Sezon de Oscar – A Complete Unknown

Într-un sezon de Oscar cu filme care mai de care mai provocatoare, de la lungime la tematică, cu organe exterioare și interioare la vedere, A Complete Unknown e ca un elev liniștit și silitor, dar nu pămpălău, care intră într-un bar de derbedei.

Și, culmea, reușește să se facă acceptat.

Povestea e una pe care am mai văzut-o de nenumărate ori – biografia romanțată a unei legende muzicale, cu accent pe relațiile respectivului artist cu apropiații și culmindând cu un eveniment considerat epocal.

Știu, parcă ați citi despre Walk The Line, The Bohemian Rhapsody și toate celelalte care au venit înainte, însă pelicula lui James Mangold reușește să pară că e prima de genul ăsta.

Atât e de bună.

În loc de Johnny Cash sau Freddie Mercury acum îl urmărim pe Bob Dylan, omul cu mintea în patru colțuri (vezi ce scriam despre autobiografia lui), de la începuturile de folkist și până la cimentarea ipostazei de artist iconoclast din prin anii ’60.

Faptul că A Complete Unknown îi face uitați pe toți predecesorii e rodul a trei mari calități îngemănate.

Prima este inteligența scenariului care nu se sinchisește prea mult a ni-l explica pe Bob Dylan cu toate ciudățeniile lui. Oricum, ar fi o sarcină sisifică.

Dimpotrivă, menestrelul e conturat ca un personaj ermetic, care absoarbe, dar și desfide orice reproș și orice elogiu adus condiției sale de artist. Din punct de vedere emoțional, mai importante sunt reacțiile celorlalți față de caracterul său genial și exasperant.

Iar de aici rezultă interpretări excepționale.

Timothee Chalamet e tânăr, dar deja vechi în branșă, așa că dedicarea sa față de rol nu mai e o supriză. Am simțit și la el, ca la Leonard Bernstein al lui Bradley Cooper, o preocupare apasată de a reda manierismele modelului real, însă aici totul e mai bine dozat, iar faptul că Chalament a cântat el însuși (ca și restul distribuției) i face interpretarea cu atât mai remarcabilă.

Monica Barbaro (nominalizată la Oscar pentru rol secundar) și Elle Fanning (căreia nu i-ar fi stricat o nominalizare la rându-i) sunt femeile care se sorb din cupa dulce-amăruie a inspirației și defectelor lui Dylan.

Însă cel care m-a impresionat de-a dreptul a fost Edward Norton drept Pete Seeger, cîntărețul bun, dar nu colosal, omul generos care știe să recunoască talentul mai mare ca al lui, tradiționalistul care acceptă că schimbarea e inevitabilă.

Iar momentul parabolei lingurițelor e universal valabil și e recomandat tuturor celor care se simt neputincioși.

Cea de-a treia, dar și cea mai importantă, calitate a filmului este muzica.

Dat fiind subiectul, nu e o supriză că se cântă, însă e o încântare să constați că muzica este însuși scopul din A Complete Unknown.

Muzica e câmp de luptă și spațiu de reconciliere, e podium pentru narcisism, dar și pentru solidaritate, muzica e trecut și viitor.

Nu știu dacă A Complete Unknown va triumfa la vreuna dintre categoriile la care concurează în acest sezon de Oscar.

Dar simpla sa prezența aici este dovada acelei puteri uimitoare de Hollywoodului de a se regenera și mântui, chiar și când pare a fi apucat-o pe căi incomprehensibile pentru cei mai mulți.

Sper că America toată să aibă puterea asta, căci e suferindă acum.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

Nu e Spielberg, dar e ce trebuie

Steven Spielberg ne-a făcut trei filme Indiana Jones de excepție, precum și unul nasol, care mi-a dezvăluit ce posibilități creative am cu blogul ăsta.

Așa că decizia de a mai scoate o a cincea producție din acest univers arheologico-aventuros, cu un Harrison Ford care era bătrân încă de la al patrulea film, a fost primită cu sprâncene ridicate a scepticism.

Iar cedarea de către Spielberg a frâielor regizorale către James Mangold n-a avut darul să îl risipească.

Însă cineastul nou învestit a dovedit că pălăria lui Indy n-a fost prea mare pentru el și a procedat cu o înțelepciune de dat exemplu.

Știind că mitologia e deja construită și n-are nevoie de adaosuri și nici de retușări, s-a concentrat să facă un film distractiv, nu exagerat de sentimental și nici de complicat.

Indiana Jones and the Dial of Destiny se învârte în jurul unui artefact, o versiune îmbogățită a mecanismului Antikythera, pe care naziști nostalgici vor să-l folosească să rescrie istoria. Schemă clasică, bine garnisită cu detalii factuale și stropită cu supranatural.

Sunt câteva incursiuni în trecut, veritabile demonstrații de virtuozitate tehnologică, pentru că n-am simțit nicicum efectul de uncanny valley la vederea unui versiuni tinere de Harrison Ford.

Ce-i drept, momentele când ipostaza actuală a actorului avea de călărit, sărit, pilotat mi s-au părut ușor ridicole. Cum să cred, chiar și cu indulgența autoimpusă de întunericul magic al sălii de cinema, că octogenarul nu crapă la cel mai mic efort?

Anii ăia mulți se văd în toate, dar prezența scenică a lui Harrison Ford a rămas intactă.

Morocănos, în acord cu etatea, dar la fel de fermecător și sarcastic, acest interpret monumental încă mai are resurse să te convingă să îl însoțești în peripeții.

Îl ajută și companionii. Accentul britanic e o armă șfichiuitoare în sine, iar Phoebe Waller-Bridge o pocnește cât de des poate. Puștanul Ethann Isidore e un Gavroche de ți-e mai mare dragul, iar apariții ale unor veterani precum John Rhys-Davies sau Antonio Banderas presară mirodenie asupra narațiunii.

Mads Mikkelsen are figura și ochelarii rotunzi pentru un rău de serviciu, pentru care nu nădușește prea mult, dar nici nu e nevoie.

Scenele de acțiune sunt prelungi, antrenante și neverosimile, așa cum cum se cuvine, destinațiile sunt pitorești, iar legendara coloană sonoră a lui John Williams e folosită judicios, nici prea des, nici prea rar.

E vară, iar Indiana Jones and the Dial of Destiny e ce trebuie.