Sezon de Oscar 2025 – Wallace & Gromit: Vengeance Most Fowl

Cam toate categoriile de la Oscar de anul acesta au un un favorit si un aspirant cu șanse reale.

La animație, The Wild Robot pare a se fi instalat în fotoliul de lider, zgâlțâit nițel de Inside Out 2 și, aud, chiar de Flow.

Însă, pentru mine, ecuația e cu atât cu mai complicată, cu cât i s-a adăgat și Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl al lui Nick Park, un realizator care, de mai bine de două decenii, își ține ștacheta calității sus cu o încăpățânare zdrobitoare.

Ca și celelalte pe care i le datorăm, scurtmetraje sau lungmetraje, și aceasta folosește figurine de plastilină filmate în stop-motion (la care bănuiesc că se adaugă niscaiva efecte speciale digitale), prezentându-ni-i pe candidul inventator Wallace, pe câinele lui taciturn și expresiv non-verbal Gromit, precum și pe pinguinul malefic Feathers McGraw.

Lor li se adaugă piticul de grădina android Norbort, pe care Wallace îl construiește ca să îi facă viața mai ușoară harnicului Gromit, însă, așa cum preconizează mulți, tehnologia asta care ne aduce confort ne aduce și belele, dacă încape pe mâini (aripi) rele.

Ceea ce se întâmplă, rezultatul fiind o aventură hazlie, antrenantă și inteligentă, care uzează masiv și în felu-i șugubăț de locuri comune din alde Mission Impossible sau James Bond și care ne spune în felu-i (doar) aparent naiv același lucru pe care o fac și încrâncenații profeți ai Apocalipsei Roboților.

Gagurile tehnice sunt comice, cele situaționale sunt distractive, iar cele lingvistice sunt hilare (vezi-l chiar și pe cel din titlu), toate făcând din Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl un mod minunat de a-ți petrece timpul.

Chiar dacă o faci uitându-te la un ecran, la final nu ți-ai pierdut neuroni, ci ai mai câștigat câțiva.

P.S. Cine înțelegele glumele din filmul ăsta sigur recunoaște și vocea reporteriței.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

O carte mare despre istorii mici

Când am ajuns prima dată în Paris și m-am urcat în metrou, am fost fascinat.

Nu-mi mai fusese dat până atunci să văd atâta varietate omenească, atâtea culori, culturi și personalități.

Sora mea, care locuia acolo de ceva timp, mi-a dat un cot și mi-a spus cu voce șoptită și ușor alarmată:

– Nu te mai uita așa la ei, că poate se supără vreunul, poate se simte jignit!

Dar nu era nimic ofensator în curiozitatea mea. Era încântarea în fața acestui fenomen al creuzetului cultural, al melanjului de civilizații și genetică, specific metropolelor lumii.

Aceasta este baza de la care pornește și Zadie Smith în White Teeth.

Londra multiculturală, pe care am gustat-o și eu (vezi post-scriptumul), e gazda unor destine diverse, care îmbină apucături de la origini, dar și de la patria adoptivă, cu rezultate hilare sau ridicole sau pline de învățăminte.

Protagoniștii lor sunt un bengalez și un englez, nevestele lor (dintre care una e jamaicană), precum și odraslele, despre care e mai greu să spui ce sunt și cui aparțin.

O saga deloc importantă la nivel cosmic, dar minunat construită narativ și stilistic. E suficient să citești paginile despre localul în care își fac veacul cei doi și ți-e limpede că te afli în fața unui roman mare, în cea mai bună tradiție a marilor creații ale literaturii britanice din secolul al XIX-lea și prima parte a secolului XX.

Asta m-a atras cel mai mult la White Teeth. Că, deși tematica este actuală și chiar un pic revanșardă (însăși autoarea are originile amestecate ale personajelor ei), cartea nu are doar trăsăturile dickensiene pe care le evocă mulți critici.

Eu, unul, i-am savurat umorul cu același nesaț cu care mă delectam cu scrierile unui Wodehouse sau Jemore K. Jerome. E ceva în insulele astea britanice, o componentă a aerului sau a apei sau a mai știu eu ce, care îi face pe toți locuitorii ei, indiferent de culoarea pielii și a sufletului, să se îmbibe cu umor.

Unii zic că pe britanici i-au cucerit imigranții.

Rishi Sunak e prim-ministru al Regatului.

Sadiq Khan este primar în Londra.

Humza Yousaf este prim-ministru în Scoția.

Iar Zadie Smith scrie cea mai tare carte din Albion a mileniului III de până acum.

Dar, dacă îi asculți sau citești, să-mi saie ochii pe plită, dacă îi deosebești de vreun Disraeli sau Thackeray.

Mare minune și cu globalizarea asta!

P.S. Dincolo de toate deliciile literare, White Teeth m-a făcut să rememorez și un episod simpatic, de la sosirea noastră la Londra.

Era deja noapte, iar hotelul nostru era localizat pe Baker Street (strada lui Sherlock Holmes) și nu reușeam să îl găsim. Pe vremea aceea, Internetul în roaming era un lux aproape inaccesibil.

Orbecăind pe stradă, am intrat într-un restaurant, să cerem indicații. Era cu specific arab (egiptean, am aflat ulterior) și nu erau decât doi bărbați de vârstă mijlocie înăuntru, frați și proprietarii localului, după cum arătau. I-am întrebat despre hotelul Somerset (îl alesesem pentru nume și pentru răspunsul de un umor britanic autentic pe care îl dăduseră unor reclamații pe Tripadvisor).

S-au uitat unul la altul și au ridicat din umeri.

Dădeam să plecăm, când, de undeva din spate, a apărut o femeie mai în vârstă, cu figura aspră, mama celor doi, după cum arăta. Le-a aruncat niște vorbe încruntate, pe care, fără să știu araba, le-am dedus ca fiind ceva de genul ”Habar n-aveți!”.

Cu gesturi scurte și autoritare, ne-a făcut semn să o urmăm și am ieșit cu toții pe stradă. Ne-a însoțit o bucată de drum, apoi, cu aceleași gesturi care anihilau orice fel de contrazicere, a indicat cu mâna și ne-a spus:

Hotel Somerset. There!

Într-una dintre serile următoare, în semn de recunoștință, am fost să luăm cina la acel restaurant egiptean.

Am regăsit-o pe doamna cu pricina pe acolo, trebăluind de zor, i-am zâmbit și i-am mulțumit din nou. Ne-a răspuns printr-o mișcare scurtă a capului.

Cât am stat acolo, n-am auzit decât arabă în jur.

Dar nu mi-a displăcut.

Dimpotrivă, m-am simțit ciudat de bine.

Eram un străin în casa unor altor străini care, la rându-le, fuseseră acceptați în casa mai mare a multiculturalismului.