Mai mult ca niciodata, am dificultati in a departaja aceste carti SF in functie de placerea complexa (mare la toate) pe care mi-au oferit-o citindu-le:
Silozul – un roman primit de la niste prieteni dragi, pe care l-am parcurs pe nerasuflate, nu din obligatie, ci pentru ca este suprinzator de bine scris pentru o carte care n-a trecut prin exigentele filtre ale marilor edituri si a aparut direct online prin intermediul celor de la amazon.com. Hugh Lowey reuseste performanta de a contura o lume palpabila, un adapost post-apocaliptic ingropat aproape in intregime in pamant si care are o structura stratificata, ce se reflecta in cea a societatii care il compune. Autorul pare a se calauzi dupa principiul lui Mo Yan referitor la romanul lung, iar bogatia descrierilor, in special a decorurilor unde se petrece actiunea, dau consistenta universului. Conflictul care pulseaza in interiorul silozului se dezvaluie treptat, tensiunea se acumuleaza si, desi modul cum evolueaza mai atinge si niste clisee, Hugh Lowey o manevreaza cu mana ferma si comprima in naratiunea sa chestiuni de sociologie si filosofia istoriei, lasandu-te cu dorinta de a citi continuarile.
The Game – Players of Titan – daca ar fi sa recomand cuiva cum sa-si ordoneze lecturile de Philip K. Dick, as propune sa inceapa cu acesta. O lectura mai facila decat altele, din care nu lipsesc, insa, elementele atat de dragi scriitorului: telepatie, dedublari, pierdere de memorie. Avem, astfel, un fel de roman de spionaj dintr-un Razboi Rece intergalactic, cu niste personaje care practica ceva similar cu un Monopoly cu proprietati reale si in randul carora are loc o crimutza a la Agatha Christie. Descrierea desfasurarii jocului in sine, in special spre final, e pasionanta si rivalizeaza cu paginile similare din exceptionalul The Player of Games. Dar, ca intotdeauna cand e vorba despre Philip K. Dick, e necesar un avertisment: lucrurile sunt mult mai complicate decat le-am prezentat eu.
Foundation and Empire – dupa monumentala Foundation, eram curios cum reuseste Isaac Asimov sa-si tina stacheta la inaltimea ametitoare la care singur si-a ridicat-o. A reusit, in ciuda faptului ca prima dintre cele doua povestiri ale volumului de fata este o exploatare, cel mult interesanta, a firului narativ din cartea anterioara, cu personaje insuficient conturate si un final cam abrupt. A doua, pe de alta parte, este o poveste exceptionala, in care suspansul e o prezenta permanenta si care aduce in scena un actor remarcabil, hai sa-i zicem negativ, in marele tablou galactic imaginat de Asimov. Cea mai mare realizare a acestuia este, insa, faptul ca sadeste semintele povestii urmatoare, The Second Foundation, pe care ma simt realmente obligat sa o citesc cat mai curand.
The Martian Chronicles – multe epitete se pot atribui acestei colectii de povestiri scrise de Ray Bradbury: macabre, amuzante, profunde, inteligente, nelinistitoare, poetice. Luate separat, fiecare este o bijuterie de proza scurta, insa impresioneaza ca ansamblu, atat prin finele legaturi care le unesc, cat, mai ales, prin coerenta istoriei pe care o propun. E ca si cum ai avea un mana in bol de sticla in care este o lume minuscula, iar tu vizualizezi ca un demiurg o succesiune formata din ciocniri de civilizatii, inflorire, exod, decadere si renastere. Colonizarea planetei Marte a parut un subiect desuet la scurt timp dupa ce a aparut aceasta carte, insa acum, cand vezi cand de chitit sunt Elon Musk si altii, parca merita sa revizitam fantastica viziune a lui Ray Bradbury.
