Cel mai lung pod din lume

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Cel mai lung pod din lume este în acest moment Danyang-Kunshan din China, corespunzând liniei feroviare de mare viteză dintre Beijing și Shanghai.

La finele anului trecut, o parte a muzicienilor de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova au întreprins un turneu de mare succes în această țară, concertând pe scene de prestigiu, inclusiv Beijing și Shanghai.

Ecourile acestei expediții nu au întârziat să apară.

Cel mai recent spectacol de aici a avut drept protagoniști un dirijor și o solistă la pian din China.

Totul a început cu Uvertura „Egmont”, op. 84 de Ludwig van Beethoven, o bucată muzicală cu un ritm alert.

Dirijorul Tao Fan s-a prezentat în fața publicului. O figură distinsă și reținută, cu veșminte trimițând către universul cultural din care provenea.

Însă, de îndată ce a dat startul compoziției beethoveniene, a părut cuprins de energia ei și, într-un gest amplu, a lovit stativul pe care avea partitura.

Și tot domnia sa l-a prins, cu un reflex formidabil, în timp ce mâna care ținea bagheta își continua mișcările destinate a ghida orchestra.

De, vorbim de patria lui Jet Li și Donnie Yen, nu?

A urmat Concertul în Sol major pentru pian și orchestră de Maurice Ravel.

O lucrare care face tranziția între lumea gravă a muzicii simfonice și exuberanța descătușată a jazzului.

Iar îmbinarea celor două stiluri m-a făcut să rememorez o experiență similară, atunci prilejuită de contactul cu o operă arhitectonică.

Cine ajunge în orașul Reims este atras inevitabil de impunătoarea catedrală în care erau încoronați regii Franței, cu goticul ei flamboaiant și vitraliile realizate de Mac Chagall.

Mai puțin cunoscută, dar la fel de interesantă, este fosta Abație Saint-Remi. Admirând-o atât în exterior, cât și în interior, constați că este o punte între arta romanică și cea gotică. Un stil încă se manifesta, dar lăsa ușor locul și altuia.

Și, în deplină consonanță cu această pașnică intruziune a jazzului, pianista Cong Fan a purtat o rochie de un roșu intens, care a potențat sinestezic experiența senzorială a creației lui Ravel.

La cea de-a treia parte a spectacolului, fără să fie ceva premeditat, m-am văzut pus în situația de a reedita paralelele mentale din cel anterior.

Dacă atunci mă vedeam transportat în Lawrence of Arabia, cu Simfonia nr. 7 în Re minor, op. 70 a lui Antonin Dvorak am retrăit tumultul dintr-o altă peliculă grandioasă a lui David Lean, Doctor Zhivago.

Am simțit zguduitoarele evenimente ale Revoluției Ruse, zbaterile lui Yuri și ale Larei, scurtele momente de tandrețe care li se îngăduie, crivățul măturând imensități siberiene și nostalgia unei iubiri pe care nu o poți uita.

Cel mai lung pod fizic din lume este Danyang-Kunshan.

Dar, vremelnic, a existat unul diafan, între China și Craiova, care a bătut toate recordurile.

Iar pe el a circulat muzica.

Imaginile sunt surprinse de melomanul dedicat Daniel Botea.

De la Ashoka la Ravel

By Iulian in Filme, Intre muzical si conceptual 0 Comment

La cel mai recent concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova a plouat.

Afară cu stropi mari și înăuntru cu aplauze.

Și, de data asta, nu doar muzicienii le meritau, ci și publicul.

Am ajuns cu puțin timp înainte de gongul de început, murat de averse, și nu mică mi-a fost mirarea să văd sala aproape plină.

Așa cum bine remarca și Ivona Stănculeasa, e înălțător să vezi atâția oameni care, pentru muzică, nu se lasă biruiți de stihii.

Iar muzica nu a pregetat să îi răsplătească.

Nu cred că am fost singurul care a găsit analogii între poemul simfonic Vltava al lui Bedric Smetana și vremea de care ne proteja sanctuarul filarmonicii.

N-am regăsit doar paralela hazlie cu râurile formate pe pavimentele Băniei, ci și alternanța dintre un susur potolit și un răpăit în rafale, încununate de tunetele talgerelor.

Pentru mulți, Boleroul lui Ravel a fost magnetul care i-a atras către acest concert. Dar nu cred că a fost cineva printre toți aceștia care să nu fie fermecat, captivat și înduioșat de Massimo Urban, un tânăr de doar 18 ani, care s-a aventurat a cânta alături de orchestra Filarmonicii din Craiova Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră, op. 21 de Frederic Chopin.

O compoziție în care am regăsit atât elegia Nocturnelor, cât și aerul impetuos al unui spirit mândru, luptând pentru independență.

Toate acestea ar fi fost suficiente să mă împingă pe tărâmul cinematografiei, însă îmbrățișarea de la final dintre pianist și dirijorul Gheorghe Costin a întrupat exact relația mentor-elev care stă la baza filmului A Song to Remember.

Realizat în 1945, această producție își propune să fie o biografie romanțată a lui Frederic Chopin și are acea candoare și inexactitate a Hollywoodului de atunci și de acum.

Beneficiază însă de interpretări reușite: Cornel Wilde (nominalizat la Oscar pentru această partitură – o glumiță deliberată) are intensitatea geniului tragic, foarte interesanta Merle Oberon este o Georges Sand neînduplecată, iar profesorul Joseph Elsner, caricatural și savuros, este întruchipat de unul dintre cei mai mari actori și pe nedrept uitați actori ai primelor decade ale Cetății Viselor – Paul Muni, care s-a cufundat în roluri de o varietate uimitoare, de la Zola sau Paster la Scarface, gangsterul emblematic, copiat copios ulterior.

Cu toate scăderile, A Song to Remember este un film somptuos vizual, dar mai ales auditiv, fiind generos cu muzica artistului căruia îi este dedicat.

Există o scenă memorabilă, în care Chopin și Liszt fac cunoștință și dau mână în timp ce cântă la pian.

Muzica este liantul care a ținut lumea întreagă de când este.

La muzica ne întoarcem din nou și din nou.

Și ce creație poate ilustra mai bine această eternă rotație și revenire decât Boleroul lui Maurice Ravel?

La primul curs de la facultate, seducătorul profesor Amon (colegii mei de la istorie și-o limbă – glumă intestină – își vor fi amintind negreșit de dumnealui) ne-a întrebat cum am reprezenta istoria.

După ce unii și alții și-au dat cu părerea, ne-a prezentat-o pe a sa.

– Eu văd istoria ca pe o spirală. Se repetă necontenit, dar nu este niciodată la el, urcă spre alte și alte dimensiuni.

Cred că deja o puteți asocia cu Boleroul lui Ravel, nu?

O compoziție pe care am ascultat-o de multe, foarte multe ori, dar pe care o descopăr și redescopăr de fiecare dată.

Acum, am văzut-o ca pe roata lui Ashoka, simbol care se regăsește și pe drapelul Indiei.

Roata dharmică, roata înțelepciunii, roata legilor morale care guvernează Universul, dar și roata care semnifică schimbările puse în mișcare de oameni deosebiți, așa cum dirijorul Gheorghe Costin a pus în mișcare angrenajul orchestrei filarmonicii.

Roata care este un cerc, iar cercul este perfecțiune.

Așa cum a fost acest spectacol în întregul lui.

Marea în cuget și simțiri

By Iulian in Intre muzical si conceptual, Intre vizual si conceptual 0 Comment

La cel mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova m-am dus chitit să văd, să aud și să simt marea.

Totul a pornit de la modul cum cei de la Filarmonică au promovat concertul ca fiind construit în jurul compoziției „Marea”, trei schițe simfonice de Claude Debussy.

Fiind supus astfel la ceea ce terminologia psihologică anglo-saxonă numește priming, am căutat marea în tot ce am trăit la acel spectacol.

Și a fost sublim să îmi concentrez simțirea și intelectul în această unică direcție, mai ales că mi-am augmentat experiență, luând cu mine albumul Le mer de Philip Plisson, din care am extras imagini pentru fiecare dintre bucățile muzicale audiate.

Prima dintre acestea a fost Alborada del gracioso de Maurice Ravel. Mare înspumată care lovește stânci și promontorii, care se năpustește în clocot către rocă veche de eoni sau clădire omenească trainică și se sparge plină de obidă, amenințând să revină.

Tot acum am remarcat și figura distinsă și impunătoare a dirijorului francez Marc Trautmann, care a condus desfășurarea simfonică a stihiei maritime cu aerul semeț al unui Prospero care descoperit secretele subjugării naturii.

Au urmat cele două creații care au adus un catamaran de piane, la timonele cărora s-au aflat Mirabela Dima și Nina Scheidmantel (Germania).

Prima a fost Concertul nr. 10 în Mi bemol major pentru 2 piane și orchestră, K. 365 de Wolfgang Amadeus Mozart. O mare jucăușă, prietenoasă, care cheamă la bălăceală, care te mângâie pe obraz cu o briză răcoroasă, care te invită să te lași legănat de valurile ei domoale.

A doua a fost Concertul în Re minor pentru două piane și orchestră, FP 61 de Francis Poulenc. Cea mai amenințătoare dintre ipostazele mării, cu caracterul ei înșelător, cu toanele ei neașteptate, cu creaturile coșmărești pe care le adăpostește în adâncuri. E aceea din filmul kuwaitian Bas ya Bahr, marea care dă perle, dar ia în schimb vieți.

Prin compoziția fanion a serii, „Marea”, trei schițe simfonice de Claude Debussy, am ajuns la originile acestei imense metafore în care m-am scufundat cu bună știință.

A fost cea mai elegiacă parte a spectacolului, ca o supă primordială din care izvorăsc atât fascinația, cât și oroarea pe care ne-o stârnește marea.

Nu e de mirare că unul dintre cele mai vechi mituri ale lumii, provenind din Mesopotamia, ne vorbește despre un cuplu primordial, format din Apsu, zeul apelor subterane, și Tiamat, zeița mării celei dintâi.

Și nu e o întâmplare că mitul are două versiuni, una în care Tiamat este o creatoare, iar alta în care este o distrugătoare.

Marea e mama noastră.

Mama e numai una.

Iar muzica e imnul închinat ei.