Părinți … Copii

E început de 2026, iar în acest an, ca în oricare altul, cele mai grele lucruri de gestional vor fi relațiile cu ceilalți.

Iar dintre acestea, cele mai complicate rămân cele dintre părinți și copii.

O știe religia, o știe arta, o știe chiar și un regizor cu gust pentru poetic și ermetic precum Jim Jarmusch, care ne propune propria explorare a acestei dileme în Father Mother Sister Brother.

Filmul este compus din trei părți relativ egale ca lungime, în care părinți (în general cu înclinații spre artă) și copii adulți, cu un grad pronunțat de înstrăinare, fac încercări de a se reconecta, cu rezultate derutante sau chiar jenante.

Prima componentă a tripticului are loc într-o zonă montană din SUA, a doua în Dublin, iar ultima în Paris, dar există multe filiații între cele două, mesajul global fiind că această aporie relațională este universală.

Există și multe elemente scenice comune, unele simboluri recurente și câteva mini-situații amuzante care reapar ca un liant între aceste mici piese de teatru fin absurb.

De menționat că una dintre chestiunile care se repetă în varii forme este cea a banilor. Cu tot simțul lui estetic, Jarmusch știe cât de mult otrăvește partea financiară relațiile dintre oameni și, deci, cele dintre părinți și copii.

Ca în alte creații ale acestui cineast, cum ar fi sublimul Ghost Dog: The Way of the Samurai, interpretările sunt minimale, ca o filosofie Zen aplicată actoriei.

Membrii distribuției au înțeles misiunea și s-au achitat de ea fără greșeală și fără excepție.

Aceasta este, poate, calitatea supremă a filmului.

De la Adam Driver (eheee, ce departe a ajuns în ochii mei!), Cate Blanchett sau Charlotte Rampling nu te-ai aștepta la altceva, dar e formidabil să constați că nu sunt cu nimic deosebiți față de Mayim Bialik, Indya Moore, Luka Sabbat sau Vicky Krieps, aceasta din urmă având și argumentul suplimentar că și-a făcut intrarea în lumea mare a cinematografiei alături de nimeni altul decât Daniel Day-Lewis în Phantom Thread.

Și, pe lângă ei, mai este și inimitabilul Tom Waits, cântărețul cu voce cavernoasă, care, ce-i drept, a mai cochetat cu actoria (vezi Seven Psychopaths al lui Martin McDonagh), așa că n-ar trebui să fiu surprins de ce realizează aici.

Și totuși nu pot să nu declar ritos că e precum Kevin Spacey în The Usual Suspects.

Nu zic mai mult, vă las să vedeți Father Mother Sister Brother și să descoperiți singuri.

Vă avertizez, însă, că e nevoie de răbdare.

Dar nu e ăsta, până la urmă, ingredientul necesar a supraviețui relațiilor cu semenii noștri, mai ales cei cu care împărtășim niște gene?

Cui dam Oscarul in 2018? – Phantom Thread

La anuntarea candidatilor la Oscar, Phantom Thread a fost marea surpriza, prin numarul de nominalizari pe care le-a obtinut, dar si prin importanta lor, avand in vedere ca, pana atunci, statuse cuminte si se bazase aproape exclusiv pe aureola de ultim rol al lui Daniel Day-Lewis.

Dupa ce l-am vazut, declar spalate cateva din multele pacate ale celor de la Academie, pentru ca Paul Thomas Anderson merita recompensat pentru gasirea unui echilibru de ciudatenie, eleganta, umor si sordid, mai accesibil decat There Will Be Blood si mai dinamic decat The Master.

Ca si alte filme ale sale, cu greu se poate vorbi despre o actiune in Phantom Thread; dupa o prelunga expozitiune a dictaturii rutinei creatoare, viram catre metafora dragostei ca lupta pentru putere. Sau invers.

Daca vorbim de creatie, e musai sa avem si un artist, iar Daniel Day-Lewis isi dezlantuie monumentalu-i talent pentru a intruchipa un exemplar emblematic al acestei sub-specii aparte: stralucitor, capricios, obsesiv, distant, nesigur.

Daca intr-adevar se retrage, acest mare artist ne face un cadou de despartire nepretuit.

Ca orice artist, insa, are probleme cu femeile.

Ego-ul sau de vag pradator este zdruncinat cand, din proprie initiativa, o introduce in viata sa pe o creatura de sex opus (intepretata cu egala subtilitate de luxemburgheza Vicky Krieps) ce pare, initial, o victima sigura, dar care se dovedeste pe parcurs de o ambitie aproape sinistra. Metamorfoza ei este infinit mai interesanta decat a lui, pentru ca scenariul nu ne explica nicium daca evolutia sfioasei chelnerite ajunse model si muza este rezultatul actiunilor lui sau este o expresie a abisului latent al psihicului feminin. Barbat fiind, evit sa ma pronunt.

Phantom Thread este un film lucrat cu migala, precum rochiile la care lucreaza protagonistul, insa interesul pe care mi l-a suscitat a fost unul detasat, precum vizita intr-o galerie cu lucrari de arta clasice. Dar am simtit si incantare pura in cateva momente, toate avand-o in prim plan pe Lesley Manville.

Inca una din suprizele anuntate la nominalizari a fost si numele acestei actrite britanice, a carei prestatie in rolul surorii creatorului de moda jucat de Daniel Day-Lewis fusese ignorata de mai toate festivalurile si ceremoniile anterioare (cei de la Bafta nu se pun, pentru ca au o afinitate desantata pentru compatrioti).

Lesley Manville se face remarcata rapid prin economia in manifestarile scenice si pentru modul cum reuseste nu doar sa reziste coplesitoarei prezente a partenerului de ecran, ci chiar sa ii fure scenele. Exista un moment cand actrita si personajul sau sterg pe jos, il fac arsice, il pulverizeaza pe actorul principal si personajul sau. Eu, unul, nu mi-aduc aminte sa-l fi vazut pe Daniel Day-Lewis dominat in halul asta vreodata pe marele ecran.

Pe acesta Lesley Manville din Phantom Thread as vrea-o prim-ministru, indiferent de partidul din care ar face parte.

Daca ar fi sa aleg un film din aceasta serie, care sa fie la polul opus fata de cel de fata, ar fi probabil Lady Bird. Diferente le gasesc cu duiumul, insa exista si ceva care le aduce impreuna: amandoua exagereaza realitatea, facand-o astfel mai inteligibila.

Dunkirk

Blade Runner 2049

Get Out!

Darkest Hour

Lady Bird

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Call Me by Your Name

The Shape of Water

The Post