Când am ajuns prima dată în Paris și m-am urcat în metrou, am fost fascinat.

Nu-mi mai fusese dat până atunci să văd atâta varietate omenească, atâtea culori, culturi și personalități.

Sora mea, care locuia acolo de ceva timp, mi-a dat un cot și mi-a spus cu voce șoptită și ușor alarmată:

– Nu te mai uita așa la ei, că poate se supără vreunul, poate se simte jignit!

Dar nu era nimic ofensator în curiozitatea mea. Era încântarea în fața acestui fenomen al creuzetului cultural, al melanjului de civilizații și genetică, specific metropolelor lumii.

Aceasta este baza de la care pornește și Zadie Smith în White Teeth.

Londra multiculturală, pe care am gustat-o și eu (vezi post-scriptumul), e gazda unor destine diverse, care îmbină apucături de la origini, dar și de la patria adoptivă, cu rezultate hilare sau ridicole sau pline de învățăminte.

Protagoniștii lor sunt un bengalez și un englez, nevestele lor (dintre care una e jamaicană), precum și odraslele, despre care e mai greu să spui ce sunt și cui aparțin.

O saga deloc importantă la nivel cosmic, dar minunat construită narativ și stilistic. E suficient să citești paginile despre localul în care își fac veacul cei doi și ți-e limpede că te afli în fața unui roman mare, în cea mai bună tradiție a marilor creații ale literaturii britanice din secolul al XIX-lea și prima parte a secolului XX.

Asta m-a atras cel mai mult la White Teeth. Că, deși tematica este actuală și chiar un pic revanșardă (însăși autoarea are originile amestecate ale personajelor ei), cartea nu are doar trăsăturile dickensiene pe care le evocă mulți critici.

Eu, unul, i-am savurat umorul cu același nesaț cu care mă delectam cu scrierile unui Wodehouse sau Jemore K. Jerome. E ceva în insulele astea britanice, o componentă a aerului sau a apei sau a mai știu eu ce, care îi face pe toți locuitorii ei, indiferent de culoarea pielii și a sufletului, să se îmbibe cu umor.

Unii zic că pe britanici i-au cucerit imigranții.

Rishi Sunak e prim-ministru al Regatului.

Sadiq Khan este primar în Londra.

Humza Yousaf este prim-ministru în Scoția.

Iar Zadie Smith scrie cea mai tare carte din Albion a mileniului III de până acum.

Dar, dacă îi asculți sau citești, să-mi saie ochii pe plită, dacă îi deosebești de vreun Disraeli sau Thackeray.

Mare minune și cu globalizarea asta!

P.S. Dincolo de toate deliciile literare, White Teeth m-a făcut să rememorez și un episod simpatic, de la sosirea noastră la Londra.

Era deja noapte, iar hotelul nostru era localizat pe Baker Street (strada lui Sherlock Holmes) și nu reușeam să îl găsim. Pe vremea aceea, Internetul în roaming era un lux aproape inaccesibil.

Orbecăind pe stradă, am intrat într-un restaurant, să cerem indicații. Era cu specific arab (egiptean, am aflat ulterior) și nu erau decât doi bărbați de vârstă mijlocie înăuntru, frați și proprietarii localului, după cum arătau. I-am întrebat despre hotelul Somerset (îl alesesem pentru nume și pentru răspunsul de un umor britanic autentic pe care îl dăduseră unor reclamații pe Tripadvisor).

S-au uitat unul la altul și au ridicat din umeri.

Dădeam să plecăm, când, de undeva din spate, a apărut o femeie mai în vârstă, cu figura aspră, mama celor doi, după cum arăta. Le-a aruncat niște vorbe încruntate, pe care, fără să știu araba, le-am dedus ca fiind ceva de genul ”Habar n-aveți!”.

Cu gesturi scurte și autoritare, ne-a făcut semn să o urmăm și am ieșit cu toții pe stradă. Ne-a însoțit o bucată de drum, apoi, cu aceleași gesturi care anihilau orice fel de contrazicere, a indicat cu mâna și ne-a spus:

Hotel Somerset. There!

Într-una dintre serile următoare, în semn de recunoștință, am fost să luăm cina la acel restaurant egiptean.

Am regăsit-o pe doamna cu pricina pe acolo, trebăluind de zor, i-am zâmbit și i-am mulțumit din nou. Ne-a răspuns printr-o mișcare scurtă a capului.

Cât am stat acolo, n-am auzit decât arabă în jur.

Dar nu mi-a displăcut.

Dimpotrivă, m-am simțit ciudat de bine.

Eram un străin în casa unor altor străini care, la rându-le, fuseseră acceptați în casa mai mare a multiculturalismului.