicarea Fernandei Torres, actrița din rolul principal.

Interpretarea ei multidimensională, de soție care încearcă să-și găsească soțul, de mamă care încearcă să îi protejeze pe copiii mai mici și să devieze interogațiile celor mai mari și, nu în ultimul rând, de cetățean supus opresiunii unui regim arbitrar, e monumentală.

Se complică și mai mult cursa la Oscaruri din care mai fac parte Mikey Madison și Demi Moore.

Foarte expresivi sunt și cei tineri care o înconjoară, fiecare dintre copii filtrând tragedia în felul său, iar această perspectivă multiplă asupra efectelor profunde ale unei dictaturi este sfâșietoare.

Regizorul Walter Salles rezistă tentației de a dezumaniza excesiv sistemul. Oamenii care îl servesc nu par monstruoși, pentru că așa și este.

Sunt simple unelte ale unei acumulări nesănătoase a puterii.

Există, însă, unele semne cutremurătoare, precum imaginea fugitivă a unui chiștoc strivit pe podea cu sânge uscat sau urlete insuportabile care amuțesc apoi în mod funest.

Finalul are ceva înduioșător, dar este trist.

Înduioșător, știind că acea ipostază venerabilă a protagonistei este jucată de chiar mama ei din realitate, Fernanda Montenegro, care, acum aproape treizeci de ani, era ea însăși în centrul unui alt film bralizilian remarcabil, regizat de același Walter Salles și intitulat Central do Brasil, pentru care a primit o nominalizare la Oscar, la fel ca fiica ei aici.

Trist, pentru că Ainda Estou Aqui este un titlu polivalent.

Este despre rezistența în fața tiraniei.

Dar este și despre rănile pe care aceasta le provoacă și care nu se vindecă prea ușor.

Sau nu se vindecă niciodată.

Aviz tuturor amețiților pe care îi aminteam la început.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

A Complete Unknown

The Brutalist

The Apprentice