Când un chinez cucerea America

By Iulian in Filme 0 Comment

Până să ajungă la al patrulea film, seria Lethal Weapon își epuizase rezervorul de conflicte emoționale și de poante inedite.

Deja cei doi protagoniști, Danny Glover și Mel Gibson, îmbătrâneau, iar replica favorită a celui dintâi căpăta deja valoare descriptivă.

Însă acest al patrulea film a rămas cumva în antologiile cinematografice, pentru că l-a avut în distribuție, la primu-i rol dincolo de fruntariile Hong Kong-lui și primul negativ, totodată, pe uluitorul Jet Li, care alături de Jackie Chan, a adus disciplina marțială în filme la veritabil rang de artă și a ținut sus stindardul ridicat anterior de Bruce Lee.

Habar n-aveam cine e, când am văzut prima dată filmul, însă am simțit pe loc că Murtaugh și Riggs se confruntă cu ăl mai periculos dușman care le-a ieșit în cale vreodată, scena când le demontează pistoalele amândurora fiind elocventă în acest sens.

În timp, am aflat diverse detalii din culisele producției, care n-au făcut decât să-mi întregească fascinația față de această intrare spectaculoasă a lui Jet Li în istoria cinematografiei.

În primul rând, regizorul Richard Donner l-a rugat pe Jet Li să se miște mai încet, pentru că dispozitivele de filmat pe care le aveau nu reușeau să-i înregistreze mișcările.

O astfel de situație a avut loc la repetiția luptei finale, când Jet Li i-a blocat lui Mel Gibson o lovitură și apoi i-a livrat vreo 20 de pumni, atât de repede, încât n-au putut fi numărați decât la reluarea cu încetinitorul.

Ca urmare, scena a fost rescrisă și, pentru prima dată într-un film din seria Lethal Weapon, încleștarea decisivă i-a inclus pe ambii parteneri, Murthaugh și Riggs. Realizatorii declarau că erau convinși că niciun spectator n-o să înghită ideea că Mel Gibson poate să îl bată singur pe Jet Li.

Există o scenă în care Rene Russo urma să deschidă o ușă, pentru a fi apoi doborâtă de o lovitură de picior a lui Jet Li. Deoarece îl văzuse deja în acțiune, a refuzat minute bune să deschidă ușa cu pricina, deși regizorul dăduse deja semnalul de filmare.

Printre multe alte demonstrații de virtuozitate, Jet Li folosește la un moment dat o lovitură-scorpion, una dintre cele mai dificile din tot tărâmul artelor marțiale.

Nu în ultimul rând, afișul lui Lethal Weapon 4 este singurul din serie pe care apare și personajul negativ. Se putea altfel?

În prezent, Jet Li a lăsat-o mai moale cu filmele, dedicându-se sănătății, familiei și actelor de caritate.

Nicio problemă, cât a fost în activitate, ne-a oferit un spectacol de care n-am încetat niciodată să mă bucur.

Micile celule cenușii au casă nouă

By Iulian in Filme 2 Comments

Cu Knives Out, Rian Johnson a făcut multiple servicii omenirii.

A dovedit că formula de mister a Agathei Christie – crimuță + suspecți multipli + detectiv pitoresc – încă funcționează foarte bine.

A infuzat toate cele de mai sus cu preocupări contemporane.

I-a dat o viața nouă lui Daniel Craig după era James Bond.

În Glass Onion: A Knives Out Mystery, face același lucru, dar aduce la zi problematica satirică și beneficiază de resurse pentru jucării mai mari și mai de soi.

Un miliardar în care e lesne de identificat pe alde Jeff Bezon/Elon Musk/Sergey Brin/Larry Page își cheamă niște prieteni și colaboratori pe o insulă grecească și îi avertizează că urmează să fie ucis. Printre noii sosiți se găsește, însă, și ipostaza american sudista a lui Hercule Poirot, mai precis inegalabilul Benoit Blanc, care va desluși toată ițele macabre ale celor ce se vor întâmpla.

Structura narativă este esențialmente aceeași, nu vă zic mai mult, din același principiu călăuzitor al devoratorului de suspans. Pot să vă spun, însă, că, o durata de peste două ore, filmul curge cu limpezimea mărilor Eladei și te ține într-o priză lejeră, exact așa cum și-ar dori Lady Agatha însăși.

După succesul anterior, regizorul-scenarist își permite acum mai multe: mai multe săgeți socio-economice, mai multe decoruri, mai multe scene de bubuială.

Distribuția de calitate rămâne constantă, iar prestația ei, așijderea. Edward Norton poate fi bonom sau odios, după cum o cere situația, Dave Bautista e la fel de mare, dar dovedește că, printre mușchi, are strecurate și câteva grame bune de expresivitate, iar Kate Hudson e într-o superbă revenire de formă.

Făptașa cea mai de soi din punct de vedere al interpretării este, totuși, Janelle Monae, din motive pe care același principiu mai sus enunțat mă împiedică să vi le zic. Dar stați cu ochii pe ea.

Cât despre Daniel Craig, dacă în Knives Out era revelația peliculei, aici e liderul ei absolut. Benoit Blanc nu mai e doar o figura excentrică, remarcată într-o galerie de alte personaje, ci veritabilul motor al desfășurării intrigii detectivistice. Cu manierisme, deșteptăciune și orgoliu de Hercule Poirot, actorul pare să fi găsit filonul care să îl țină până la pensie, ca pe David Suchet.

Nu m-ar deranja să îmbătrânesc la rându-mi urmărindu-l.

Știu că micile celule cenușii mi-ar fi astfel puse la lucru.

Iar asta previne multe belele.

Neliniște în patru acte

By Iulian in Filme 0 Comment

Ați observat că, deși se spune că trăim în era raționalismului, una dintre cele mai frecvente afecțiuni de ordin mental este anxietatea?

Frica de acel ceva care nu e prezent, dar pe care psihicul nostru îl tratează ca pe o amenințare imediată?

Poate că această neliniște este adânc programată în structurile noastre corticale, cu scopuri pe care le vom afla vreodată.

Sau nu.

Cert este că această neliniște este stârnită cu mult stil și varietate în filmul japonez Kwaidan.

Regizată de Masaki Kobayashi, același care ne-a oferit și tensionatul Harakiri, pelicula este o colecție de patru povești în care muritorii au de interacționat, și nu în termeni dintre cei mai plăcuți, cu forțe supranaturale.

Bucata cântărețului orb care trebuie acoperit de tatuaje, pentru a nu cădea sub vraja războinicilor damnați, căzuți în bătălia navală de la Dan-no-ura, este poate cea care s-a impus posterității, dar ar fi o nedreptate să desconsiderăm realizarea stilistică și efectele psihologice ale celorlalte.

Fiecare te tulbură și ne scoate de pe făgașul liniștii sufletești. Nu este vreo reacție viscerală sau intensă, precum la horror-urile anglo-saxone sau europene, chiar și cele care nu fac abuzuri sanguinare.

Ce îți provoacă Kwaidan este o iminentă presimțire că se va întâmpla ceva în neregulă, precum și starea de neputință în a opri nefastele evenimente.

Compus fără vreo urmă de grabă, ca într-o ceremonie a ceaiului în care ești invitat de Necuratul, cu decoruri sugestive și o imagine color superbă, filmul este ca o vrajă.

Ești legat de mâini, de picioare, de neuroni și te lași condus fără putința sau voința de a i te poți împotrivi.

Inima îți bate mai tare, dar asta nu e o problemă.

E aproape o plăcere.

Să te temi înseamnă să fii încă în viață.

Unele povești sunt de esență tare

By Iulian in Filme 0 Comment

Unele povești sunt nemuritoare.

Nu doar pentru că au surprins ceva esențial pentru omenire, ci și pentru că mari creatori se întorc și se tot întorc la ele, ca sursă de inspirație sau ca provocare artistică.

Pe Guillermo del Toro am avut la un moment dat un fel de pică, pentru că aiureala sa The Shape of Water a luat Oscarul unei veritabile capodopere, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri al lui Martin McDonagh.

Dar mi-a trecut repede, pentru că ne-a oferit Nightmare Alley, în plus n-am uitat niciodată că ne-a oferit la rându-i o capodoperă – El laberinto del fauno.

Faptul că și-a încercat puterile pe tărâmul animației m-a intrigat, mai ales că și-a ales Pinocchio și nefiind singurul care a ales pariul ăsta; a mai făcut-o și Robert Zemeckis tot în 2022, cu rezultate mediocre în cel mai bun caz.

Titlul întreg al filmului de față este Guillermo del Toro’s Pinocchio și este ilustrativ. Povestea este cea a lui Carlo Collodi, fără doar și poate, dar și a regizorului mexican, care își permite multe libertăți cu firul narativ sau cu judecățile morale care merită extrase.

Una ar fi plasarea acțiunii în timpul lui Mussollini, prilej de a stârni un pic de ambiguitate în înțelesul poveștii. Da, băiețelul de lemn este naiv și nestăpânit și are de învățat ce înseamnă, onestitatea, compasiunea și atașamentul, dar ce rost are educația, dacă este pusă în slujba unor interese meschine sau chiar criminale?

Bucățile sentimentale nu-i ies atât de bine lui del Toro precum cele unde este maestru – macabrul și supranaturalul. Chiar și întâlnirile cu zânele de tot felul au ceva neliniștitor, ca să nu mai zic de atmosfera ușor grotescă a circului (vezi Nightmare Alley).

Ce îi iese superb este și atmosfera de orășel italian unde Geppetto își duce existența dezolantă și unde îl aduce anume pe Pinocchio. Străduțele înguste, piazza cu catedrala ei și toate celelalte elemente care fac din Italia cea mai frumoasă țară din lume sunt discrete, dar prezente.

Interpretările vocale sunt fără cusur, de la puștiul Gregory Mann la insidiosul Christoph Waltz drept Volpe, ca să nu mai zic că Cate Blanchett și-a dorit atât de mult să ia parte la acest proiect, încât a acceptat să n-aibă grai articulat și doar să scoată sunete guturale drept maimuța chiorpalie Spazzatura.

Dar campion rămâne Ewan McGregor care își împrumută glasul Greierașului-Conștiință, însoțitor și resemnat tutore al băiețelului de lemn în traseul său de la râzgâiat la persoană de nădejde, și o face cu atâta vervă dăruire și expresivitate, încât mă întreb când își primi acest superb actor acel rol mare care să îl salte în elita unde îi e locul, fără doar și poate.

Făcut cu migală prin tehnologia stop-motion, Guillermo del Toro’s Pinocchio va câștiga negreșit Oscarul pentru cel mai bun film de animație în 2023 și îl merită, pentru că ne aduce aminte de ce povești sunt nemuritoare.

Sunt făcute din esențe tari, le șlefuiești cum vrei și ele rămân la fel de trainice.

Cu răbdarea vezi marea

By Iulian in Filme 0 Comment

Nu începe bine Avatar: The Way of Water, că un prim-plan cu protagonistul Jake Sully mă trimite cu gândul la unul dintre interpreții (sau, mă rog, guriștii) de la Milli Vanilli, iar revelația asta deloc premeditată mi-a guvernat întreaga vizionare.

Nu că ar fi vreo dovadă de neseriozitate din partea mea, pentru că, din punct de vedere emoțional și intelectual, filmul lui James Cameron aparține erei de sfârșit de ani ’80 și început de ani ’90, cu toate avantajele și dezavantajele care decurg din asta.

La dezavantaje intră utilizarea de clișee și locuri comune câtă frunză și iarbă, deși nu n-am putut să nu remarc doza surprinzător de mică de corectitudine politică. Iar mesajele ecologice, lipsite de subtilitate, dar mustind de patetism precum discursurile Gretei Thunberg, sunt și rămân valabile.

Ca să vă faceți o idee, în Avatar: The Way of Water am regăsit Baywatch, Salvați de clopoțel, Braveheart și Greu de ucis. Ce vremuri!

Avantajele, însă, se centrează în jurul libertății pe care regizorul și-o permite în a construi o lume în care bagă ce vrea el, de la tehnologie la ecosisteme și de la ritualuri la idealuri.

Iar după ce ora de expozițiune și restabilire de conflicte trece și acțiunea ajunge în mediul acvatic promis de titlu, se descătușează și încântarea.

James Cameron iubește marea și vrea ca și noi să o iubim. Ceea ce Sir David Attenborough încearcă în stilu-i serios și erudit în Blue Planet, cineastul face prin creativitate și apelând la fascinația pe care universul maritim o exercită asupra omului.

Au fost momente când am înțeles de ce spunea Jean-Michel Jarre că în primele lui albume (cu precădere Oxygene și Equinoxe) și-a propus să redea un sunet cât mai fluid – pentru că prima forma de muzică pe care o ascultăm este cea din prima mare interioară în care ne scăldăm, lichidul amniotic din pântecele mamei.

Această bucată a filmului, pașnică, aproape paradisiacă, este cea în care te scufunzi în delectare.

Edenul nu durează foarte mult, pentru că James Cameron nu este Yasujiro Ozu, să te lase să contempli, ci este cel care, printre altele ne-a adus Terminatorii, iar acolo e bubuială, tată!

Când conflictul ia amploare, regizorul vrea să epuizeze toate mijloacele plastice de a o reda, epuizându-ne și noi cu o secvență prelungă, în care face mai multe decât alții în zece producții.

Un efort Titanic. Da, jocul de cuvinte e premeditat, pentru că un procent semnificativ din această copleșitoare etalare a dinamismului cinematografic e revitalizarea pățaniilor din naufragiul de 11 Oscaruri.

Orgoliu? Semn de bătrânețe? Nostalgie?

Nu contează, pentru că Avatar: The Way of Water curge și curge, precum existența în viziunea lui Heraclit, astfel că nu îți dai seama când s-au dus trei ore.

Am început articolul cu o impresie care m-a urmărit în timpul vizionării filmului, o să-l închei cu o alta, care mă urmărește de când am părăsit întunericul magic al sălii de cinema și m-am întors în lumea chtoniană cenușie.

Există o scenă care m-a amuzat teribil, când două dame din sub-specii diferite ale băștinașilor de pe Pandora își arată colții una alteia.

Or fi Na’vi mai înalți, mai agili, mai morali, mai viteji decât oamenii, dar certurile dintre femele sunt o constantă intergalactică, pare-se.

De-ar fi numai un film

By Iulian in Filme 0 Comment

She Said nu e primul film care înfățișează o investigație jurnalistică de marcă, nu e nici cel mai bine realizat și nici cel mai influent.

Nu e All the President’s Men și nici Spotlight.

Dar, poate chiar mai mult decât iluștrii predecesori, rămâne regretabil de relevant, după cum veți constata chiar la finalul acestui articol.

Povestea urmărește zbaterile a două reporterițe de la The New York Times de a obține mărturii referitoare la hărțuire sexuală sau viol împotriva lui Harvey Weinstein de la victime care au ales mult timp să treacă totul sub tăcere.

Deși n-are astfel vreun ritm alert și nu emană vreun sentiment al urgenței, trama narativă evoluează metodic, mergând din discuție în discuție, iar modul implacabil cum crăpătura din barajul tăcerii se propagă, sfârșind prin a lăsa șuvoiul dezvăluirile să se reverse este marea calitate a acestei producții, cea care îi mântuiește lentoarea sau patetismul scenelor de flashback sau schematismul anumitor personaje, cum ar fi soții cei de-a pururi înțelegători cu nevestele care răspund la telefon la masă, în somn sau te miri unde.

She Said e un film onest și nu doar pentru că protagonistele sale încearcă să scoată adevărul la iveală.

Pelicula regizată de Maria Schrader ne arată cum complicata urzeală a raporturilor de forțe și a mentalităților dintr-un domeniu de activitate sau din societate ca întreg împiedică uneori reacția după o agresiune de natură sexuală. Aceia care pun veșnica întrebare ”Frate, da’ s-a trezit tocmai acum să vorbească?” o să aibă exemple multiple, să se lămurească. În speranța că n-au mintea prea îngustă, bineînțeles.

De menționat că nu este ocolită nici realitatea că acest sistem mârșav funcționează și se perpetuează cu complicitatea femeilor (vezi și Bombshell).

Apoi, reiese și că un jurnalist nu e un simplu intervievator. Are nevoie să insiste, să zgândărească, chiar să-l manipuleze pe interlocutor. Există o scenă relevantă în acest sens, în care personajul lui Zoe Kazan încearcă să spargă muțenia unui fost contabil al firmei lui Weinstein făcând apel la un aspect comun – faptul că erau evrei și că aveau părinți sau bunici care suferiseră în Holocaust.

Nu în ultimul rând, She Said nu face din abuzurile lui Weinstein un spectacol macabru. Suntem departe de efectul de cumplită revoltă pe care magistral îl obține Ridley Scott în The Last Duel. Aici avem simple relatări, tulburătoare, dar sobre, care pun în valoarea capacitatea unor actrițe diverse de a exprima emoții mult timp reprimate.

Iar între acestea, Samantha Morton ridică filmul de la un nivel general onorabil de interpretare la un vârf la fel de intens ca un spike dureros la inimă. Dincolo de dicție și tonalitate, uitați-vă numai cum calmul precar se zdruncină la o întrebare dificilă și cum se apleacă brusc să ia o gură de apă. Mici detalii care îți rămân în minte, tocmai pentru că sunt atât de elocvent redate.

Altminteri, Zoe Kazan și Carrey Mulligan fac un cuplu jurnalistic competent, mai degrabă pe măsura tandemului Dustin Hoffman – Robert Redford, fără a prezenta acea frumoasă antiteză psihologică dintre Mark Ruffalo și Rachel McAdams. Parcă să zic că Mulligan atrage un pic mai mult atenția, reactivând părticele arsenalul fabulos de grimase înfricoșătoare din Promising Young Woman.

Gata, She Said s-a terminat, ne-am ridicat și ne-am întors la viețile noastre.

Lasă, domne’, că așa e la ei, la noi e în regulă.

Sigur?

Acum o săptămână apărea pe site-ul celor de la Rise Project o investigație despre o figură marcantă a teatrului românesc și acuzații despre apucăturile lui weinsteiniene, atât de similare cu cele din She Said, încât te trec fiorii.

Abuzul nu e doar ce i se întâmplă altuia sau alteia.

Ți se poate întâmpla și ție.

De aceea avem nevoie de femei curajoase, de bărbați integri, de instituții care își fac treaba.

Și de jurnaliști care riscă multe pentru adevăr.

Să deschidem sezonul Oscarurilor din 2023

By Iulian in Filme 0 Comment

De câteva decenii încoace, orice film de Steven Spielberg e întotdeauna în discuție când vine vorba de Oscaruri.

Însă The Fabelmans nu este încă o mică decorație de pus într-un colț al vitrinei, ci acea creație pentru care, în mijlocul panopliei cu onoruri va trebui făcut un pic de spațiu pentru noi statuete.

Urmând pe calea unui Paolo Sorrentino în È stata la mano di Dio sau a unui Kenneth Branagh în Belfast, cineastul ne prezintă perioada esențială din viața sa, când are loc desăvârșirea intoxicării cu microbul artei, în paralel cu trecerea de la copilărie la adolescență.

Adică Boyhood al său.

Însă, pentru este Steven Freakin’ Spielberg, The Fabelmans nu este doar intim, ci și grandios într-un mod atât de discret, încât mă văd nevoit să îl compar pe regizor cu Roger Federer.

Vă aduceți aminte de senzația de a-l urmări pe elvețian realizând lucruri extraordinare fără aparent niciun efort?

Exact asta e impresia produsă de suita de secvențe de o varietate prea mare pentru fi redată aici pe care Spielberg le derulează și integrează de parcă ar etala tot ce știe și a învățat să facă de-a lungul unei cariere pe care cuvântul legendară nu o descrie destul. Un mozaic de trăiri și crâmpeie autobiografice fuzionează într-o poveste coerentă, precum acelea pe care ni le spunem interior, pentru a pune un pic de ordine în haosul devenirii noastre.

Toate acestea se văd cel mai bine adunate în personajul jucat de Michelle Williams. Deși adolescentul Sammy Fabelman, interpretat cu surprinzătoare abilitate de Gabriel LaBelle, este protagonistul filmului, figura ellidiană a mamei și relația ibseniană cu tatăl său e sursa de tensiune și durere care îl va împinge spre refugiul sfâșietor al artei.

Nu pot să nu îmi declar un pic uluirea în fața acestei ipostaze a lui Paul Dano. Rolurile de sinistru i-au venit tot timpul mănușă, așa că nu credeam că îl voi putea vreodată urmări ca un Wangel generos și taciturn în durerea pe care o poartă în suflet.

Ajutați de un scenariu care mustește de umor, pentru care e responsabil Tony Kushner, vechi tovarăș de isprăvi cinematografice al lui Spielberg, membrii distribuției își aduc aportul la umanitatea acestei pelicule, însă niciunul nu o înălță pe culmi atât de înalte precum o face Judd Hirsch drept unchiul Boris.

Vă invit să citiți ce scriam despre Avarul care s-a jucat de curând la Teatrul Național din Craiova, mai precis paragraful despre Angel Rababoc.

Acolo e descrierea detaliată a plăcerii pe care un astfel de moment mi-o trezește.

Este magia artei care te anesteziază temporar, îți suspendă orice altă facultate mintală decât aceea a încântării.

Pomeneam de Oscaruri la început, să facem bilanțul nominalizărilor pe care The Fabelmans le va acumula anul viitor:

Cel mai bun film, cel mai bun regizor (când va lua cea de-a treia statuetă a carierei, așteptați-vă la cele mai prelungi ovații în picioare din istoria Academiei), cea mai bună actriță în rol principal, cea mai bună coloană sonoră (cine altul decât maestrul John Williams?), cea mai bună triadă imagine+montaj+decoruri (vorbim de supremul meșteșugar al celei de-a șaptea arte, nu?).

La categoria cel mai bun actor în rol secundar, am o presimțirea care mă îndurerează – că nu o să-i vedem și pe Judd Hirsch, și pe Paul Dano acolo, ci doar pe unul dintre ei. Și merită amândoi.

Drept concluzie, revin, oare a câta oară, la vorbele lui Steve Martin ca gazdă a ceremoniei Premiilor Academiei:

În încheiere, aș vrea să-i mulțumesc lui Steven Spielberg. Nu de alta, dar nu se știe niciodată.

Lupta de masă

By Iulian in Filme 0 Comment

În drum spre cinematograful unde urma să văd The Menu, am străbătut deja legendarul târg de Crăciun din Craiova și am auzit văicăreli precum aceasta:

– Băăă, 20 de lei un cârnat! Dă-o-ncolo de treabă! (am îndulcit expresia, bineînțeles)

Înainte de film, am fost la toaletă și acolo am auzit o altă văicăreală:

– Băăă, am dat de os în cârnat și am mușcat fără să știu din el! Mă doare măseaua de nu mai pot! Și pe mine nu m-a durut niciodată măseaua.

E limpede că mâncarea este importantă, dincolo de proprietatea ei de susținătoare a vieții.

Atât de importantă, încât ce și cum și unde mâncăm a devenit chiar un indicator al poziției socio-economice.

Iar de la discrepanțele astfel rezultate pornește filmul regizat de Mark Mylod, care se înscrie într-o galerie recentă deja populată (Us, The Joker, Parasite), menită a ne plesni peste față cu una dintre marile probleme ale societății contemporane.

Fără a fi vârf de lance în acest manifest cinematografic colectiv, The Menu punctează foarte bine un aspect important – că această falie dintre bogați și săraci, dintre cei care comandă și cărora li se comandă, dintre cei care sunt serviți și cei care servesc nu e doar o cifră în manualul de istorie sau de economie.

Are efectele asupra psihicului, în special al categoriei defavorizate, îl rănește, îl pervertește, îl distorsionează, astfel că devine neplăcut.

Pentru sine și pentru cei din jur.

Un grup de bogătani, zece negri mititei serviți cu muștar, merg pe o insulă, pentru a fi tratați de un bucătar celebru cu la creme de la creme a creațiilor sale gastronomice.

Acolo, lucrurile iau turnură macabră după turnură macabră, iar spectatorul are nevoie de un stomac tare, pentru a digera sadismul savuros care se va dezvălui capitol cu capitol.

Între oaspeți se găsește și o intrusă, o tipă din afara cercurilor sus-puse, iar bunul ei simț în percepții și reacții este precum picătura de lămâie care echilibrează gustul amar ca fierea al parabolei.

Aceasta este Ana Taylor-Joy, care crește de la film la film câte altele în zece și se arată ca o viitoare divă a ecranului. Chip aparte are, talent are, roluri mari îi mai trebuie.

De partea cealaltă, Ralph Fiennes are de redat charismă, caracter deviant reținut, dar amenințător și dicție impecabilă. Îl știți, deci cred că vă imaginați că i-au ieșit fără să nădușească prea mult.

Din restul distribuției se remarcă Nicholas Hoult, a cărei idolatrie gastronomică și obtuzitate față de tot ce îl înconjoară par grotești. Până ridici privirea din farfurie și le vezi în jur.

E mult umor în The Menu, dar e negru ca sepia fiartă în suc propriu, atât de negru, încât îl înțeleg pe colegul de vizionare din spatele meu, care a exclamat la un moment dat:

– Mă, eu nici nu mai am curaj să râd!

Îl ajunsese și pe el, ca pe noi toți, spaima față de brutalitatea fără menajamente a peliculei.

O brutalitate pe care o înțeleg și pe care o consider o calitate a ei.

Odată ce lumea asta coruptă, materialistă, nedreaptă, atomizată și atomizantă te împinge dincolo de limitele dezumanizării, faci rele.

Nu contezi pentru ceilalți și ei nu mai contează pentru tine.

Însă, spre deosebire de filmele mai sus amintite, The Menu dă și o simplă, dar de-a pururi valabilă soluție pentru a ameliora senzație de greață pe care ne-o transmite această lume.

Purtați-vă frumos cu cei de la shaormerie.

Nu se știe când ajung Chefi la cuțite.

Foarte ascuțite.

Top 10 melodii de Oscar

By Iulian in Filme, Intre muzical si conceptual 0 Comment

Suntem în perioada care precedă un nou sezon de Oscar, așa că m-am gândit să îmi umplu timpul până la noua cursă către statuete realizând un Top 10 al celor mai bune melodii care au câștigat acest premiu.

Mă așteptam să fie o sarcină agreabilă și simplă.

Agreabilă a fost, dar nici pe departe simplă.

Sunt atâtea cântece remarcabile, încât să alegi doar zece și să le mai și ierarhizezi s-a dovedit o sarcină cruntă, dar pe care, cumva, am dus-o la capăt.

Iată lista, conștient fiind că nu coincide cu a nimănui de pe planeta asta.

10. Over the Rainbow din The Wizard of Oz (1939), interpretată de Judi Garland;

Știu, melodia este mai cunoscută în altă interpretare și cu altă semnificație, dar cea de aici este un moment neprețuit din istoria cinematografiei. Vocea mlădioasă unei Judy Garland tinerele este perfectă pentru a exprima sentimentul de tânji către o aventură care să te scoată din mundanul existenței. Și ce aventură va fi!

9. Flashdance… What a Feeling din filmul Flashdance (1983), interpretată de Irene Cara;

Anii ’80 abundă în melodii extraordinare care au luat Oscarul și le enumăr aici pentru plăcerea de a vi le reaminti: I Just Called to Say I Love You a lui Steve Wonder, Say You, Say Me a lui Lionel Richie, Take My Breath Away a celor de la Berlin (I’ve Had) The Time of My Life a lui Bill Medley și Jennifer Warnes. Însă, dacă e să aleg una, este acesta, pentru dinamism, pentru optimismul pe care îl degajă și pentru scena pe care o însoțește. Ca și în cazul lui Bruce Springsteen de mai sus din top, videoclipul este esențial pentru întregirea impresiei pe care cântecul îl produce.

8. Que Sera, Sera din filmul The Man Who Knew Too Much (1956), interpretată de Doris Day;

Nu doar vocea cristalină a lui Doris Day te seduce iremediabil, ci și structura ciclică a versurilor, precum și înțelepciunea lor. Ferice de cel care nu e bântuit de trecut și senin în privința viitorului.

7. Ta paidia tou Peiraia (Niciodată duminică) din filmul Pote tin Kyriaki (1960), interpretată de Melina Mercouri;

Există mai multe versiuni ale acestui cântec, Connie Francis are o variantă remarcabilă, însă nu cred că există vreo combinație mai potrivită decât cea dintre aceste ritmuri grecești inconfundabile și vocea răgușită a superbei Melina Mercouri, a cărei întreagă atitudine emană spiritul acelei lejerități elene pe care o regăsim vară de vară, când îi invadăm fără menajamente.

6. Streets of Philadephia din filmul Philadelphia (1993), interpretată de Bruce Springsteen;

Așa cum spuneam mai înainte, e esențial să urmăriți videoclipul cu Bruce Springsteen străbătând acele străzi dezolante, cu șomoioage de ziare purtate de vânt, pentru a simți cel mai bine impactul unor versuri precum acestea: I was bruised and battered/ I couldn’t tell what I felt/ I was unrecognizable to myself. Remarcabil este că, deși acest artist colosal e prezent în mintea mea în special pentru energia leonină din cântece precum Born in the USA sau altele similare, aici vocea lui e întrebuințată cel mai bine. Poate doar Tougher than the Rest să rivalizeze cu cea de aici.

5. Under the Sea din filmul The Little Mermaid (1989), interpretată de Samuel E.Wright;

E greu să reziști ritmurilor caraibiene, accentului crabului Sebastian și umorului versurilor acestei melodii care este doar una dintre capodoperele muzicale ale unei producții din perioada de grație a celor de la Disney. Mi-ar fi plăcut ca Oscarul să fie dat ex aequo acestei împreună cu Kiss the Girl. Căutați și melodia Ursulei, e cel puțin la fel de haioasă.

4. Lose Yourself din filmul 8 Mile (2002), interpretată de Eminem;

Cred că sunteți de acord cu mine că 8 Mile a fost o peliculă surprinzător de bună, cu Eminem arătând veritabile calități actoricești, cu o atmosferă autentică și cu acumulare emoțională bine dozată. Ce n-a surprins pe nimeni e muzica, excepțională de la un cap la altul și având în frunte acest cântec puternic al unui artist care a făcut istorie, fie că ți place de el sau nu.

3. Things Have Changed din filmul Wonder Boys (2000), interpretată de Bob Dylan;

Omul ăsta a luat Grammy, Nobel și Oscar, iar dacă asculți versurile acestui cântec nu e de mirare de ce. Însă acestea n-ar fi nimic fără linia melodică care te prinde în mrejele ei și fără vocea aceea sarcastică a unei legende perpetue. People are crazy and times are strange/ I’m locked in tight, I’m out of range/ I used to care, but things have changed.

2. Shallow din filmul A Star Is Born (2018), interpretată de Lady Gaga și Bradley Cooper;

Că Lady Gaga știe să cânte, știam. Că Bradley Cooper știe să joace, știam. Dar că fiecare dintre ei poate să facă foarte bine ce face și celălalt, asta a fost o surpriză pentru întreg mapamondul, inclusiv pentru subsemnatul. Tresar și zâmbesc de fiecare dată când aud melodia asta răzbătând din vreun bar sau vreo mașină sau vreun televizor. Lumea nu e chiar așa Shallow, cu asemenea creații.

1. My Heart Will Go On din filmul Titanic (1997), interpretată de Celine Dion.

Copleșit de propriul succes și de intensitatea melodramei în jurul căreia este construit, Titanic al lui James Cameron a dobândit o faimă nedrept de proastă de-a lungul timpului. Însă nimeni nu poate spune că nu e o realizare epocală. Nu știu dacă aș mai putea să îl văd încă o dată, însă nici nu e nevoie, pentru că acest cântec are darul de a aduna în el esența a ce e mai frumos și trist în viața acelor personaje fictive și în a noastră, a celor în carne și oase și simțire.

Big boss, little boss și scârbos

By Iulian in Filme 0 Comment

Din bătrâni se spune că există trei tipuri de șefi:

Big boss, little boss și scârbos.

Doar la noi, la Românica?

Se pare că nu, dacă judecăm după El buen patron, un film spaniol în urma căreia cele câteva doamne (și domni, ce știu eu) care încă nu sunt îndrăgostite de Javier Bardem o să îngroașe rândurile celor care sunt.

Un director de fabrică de cântare se pregătește pentru vizita unei comisii externe, moment vital în obținerea unui mult râvnit premiu. Pentru a evita orice pată pe reputația companiei, are de lămurit pricina dereglării șefului de producție, de dezamorsat protestul stradal al unui angajat proaspăt concediat și de gestionat nurii unei noi stagiare.

Aceste provocări de management și leadership îl poartă pe Bardem printr-o suită de interacțiuni și de schimburi verbale care îi scot tot arsenalul interpretativ la vedere.

Și ce arsenal!

Ăla etalat de ruși de 9 mai e o simplă colecție de petarde.

Încă de început se vădesc calitățile de orator mieros, de Tartuffe cu glazură fină, iar asta e linia generală pe care o păstrează până la final, însă savoarea vine din micile momente când e dezorientat, excitat, exasperat, înduioșat sau când își dă arama coclită pe față.

Căci, dacă El Buen Patron amuză la suprafață, în profunzime ustură de parcă te-ai fi rostogolit prin urzici. Fără vreo pretenție de socialism militant, scenariul lui Fernando Leon de Aranoa, care preia și regia, face din capitalism și corporatism surse de mari rele.

E ochiul unui Moliere mai deprimat, dar care încă mai are resurse de umor.

M-au purtat pașii prin câteva organizații de diverse profiluri și am recunoscut ipocrizia și nepotismul și dictatura mascată pe care filmul le radiografiază HD.

Iar o prietenă care a fost alături de mine îmi mărturisea că a regăsit amintiri neplăcute, pe care le credea de mult uitate.

Românii au Teambuilding, spaniolii au El buen patron și or avea și alte cinematografii ale unor economii sălbatice de piață câte ceva de spus în privința racilelor ei.

Trebuie să facem ceva în privința asta, e clar.

Problema e cu alternativele.

Vorba ceea:

În capitalism omul exploatează pe om. În socialism e exact invers.