Cuceriri SF (23)

Nu se cuvenea să las 2021 să se sfârșească fără să vă spun și despre cele mai recente lecturi de pe de-a pururi incitantul tărâm al SF-ului.

Rogue Moon – un roman scurt la stat, dar nu și la sfat, care este construit în jurul unui concept de teleportare prin care un individ este descompus într-un laborator special și expediat particulă cu particulă pe Lună. Problema este că, uneori, rezultatul selenar prezintă minuscule diferențe față de versiunea terestră, mai ales la nivel de personalitate. Aici este punctul de maxim interes al cărții, cel care suscită reflecție, chiar și după ce ai dat ultima pagină. Autorul Algis Budrys încropește și un pretext al acțiunii – explorarea unui monolit misterios pe Lună – dar mai interesante sunt interacțiunile umane de pe Pământ, care au aerul unei piese de Arthur Miller, pline de angoasă și tensiune lubrică. Oare dacă un singur neuron din miliardele pe care le am ar fi diferit, aș fi un alt om? Un răspuns pe care nu cred că l-a găsit nimeni deocamdată.

The Female Man – un roman care se califică spre a fi categorisit drept SF prin suprafața narativă, pentru că altfel nu decât este un extraordinar manifest feminist, care mie, unuia, ca bărbat, mi-a oferit șansa nesperată să pătrund în cele mai intime resorturi ale unei persoane de sex opus animate de o asemenea ideologie. Există universuri paralele, iar în fiecare dintre femeia se manifestă diferit: undeva e o asasină într-o societate în care cele două sexe sunt într-un fel de Război Rece, altundeva există o planetă populată doar de femei (partea cea mai inedită și mai savuroasă a cărții), mai e și lumea noastră de ani ’70, cu o femeie captivă a convențiilor pe care i le impune chiar și propria familie și parcă să zic că ar mai fi cel puțin încă un personaj, dar Joanna Russ le amestecă și le suprapune în așa hal, încât n-am avut încotro decât să îmi dau seama că sunt extrapolări ale tuturor direcțiile de acțiune ale mișcării de emancipare ale urmașelor Evei din epoca redactării cărții. Remarca misogină că acest talmeș-balmeș este tipic feminin e contrabalansată de sincera plăcere pricinuită de umorul și incontestabilul har literar al scriitoarei. Nu știu dacă aș suporta să ascult pe viu asemenea lucruri, dar de citit aș face-o oricând.

Dune Messiah – după ce am văzut grandiosul Dune: Part One al lui Denis Villeneuve, știind că următorul film va include atât restul din primul roman al lui Frank Herbert, cât și pe acesta, al doilea din trilogie, mi-am zis să fiu în temă și să-l citesc înainte. Spre deosebire de predecesorul literar, aici autorul n-are nevoie să ne introducă în complexa și fascinanta ecologie a planetei Arrakis, partea mea favorită din Dune, așa că are spațiu pentru o urzeală extrem de complicată de intrigi și filosofii ale puterii și prefacerilor pe care le induce personalității. Acțiunea e uneori prea obositoare, alteori prea îmbâcsită, dar personajele, chiar și episodice, sunt excelent creionate, iar abilitățile lor supraomenești se ciocnesc în moduri titanice. Sunt atât de curios cum va reuși regizorul canadian s-o scoată la capăt cu provocarea asta, încât deja număr lunile până în 2023, când e planificat a apărea Dune: Part Two.

Picnic la marginea drumului – în lumea binoamelor carte-film, acesta este unul dintre rarele exemple când timpul a înclinat ușor balanța în favoarea creației cinematografice. Deși am fost și eu copleșit de Stalker (Călăuza) lui Andrei Tarkovski, sunt aici să repun în drepturi acest roman al fraților Arkadi și Boris Strugațki. Citindu-l, primul lucru pe care l-am remarcat a fost că, deși recunoști rapid personajele din film și incursiunea lor în Zonă, poezia lentă imaginată de regizorul rus este doar o parte din roman, care nu își propune să fie liric, ci sugestiv. Cu umorul și inteligența care mi-erau cunoscute mai ales din Trilogia Progresorilor (la rându-i parte a Universului Amiezii), cei doi frați-autori te aruncă în mijlocul unei lumi subterane, a profitorilor și ghizilor și escrocilor care își duc existența exploatând interesul omenirii întregi pentru artefactele pe care o misterioasă civilizație extraterestră le-a lăsat în urmă după o fugitivă vizită pe Pământ. Nimic nu e descris explicit, e nevoie să-ți dai seama de tot contextul general din frânturi de conversații și aluzii. Nu e o lectură facilă, nu e o lectură care să placă în sens de divertisment pur, însă senzația permanentă pe care am avut-o era că mă confrunt cu o carte mare. Descrierea pericolelor care emană din Zonă este atât de similară cu mărturiile victimelor accidentului de la Cernobîl, încât am verificat de mai multe ori și de fiecare dată rezultatul a fost același – Picnic la marginea drumului precedă catastrofa cu cincisprezece ani. Uneori literatura SF este înfricoșător de apropiată de clarviziune.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)

Cuceriri SF (19)

Cuceriri SF (20)

Cuceriri SF (21)

Cuceriri SF (22)

SF din piatra seaca

Cand cineva imi zice SF, ma gandesc automat la o portie masiva de tehnologie, chit ca e ea impregnata de filosofie. Orice, dar sa implice butoane si led-uri, nave spatiale si, evident, roboti.

In E greu sa fii zeu Arkadi si Boris Strugatki au reusit sa-mi demonstreze ca poti scrie un roman SF cu minimum minimorum de aluzii tehnologice care sa creeze cadrul incare dramele umane sa isi urmeze cursul.

Romanul rusilor incepe cu un prolog in care trei prieteni bantuie impreuna prin niste coclauri si ai putea sa juri ca e scris de urmasii directi ai lui Cehov. Apoi, dintr-odata, suntem aruncati intr-un univers medieval, fara urme de fantastic, dar in mod vadit nepamantean, judecand dupa numele personajelor si dupa descrierile peisajelor si ale vestimentatiilor.Nedumerirea va dura ceva, dar se va diminua treptat si va fi inlocuita de un moment de maxima surprindere cand il vom recunoaste in aparentul personaj central al noii povesti, Don Rumata, pe unul dintre cei trei tineri din prolog. Uimirea va fi si mai mare cand vom afla ca rolul sau in acea lume este de cercetator istoric din partea Pamantului, a carui populatie, pare-se, ajunsese sa stapaneasca deplasarea in Cosmos si acum se indeletniceste cu cercetarea altor planete si a altor civilizatii. Gratie acestui discret, dar bine plasat amanunt, va fi imposibil sa ne lasam atrasi in mijlocul actiunii si o vom examina ca si cum ar fi sub un bol de sticla. Bariera nu este insa intamplatoare si isi are rolul ei in efectul pe care fratii vor sa il creeze.

Don Rumata isi desfasoara misiunea incognito, asa ca are nevoie sa intre in pielea personajului sau si, astfel, ni se dezvaluie si noua o lume cu trasaturi medievale, dar supusa unor procese care ne fac sa banuim ca fratii scriitori au vrut sa faca aluzie la evenimente mai apropiate de zilele noastre, precum ascensiunea fascismului si, supriza!, chiar epurarile si genocidul care au marcat instaurarea comunismului in Rusia. Un act de curaj care, cumular cu altele din restul operelor, i-a costat la un moment dat pe fratii Strugatki interdictia de a mai publica.

Stilul romanului este uscat, fara armuri sclipitoare si mari fapte de vitejie, si este dominat de o paloare cenusie, care devine simbolul mediocritatii care ucide ceea ce nu intelege si nu agreeaza. Avem insa parte de niste reflectii consistente asupra relativitatii sensului istoriei si niste suculente scene de betie, tipic rusesti, ca si cum Arkadi si Boris Strugatki ar fi vrut sa il omagieze pe Gogol si antologicele sale descrieri din Suflete moarte.