The Post este ciudatenia din cadrul listei de la Oscarurile din 2018, deoarece nu are decat doua nominalizari, una, cel putin surprinzatoare, pentru cel mai bun film si una pentru o actrita care nu avea nevoie de ea, dar care o merita.
Din nou.
Oare unde vrea sa se opreasca Meryl Streep cu recordurile?
Stiu ca pun carul inaintea boilor, dar, daca este ceva remarcabil in aceasta pelicula, atunci numai interpretarea minunat nuantata a acestei inegalabile artiste poate fi. Personajul Kay Graham nu este vreo forta supraomeneasca, vreo valkyrie a libertatii presei, ci o femeie care se afla intr-o postura in care se nu simte confortabil, pe care nu si-o doreste neaparat, dar pe care si-o asuma, in ciuda opozitiei, preponderent masculine, de care e inconjurata.
Ce se intampla in jurul lui Meryl Streep este o intriga fara cusur in conventionalitatea ei, menita sa redea increderea zdruncinata a opiniei publice in puterea si necesitatea presei libere. Pretextul este afacerea „The Pentagon Papers”, prin care ziarul The Washington Post a publicat materiale care au zdrentuit bine de tot imaginea institutiei prezidentiale americane, bestelind inclusiv nume adulate, precum cele ale lui Eisenhower sau Kennedy.
Banuiesc ca Donald Trump la Casa Alba a fost imboldul suprem pentru Steven Spielberg sa faca The Post pe repede inainte, iar iuteala realizarii se vede si in ritmul actiunii. Lipsesc migala din All the President’s Men sau angajamentul emotional pe care il suscita Spotlight, dar regizorul e un meserias ca nimeni altul si reuseste sa tina mecanismul in miscare aidoma tipografiei care dobandeste valente metaforice la final.
Celalalt nume mare de pe afis, Tom Hanks, are o interpretare exact pe dos fata de a lui Merry Streep: schematica, redusa la grimase, un accent scos pe un colt de gura si posturi ostentative. Insa, ca si tandemul Rachel McAdams – Mark Ruffalo din Spotlight, aceasta antiteza de masculinitate agresiva si feminitate temporizatoare functioneaza in a contura un yin si yang indispensabil in lupta pentru dreptate.
Stiind cum functioneaza modul de votare a filmelor nominalizate, am o banuiala ca The Post n-a fost optiunea nr. 1 pentru prea multi, ci mai degraba 3 sau 4 la majoritatea.
Dar le-a fost clar si lor, cum imi e si mie, ca nu e neaparat o creatie, cat un manifest pentru speranta.
Cat de desarta este aceasta speranta nu stiu, dar avem mare nevoie de ea.
