Conform tradiției pe care o am de câțiva ani, în ziua de Paște mă aplec asupra unui film cu tematică biblică.
De data aceasta este vorba despre Mary Magdalene, o peliculă care urmărește același traseu al lui Iisus și al apostolilor săi, dar filtrat prin ochii acestei protagoniste.
Mulți se vor repezi să creadă că este vorba despre prostituata din episodul tentativei de lapidare, însă filmul regizat de Garth Davis și scris de Helen Edmundson și Philippa Goslett (de remarcat componența exclusiv feminină a departamentului scenaristic) își propune să dezmintă imaginea încetățenită și o prezinte pe acea Maria Magdalena cu reputație de sfântă, venerată cu precădere în țările catolice și subiect a numeroase legende aprocrife.
Mai mult, eroina de față apare ca fiind cea care înțelege în esență mesajul de împăcare și comuniune al lui Iisus, spre deosebire de apostolii bărbați, care au intenții militante sau așteaptă ceva concret.
Tot acest revizionism ar fi fost scandalos acum câțiva zeci de ani, acum e plăpând din punct de vedere ideologic, așa că, dacă Mary Magdalene are ceva în plus de oferit, e mai mult din punct de vedere estetic.
Filmul e lent, fragmentat narativ și nu suscită emoții puternice, nici măcar în scenele Calvarului. Predicile lui Iisus nu sunt înflăcărate și trimit mai degrabă la introspecție, nu că ar asta n-ar fi un lucru benefic.
Există, totuși, câteva momente de efect, precum alungarea negustorilor din Templu, când simți tensiunea cum mocnește într-o mulțime debusolată, un butoi cu pulbere din care nu lipsește decât scânteia revoltei, sau colonia leproșilor, de unde ieși mai zguduit ca în biciuirea aia sanguinară la care s-a dedat Mel Gibson.
Alegerea lui Joaquin Phoenix ca Iisus este cel puțin la fel de discutabilă ca aceea de a-l face Napoleon. Nu mă sfiesc să spun că aici rolul îi iese mai bine. Deși nu exaltă mulțimile, e ceva în modul lui molcom și ușor hipnotic de a rosti replicile și pildele cunoscute care le face, dacă nu convingătoare, măcar relevante.
Schimburile de priviri intense pe care le are cu Maria Magdalena dau apă la moară celor care au luat Codul lui Da Vinci de bun, iar dacă ți-a ajuns la urechi și că actorii s-au cuplat în timpul filmărilor, impresia devine și mai dubioasă.
Restul distribuției e la înălțimea provocării scenariului grav și schematic. Chiwetel Ejiofor e un Petru impunător și care nu-și ascunde antipatia față de Maria Magdalena, iar Tahar Rahim (mai știți cum se intitulează filmul care l-a făcut celebru?) e un Iuda deloc odios, ba care chiar îți suscită un fel de compasiune. Cred că, din punct de vedere strict interpretativ, este cea mai mare reușită a producției.
Nimic din toate cele de mai sus n-ar salva Mary Magdalene de pecetea lipsei de caracter memorabil, dacă nu ar fi figura de o celestă serenitate a lui Rooney Mara.
E aceeași reținere din Carol, dar cu potențarea celui important element al figurii ei – ochii.
În acel albastru ușor oțelit se răsfrâng trăiri intense, dar niciodată manifestate haotic.
Avem timp să constatăm asta, pentru că regizorul Garth Davis îi acordă timp și prim-planuri.
Contemplând-o, am început să întrevăd o sursă de inspirație artistică – sublima pictură Bunavestire a lui Antonello da Messina.
Că am dreptate sau nu, nu mai contează.
Mary Magdalene a trezit ceva în mine, iar asta e rațiunea de a fi a oricărui film.
Daca tot s-au intors la lista lunga de nominalizari, asa cum se facea prin anii ’40 ai secolului trecut, cei de la Academia Americana de Film ar putea sa reinvie si Oscarul onorific pentru interpretari remarcabile ale unor copii.
