Dragostea și suspansul țin de sincronizare

By Iulian in Filme 0 Comment

După primul sfert de oră din Decision to Leave, credeam că l-am citit pe Park Chan-wook.

Influențe de Hitchcok, Vertigo și Rear Window, lasă, domnu’ cineast, mai știm și noi câte ceva.

Dar m-am pripit.

Poate că intriga filmului pornește de la obsesia pe care un detectiv o dezvoltă pentru suspecta pe care o anchetează, manifestată plenar prin voyerism, dar unde ajunge nu poate intui nimeni.

De la secvență la secvență, se acumulează dezvăluiri, dar, cumva, volumul de nedumerire a spectatorului rămâne constant, nu pentru că scenariul ar fi incoerent, dimpotrivă, ci pentru că are de spus o poveste, atât de încurcată și atipică, încât chiar cred că e posibilă în realitate.

Tehnicul și poeticul, staticul și dinamicul, tensiunea și tandrețea se îmbină în regia lui Chan-wook într-un mod de invidiat. Serios, să îți asumi atâtea riscuri stilistice și să nu dai rasol la chiar niciunul dintre ele ar cam trebui să provoace aversiune din partea oricui crede că știe cum se realizează o creație cinematografică.

Deși dragostea și suspansul sunt principalele linii directoare, amestecate ca în jocul acela al copilăriei numit „Mațele-ncurcate” , Decision to Leave nu duce lipsă de umor de calitate.

Dar, dacă până acum pare că afecțiunea mea pentru această peliculă pare platonică, pasiunea pentru interpreți devine ardentă de-a dreptul.

Protagonistul jucat de Park Hae-joon e lovit de revelații și de trăiri din toate părțile și le redă cu multă expresivitate, deși personajul e voit construit ca placid.

Însă zâmbetul posibilei criminale jucate de Tang Wei m-a doborât, pur și simplu.

E zâmbetul pe care numai o femei îl poate schița, care îți spune că e împotriva logicii pure să ai încredere în ea, dar căruia tu, ca bărbat, nu ai cum să-i reziști.

N-ai cum și gata.

Ca o paranteză, e aceeași Tang Wei din Se, jie al lui Ang Lee. Aceeași duplicitate senzațională, dar mai multă maturitate.

Poate ați observat că sunt vag în considerațiile mele despre Decision to Leave.

E un semn de respect pentru oricine va avea inteligența, răbdarea și sensibilitatea de vedea acest film.

Dar vă vând un pont:

Fiți cu băgare de seamă în privința momentului când zâmbetul acela pălește. E mai important decât credeți.

Decision to Leave ne demonstrează un paradox.

Când rațiunea și simțirea sunt în conflict, e vai de om.

Dar e minunat pentru artă.

Sezon de Oscar 2023 – Im Westen nichts Neues

By Iulian in Filme 0 Comment

Internaționalizarea Oscarurilor e un fenomen în plină desfășurare.

Parasite a fost un moment crucial în acest sens, iar Im Westen nichts Neues (Nimic nou pe Frontul de Vest) demonstrează că procesul e ireversibil și ia amploare.

Pelicula lui Edward Berger însumează nouă nominalizări la Oscar, un record pentru o producție care nu este în limba engleză.

Aceste onoruri sunt meritate, mai ales cele care vizează aspectele tehnice.

Am o obiecție față de cea la scenariu adaptat, pentru că nu am agreat prea mult că realizatorii au diminuat sentimentul de camaraderie, pe care l-am simțit drept sufletul romanului lui Erich Maria Remarque, și au accentuat absurditatea și brutalitatea războiului.

Angajamentul meu afectiv față de Im Westen nichts Neues a fost aproape nul, dar am apreciat performanța pur cinematografică a redării plastice a unor grozăvii de neînchipuit.

Suntem departe de poezia macabrului de care s-a lăsat furat Sam Mendes în 1917. Filmul de față e chitit să transpună mizeria și zloata și carnagiul cât mai fidel cu putință, lăsând loc și pentru varii artificii pur cinematografice.

Scenele de luptă m-au impresionat în mod special, pentru că amploarea e dublată de dinamică, e ca și cum Edward Berger ar fi învățat magistrala lecție a lui Spielberg din Saving Private Ryan, profitând de toate beneficiile la zi ale acestui meșteșug.

Așa cum soldații devin pioni fără chip într-o astfel de conflagrație, actorii din Im Westen nichts Neues nu se disting foarte mult.

Am zâmbit, revăzându-l pe Daniel Bruhl (simpaticul și devotatul fiu din Good Bye, Lenin!) și am apreciat chipul de martir al protagonistului Felix Kammerer, dar, în cea mai mare parte a timpului, personajele n-au fost decât manechine care se deplasează și se defectează într-un spectacol al celui mai cumplit flagel de care e în stare omenirea.

Poate că asta a fost intenția filmului dintru început.

Să ne readucă aminte cât de rău e războiul.

Și când te gândești că e unul chiar la câțiva pași de noi!

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

The Banshees of Inisherin

Everything Everywhere All at Once

Sezon de Oscar 2023 – Everything Everywhere All at Once

By Iulian in Filme 0 Comment

În orice alt univers, Everything Everywhere All at Once ar fi fost o mizerie.

O idee deșucheată, efecte speciale pentru care n-a existat un buget foarte mare, o actriță pe care o știi drept bătăușă pusă la redat o gamă de stări emoționale de parcă ar fi Meryl Streep.

Și totuși, în universul nostru, acest film scris și regizat de tandemul Dan Kwan – Daniel Scheinert funcționează atât de bine, încât ține trează bucuria că îndrăzneala, nu, nebunia creatoare se manifestă încă pe acest pământ.

Ca să poți spera să absorbi o parte cât mai mare din asaltul simțurilor la care te supune pelicula, e nevoie să fii un pic familiarizat și să ai îngăduință față de premisa multiversului, cu toți tropii, paradoxurile și nonsensurile lui.

Ce au făcut cei doi realizatori este să ia o astfel de narațiune, să mai ia una despre o multiplă criză existențială, să le mărunțească bine de tot, să le bage în malaxor și să le amestece până le-a ieșit o pastă omogenă, asezonată cu tot felul de prostioare, mai mult sau mai puțin porcoase.

Se servește cu mintea deschisă, alertă și cu doză de umor.

Povestea este a dificultăților pe care protagonista (Michelle Yeoh) le are cu bărbatul (Ke Huy Quan), cu fiica (Stephanie Hsu) și cu Fiscul (Jamie Lee Curtis).

În universul nostru, lucrurile stau rău, însă în altele e cu totul altfel. Și când spun altfel, luați-o literal, de fapt și-acum mă pufnește râsul, aducându-mi aminte ce le-a mai dat prin cap lui Kwan și Scheinert.

Cu multitudinea asta de chestii, că nu pot să le numesc altcumva, există șanse ca morala filmului, foarte importantă pentru zilele noastre, să își piardă oarecum din efect.

Însă un lucru nu va trece neobservat, indiferent de ce parte a universului vă veți afla – calitatea interpretărilor.

Despre Michelle Yeoh știu o anecdotă pe care trebuie să v-o împărtășesc. Provenind din școala filmelor de acțiune din Hong Kong, era învățată ca la scenele de luptă chiar să lovească, spre disperarea cascadorilor din Tomorrow Never Dies, care s-au dus și s-au plâns la regizor că îi altoia prea rău.

Că nu e doar o smardoaică strălucită știam din Crouching Tiger, Hidden Dragon, unde afecțiunea ei reținută față de personajul lui Chow Yun-Fat este poate cel mai frumos aspect al unei creații cinematografice și așa sublime. Aici, însă, repertoriul ei actoricesc se extinde în moduri frapante, de parcă realizatorii chiar ar fi scotocit prin toate universurile și ar fi adus împreună mai multe versiuni ale ei.

Ke Huy Quan, care reapare în prim-planul celei de-a șaptea arte după aproape patru decenii (da, el e puștanul din Indiana Jones and the Temple of Doom), manifestă o bonomie și o seninătate care țin scânteia umanității vie chiar și în cele mai negre momente ale narațiunii.

Stephanie Hsu este superbă prin discreta și bidirecționala metamorfoză de la adolescentă tulburată la personaj malefic în toată regula, cât despre Jamie Lee Curtis, uitându-mă la ea, mă întreb cum de au ocolit-o nominalizările la Oscar până acum.

Și nu pot să nu amintesc și de venerabilul James Hong, care, la 95 de ani, își face simțită prezența într-un așa amalgam de creativitate și aiureală. Poate nu îl știți după nume, dar e suficient să îi vedeți figura și să îi auziți vocea aparte, cavernoasă, dar molcomă, și vă veți vedea memoria invadată de zecile de producții în care a apărut.

În pre-sezonul Oscarurilor, când încă nu se anunțaseră nominalizările, dar se vehiculau deja niște titluri, credeam că favorit va fi The Fabelmans al lui Steven Spielberg.

Dar nu, duelul cel mare este între The Banshees of Inisherin și Everything Everywhere All at Once, care acoperă tot spectrul categoriilor care contează, inclusiv cu câte patru nume la secțiunile de interpretare.

În filmul lui, Martin MacDonagh, într-o scenă antologică, cea din bar, ridică la fileu una dintre marile dileme ale existenței umane.

În filmul lor, Dan Kwan și Daniel Scheinert îi dau o replică pe măsură:

You think because l’m kind that it means I’m naive, and maybe I am. It’s strategic and necessary. This is how I fight.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar: -The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

The Banshees of Inisherin

Când Oscarul și Nobelul se întâlniră

By Iulian in Carti, Filme 0 Comment

Suntem în plin sezon de Oscar și am remarcat că, printre nominalizați, mai precis la categoria scenariu adaptat, se află și Kazuo Ishiguro, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.

Autorul nipono-britanic, atât de fin cunoscător al celor două culturi din care își extrage seva inspirației, era singurul capabil să ia capodopera lui Airo Kurosawa, Ikiru, și să o transpună în Anglia victoriană în Living, prilejuindu-i lui Bill Nighy un rol extraordinar.

Această întâlnire dintre Nobel și Oscar m-a ispitit să explorez puțin istoria cinematografiei, dar și a literaturii, ca să descopăr când a mai avut loc.

Astfel, Kazuo Ishiguro aparține unui club foarte restrâns și ilustru.

O să-l includ aici și pe Bon Dylan care a luat Nobelul în 2016, după ce câștigase Oscarul în 2001, deși nu pentru vreo categorie care are legătură cu scenariul, ci pentru melodia originală Things Have Changed de pe coloana sonoră a filmului Wonder Boys (2000). Dar versurile sunt scrise de el și sunt atât de subtile, sarcastice și chiar întunecate, încât locul lui în club este incontestabil.

John Steinbeck, câștigător de Nobel în 1962, are nu una, ci trei nominalizări la Oscar pentru scenariu: Lifeboat (1944), A Medal for Benny (1945) și Viva Zapata! (1952).

Dintre aceste filme, merită menționat Lifeboat, pentru cadrul restrâns și inedit în care are loc acțiunea, precum și pentru cea mai simpatică apariție fugitivă a regizorului Alfred Hitchcock.

Deși a refuzat Nobelul care i-a fost decernat în 1964, Jean-Paul Sartre figurează printre laureații acestui premiu, fiind totodată nominalizat la Oscar pentru scenariul filmului Les orgueilleux (1953).

Harold Pinter a luat Nobelul în 2005, dar înainte de asta deja bifase două nominalizări la Oscar, una pentru modul cum a adaptat scriitura lui John Fowles în The French Lieutenant’s Woman (1981), iar cealaltă pentru propria piesă transpusă pentru marele ecran în Betrayal (1983).

Președinte de onoare al acestui club rămâne George Bernard Shaw, care, după ce primise Nobelul în 1925, a cîștigat și Oscarul în calitate de co-scenarist al propriei lucrări dramaturgice Pygmalion, ecranizată cu același titlu în 1938 și avându-i în distribuție pe Leslie Howard și Wendy Hiller.

Referitor la Oscarul lui Shaw, există două anecdote care merită amintite.

Deoarece scriitorul nu a fost prezent la ceremonie, premiul a fost preluat chiar de cel care prezentase nominalizările, Lloyd C. Douglas, care a glumit spunând: Povestea domnului Shaw este acum la fel de originală ca acum trei mii de ani.

Deși n-a refuzat statueta, ireverențiosul autor n-a avut prea multă grijă de ea, astfel încât, la moartea sa, când reședința i-a fost transformată în muzeu, prețiosul premiu era atât de plin de patina vremii, încât curatorul a crezut că e un obiect fără valoare și l-a folosit drept suport pentru ușă.

Și așa a rămas ceva vreme, până când, din fericire, cineva și-a dat seama de însemnătatea ei, iar Oscarul stă acum alături de Nobel în muzeul dedicat unuia dintre cei mai hâtri scriitori din toate timpurile.

Sezon de Oscar 2023 – The Banshees of Inisherin

By Iulian in Filme 0 Comment

Padraic are o viață bună.

Limitată, dar bună.

Asta până într-o zi, când cel pe care îl considera fratele lui de cruce, Colm, rupe relația cu el, fără vreo explicație clară.

Iar asta îl doare pe Padraic, îl doare aproape fizic, îi dă peste cap percepția de sine și tot universul ală vai de mama lui, dar ordonat, în care trăia.

Cu modu-i deșucheat, dar întotdeauna inteligent și pătrunzător, Martin McDonagh ne expune la unul dintre marile adevăruri ale existenței.

Că relațiile pe care le avem cu ceilalți nu sunt active intangibile, abstracțiuni pentru terapeuți, ci unele cât se poate de tangibile, sunt parte din ființa noastră, iar când una se duce, o parte din noi agonizează și chiar moare.

Am trecut prin asta, așa că The Banshees of Inisherin n-a fost doar o experiență cinematografică, o vizionare a unui film deștept și excelent realizat, ci și o invazie a multor cotloane ale psihicului meu.

Spre deosebire de savurosul In Bruges și devastatorul Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, această peliculă lucrează mai finuț, mai profund și mult mai neîndurător.

Dar, doar pentru că este mai puțin amuzant, asta nu înseamnă că filmul este mai slab decât celelalte. Dimpotrivă, reușește o performanță uluitoare: m-am surprins având senzații organice de râs și plâns în același timp.

În același timp!

Cadrul în care este plasată această alegorie multistratificată despre cum omul se înrobește singur propriilor apucături și idei este unul anume. Irlanda, cu colinele ei de-a pururi verzi, cu falezele ei de un pitoresc greu de descris în cuvinte, cu misticismul pe care îl degajă, este locul unde zbaterile omului par neînsemnate, dar niciodată zadarnice.

În plus, comunitatea în care personajele își târâie existența este una mică, izolată și subdezvoltată, dar tocmai aici relațiile interumane, oricât de disfuncționale, se disting precum un nor stingher pe un cer sticlos, într-o zi geroasă de iarnă.

Ajung la o vorbă a cărei paternitate mi-e neclară, dar a cărei înțelepciune mi-e limpede precum cristalul:

Suntem aici să ne sprijinim unii pe alții în chestia asta, orice ar fi ea.

Nimic din toate cele de mai sus n-ar avea aplicabilitate psihologică asupra spectatorului, dacă The Banshees of Inisherin n-ar fi un veritabil regal interpretativ.

Cu toată obtuzitatea lui, cu toată incapacitatea lui de a înțelege că lumea se schimbă, Colin Farrell reușește să te câștige de partea lui. Până la urmă, orice om care se vede respins de cineva pe care îl credea apropiat merită măcar o explicație, nu?

Tocmai de-asta, caracterul lui Colm al lui Brendan Gleeson devine atât de ambiguu și ambivalent. Uneori îi respecți dreptul la limitele personale, alteori nu e decât un căpos odios. Da, viața e atât de complicată.

Kerry Condon și Barry Keoghan aduc fiecare complexitate dramatică, traume și mântuire la păienjenișul emoțional al filmului. Cumva, fiecare dintre ei devine, chiar și pentru câteva minute, personaj principal în The Banshees of Inisherin.

Fiecare dintre noi contează.

Creația aceasta a lui Martin McDonagh e una dintre favoritele de la Oscarurile de anul acesta. Are nominalizări cu toptanul.

Poate le va concretiza, poate nu.

Nu contează, emoțiile pe care mi le-a provocat sunt aici ca să rămână.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

De partea cealaltă a ecranului e problema

By Iulian in Filme 0 Comment

BREAKING NEWS! În România e la fel de nașpa ca întotdeauna.

După ce ni s-a transmis până la sațietate asta de către Noul Val Românesc, adică prin ciorbe sorbite prelung, camera smucită, voci ininteligibile și blocuri gri, ni se spune același lucru și de către Și Mai Noul Val Românesc, a cărui trăsătură distinctivă este realizarea impecabilă.

Da, aceasta este paradoxul care mi-a atras atenția la Taximetriști. Deși nu mai sunt tinerel și impresionabil, iar viața nu m-a acrit, ci dimpotrivă, m-a fortificat, vizionarea acestui film m-a usturat mai mult decât pelicule similare tematic de odinioară.

Totul vine, probabil, de la calitatea componentelor și a execuției.

Povestea urmărește avatarurile nocturne a doi taximetriști diferiți ca personalitate, care au de înfruntat demonii unor existențe precare, precum și provocările relaționale cu diverse specimene de clienți.

Foarte compact din punct de vedere al producției, fără hibe de ordin tehnic, filmul beneficiază de un scenariu care are vădite influențe teatrale și care are meritul de a ne oferi și o deplasare emoțională a celor doi protagoniști. La final, fiecare dintre ei va fi suferit o transformare, iar asta e o dovadă de maturitate cinematografică pentru care îi felicit pe condeierii peliculei, Adrian Nicolae și Bogdan Theodor Olteanu, acesta din urmă având de adunat lauri și pentru regie.

Bineînțeles, toate acestea n-ar conta, fără interpretările fără cusur ale tuturor membrilor distribuției, incluzând-o aici chiar și pe Monica Bîrlădeanu.

Evident, Alexandru Ion drept volubilul Lică ia caimacul atenției, însă merită urmărit îndeaproape omologul său mai taciturn, Rolando Matsangos alias Liviu, pentru că în incapacitatea sa de comunicare regăsim o deficiență pe care, eu unul, am identificat-o la cei din jur mai des decât limbuția celui dintâi.

Campioană la furat scenele este Maria Popistașu, Andi Vasluianu are o apariție scurtă, dar de efect, iar Micutzu merită apreciat că încearcă să iasă din tiparul la care el însuși s-a condamnat prin activitatea din comedia stand-up (dacă nu cumva bonomia lui de-aici o fi vreo glumă în sine).

S-a discutat mult despre volumul de înjurături din Taximetriști. Mi se pare un aspect prea puțin important. Filmul nu va fi vreo bornă revoluționară în cinematografia românească și nici nu va intra în istorie drept vreun monument de vulgaritate.

Este doar o dovadă vie și reușită a faptului că, de o parte a ecranului, România progresează.

De cealaltă parte, însă, avem probleme.

În sala de cinema au fost părinți cu copii. Discutabilă alegere, dar generațiile cele fragede sunt precoce în cunoașterea celor lumești, așa că treacă, meargă.

Totuși, m-a durut că în timpul uneia dintre scenele cele mai încărcate emoțional, în care strălucește interpretativ Victoria Răileanu, o scenă care e oricum, numai amuzantă nu, puștanul râdea cu hohote.

Asta e, când aude cuvinte gen ”futut”, un copchil de 11-12 ani ori fuge și se ascunde, ori râde. Dar de ce râdeau mama și bunica lui? Da, ați citit bine, două generații diferite, ca vârstă, experiență de viață și mentalitate, au eșuat lamentabil în a simți fărâma de catharsis pe care Taximetriști se străduiește să o trezească spectatorilor.

Trist. TaximeTrist.

Măcar știm ce avem de făcut.

Să ne purtăm fiecare cât putem de bine, astfel încât cei care vin din urmă să vadă că poți să nu fii nici șmecher, nici papagal și tot să ai o viață bună în țara asta încurcată și frumoasă care este România.

Sezon de Oscar 2023 – Close

By Iulian in Filme 0 Comment

Voi deschide oficial sezonul Oscarurilor din 2023 într-un mod atipic, aplecându-mă prima data asupra unui film internațional – Close.

Atipic, dar nu neapărat justificat, pentru că această producție belgiană este, cel puțin până la jumătate, o realizare sublimă, de o mare subtilitate a evoluției psihologice.

Remi și Leo sunt adolescenți sunt băieți, adolescenți și foarte buni prieteni.

Sunt nedespărțiți, precum Ahile și Patrocle, însă Leo, specific vârstei, căută validarea și integrarea și în alte grupuri, iar asta duce la o distanțare de fratele său de cruce.

Această graduală depărtare dintre cei doi este excelente redată în prima parte a peliculei, oferindu-ți ție, ca spectator, ocazia să contempli această latură proxemică a psihologiei și să constați că nu doar timpul e relativ, ci și spațiul dintre două persoane.

Când, însă, survine un eveniment mai grav, filmul lui Lukas Dhont se vede aruncat pe un tărâm unde nu prea ce știe ce are de făcut. Trauma nerezolvată nu e o noutate și nu e ușor de gestionat, nici în plan artistic, cu atât mai puțin în plan real.

Și beneficiind de astfel de circumstanțe acestea atenuante, în a doua sa parte, Close trenează și, chiar în stilu-i lent și taciturn, se face vinovat de excese în căutarea a efectului melodramatic.

Un exemplu ilustrativ:

Protagonistul merge la spitalul unde lucrează mama prietenului lui, intră fără să-l întrebe nimeni nimic și ajunge până în inima secției de neonatologie.

Băi, nici în România nu s-ar întâmpla așa ceva, darămite într-o țară cu sistem de sănătate pus la punct precum Belgia!

În toate aceste zbateri, actorul juvenil Eden Dambrine își duce rolul cu dedicarea și implicarea unui om mare, evitând, însă, maimuțărirea reacțiilor unui adult.

Tot ce trăiește este tipic adolescentin, cu toată intensitatea și dezorientarea care vin cu asta.

Toate sunt redate preponderent prin planuri ale chipului său, iar cea mai mare calitate a filmului este jocul cu luminozitatea care îl învăluie.

La început este radios ca un soare și are o delicatețe de efeb, așa cum l-ar picta un Leonardo da Vinci sau Caravaggio.

Apoi, pe măsură ce viața îl plesnește în față, aceasta devine mai întunecată și mai aspră, cu umbre și adâncituri.

Poate că asta e lecția pe care și-o propune Close.

Să luăm aminte la scânteia vieții și să avem grijă de ea, în noi și în alții, așa cum vechii romani întrețineau focul sacru al căminului.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Copilul-minune tot copil rămâne

By Iulian in Filme 0 Comment

Cred că suntem cu toții de acord că Damien Chazelle este copilul-minune al cinematografiei.

E cel mai tânăr câștigător de Oscar pentru regie (La La Land) și mai are în portofoliu exuberantul Whiplash și First Man.

Acesta din urmă a fost un film atipic pentru energia de care debordează Chazelle și cred că tot ce a ținut în el s-a reportat pentru Babylon.

Hollywoodul ca monument ambivalent – puț al depravării și fabrică de vise – nu e o noutate tematică. De fapt, despre filme ca minciună și mântuire ne povestește și Steven Spielberg în The Fabelmans.

Dar acolo e o voce care are decade de viață și carieră în spate, așa că tonul este ironic, nostalgic și înțelept.

Aici e un copil care se joacă, așa că tot ce face e bombastic, e marcat de generozitatea și excesele unei stări de spirit adolescentine.

Secvența de început a filmului este ilustrativă pentru scatologicul și spectaculosul care ne vor urmări pentru toată durata lui.

Povestea din Babylon urmărește suișirile și coborâșurile câtorva figuri din epoca de demult a Hollywoodului, aceea a tranziției de la peliculele mute la cele sonore, iar dacă asta vă duce cu gândul la Singin’ in the Rain, nu vă înșelați.

Chazelle are exact combinația tinerească de reverență față de clasici și ambiția de a demonstra că poate pune în scenă ceva chiar mai dihai decât înaintașii.

De aici și excesele din multe momente, remarcabile în execuția lor, dar obositoare prin durată sau explicit.

Ce nu ne extenuează niciodată este, însă, calitatea interpretărilor pe care regizorul le scoate de la actorii săi.

Brad Pitt e fermecător în ipostaza starului în curs de expirare, dar are mulți predecesori remarcabili, precum Gene Kelly, James Mason sau Jean Dujardin, așa că nu va face istorie cu rolul ăsta.

Diego Calva e cea mai puternică expresie corectitudinii politice, indispensabile în Hollywoodul prezentului, pe care Chazelle o pune în scenă cu aceeași fervoare. Într-un noian de figuri deviante, el singur rămâne (oarecum) integru și senin până la capăt.

Dar veritabila supernovă a filmului este Margot Robbie, cu aiuritoarea ei combinație de angajament fizic și expresivitate frenetică. E incredibil cum actrița asta nu ezită să se pună în situații care mai de care mai nasoale (vezi borâtura prelungă de la petrecerea simandicoasă) și tot să rămână frumoasă. Cred că are de-a face și cu talentul ăla care îi înnobilează nurii.

E păcat că prestația ei n-are loc la Oscarurile de anul acesta, după cum o arată previziunile.

Cine se va regăsi acolo cu certitudine este Justin Hurwitz, deja vechi tovarăș de isprăvi al lui Chazelle, care a plăsmuit o coloană sonoră sălbatic de irezistibilă (vezi bucata intitulată Voodoo Mama)

Ce este interesant este că, dacă Damiel Chazelle cel tânăr îi dă replica lui Spielberg cel bătrân, Justin Hurwitz cel tânăr îi va da replica la Oscaruri lui John Williams cel bătrân.

Generații diferite, unite de un singur lucru.

Dragostea pentru cea de-a șaptea artă.

Minciuna asta audio-vizuală care ne face să trăim de o mie de ori mai mult decât o putem face într-o singură viață.

Aseară ți-am luat cercei și-astăzi te văd fără ei

By Iulian in Filme 0 Comment

În ciuda ușurătății care pare vecină cu superficialitatea, Madame de… este un film de o captivantă complexitate.

Totul începe cu gestul doamnei nenumite (Danielle Darrieux) de a-și vinde niște cercei prețioși, probabil că să-și plătească datoriile acumulate prin cumpărarea altor bijuterii.

Negustorul este om cu tact și îi prezintă soțului, care îi răscumpără și îi pune din nou în circulație (iertată fie-mi discreția, dar o să vedeți voi ce și cum), iar traseul sinuos al acestor podoabe oglindește încurcăturile sentimentale pe care le pricinuiește sau la care este doar martor mut.

Doamna cu pricina și soțul său (Charles Boyer) se bucură de un aranjament marital aproape desăvârșit: au libertatea de a flirta și de a se angaja în interacțiuni nevinovat-amoroase, dar până la o limită.

A conduitei și a sentimentelor.

Ei bine, această limită se vede transgresată, când în scenă apare un distins diplomat italian (Vittorio De Sica), care nutrește și trezește simțăminte peste granițele moralicești ale epocii.

Da, știu la ce vă gândiți.

Film franțuzesc, triunghi amoros, drame sentimentale, cunoaștem.

Da, dar Madame de… apogeu acestui gen, livrează totul cu o grație desăvârșită, pe toate palierele.

Regia lui Max Ophuls, mare specialist al rafinamentului și scăderilor aristocrației, compune spații intime, dar și somptuoase, cu costume stilate, înnobilate și de superba imagine alb-negru.

Scenariul este ca un cocktail înțepător de umor, satiră și melodramă, iar post-gustul îți oferă senzația contradictorie de admirație față de eleganța relațiilor de pe vremuri, dar și de vagă repulsie față de superficialitatea și ipocrizia care domneau în eșaloanele superioare ale societății.

Mai presus de toate, este, însă, distincția organică a actorilor, care nu interpretează, ci sunt de-a dreptul aristocratici prin ținute.

Danielle Darrieux este grațioasă și neserioasă, asta până când pârdalnica de inimă îi joacă feste.

Charles Boyer este impunător, înțelegător, asta până când pare a scoate la suprafața acea latură pe care o exploatează atât de înfricoșător în Gaslight.

Vittorio De Sica este bonom în sentimentalismul său sincer, dar și vizibil fragil, când crede că a fost tras pe sfoară.

Excelent ca simplu divertisment, precum și ca fresca a unei epoci, Madame de… ne demonstrează că istoria și arta, deși au același obiect de studiu, acționează diferit.

Istoria judecă sau, în cel mai bun caz, uită micile pasiuni omenești.

Arta le înțelege și are grijă ca și generațiile viitoare să o facă.

Demonii din barbă

By Iulian in Filme 0 Comment

Pot să vă spun ideea la de la care pornește The Stranger, dar nu contează prea mult.

Pot să vă spun că este bazat pe fapte reale, dar nu contează prea mult.

Pot să vă spun multe lucruri faptice despre acest film regizat de Thomas M. Wright, dar nu contează prea mult.

Pentru că nu acțiunea lui și nici destinația către care se îndreaptă nu sunt atât de importante, pe cât este acumularea psihologică.

Ambii protagoniști sunt bărboși. Alegerea nu e întâmplătoare, pentru că îi plasează pe amândoi undeva în zona brutalului, a declasării, a spațiului unde civilizația se estompează și sălbăticia își reintră în drepturi.

Unul dintre ei este nesigur și apăsat de trecut.

Altul afișează lejeritatea și control.

Dar nimic nu este static în psihicul uman și nici în The Stranger.

Între cele două personaje are loc un transfer emoțional de o extraordinară subtilitate.

Mai rar mi-a fost dat să vă o așa compatibilitate actoricească dinamică precum cea dintre Joel Edgerton și Sean Harris. Ce pierde unul acumulează celălalt.

Suma pare întotdeauna aceeași.

Singurul care iese pe plus din toată ecuația de oxido-reducere sufletească este spectatorul.

Cu condiția să aibă el însuși un dram de calm, atenție și stăpânire de sine.