Cursa pentru Oscar in 2019 – Vice

Da, asa cum va imaginati, Vice are legatura cu politica. De fapt, este cel mai politic film de la aceasta editie a Oscarurilor, cel mai fatis partinitor si, ca urmare, cel mai important.

Inainte de a va explica de ce merg in contra curentului, adica de ce nu ma raliez dezaprobarii larg raspandite fata de abordarea scenaristului-regizor Adam McKay, dati-mi voie sa aduc elogii afisului acestei creatii cinematografice.

Uitati-va la el; nu doar ca titlul are o minunata si veninoasa ambivalenta, dar figura stilizata trimite cu gandul atat la protagonistul prezentei pelicule, taciturnul Dick Cheney, dar si la un personaj mai sinistru decat toate cele sinistre din Sin City, un criminal in serie care actioneaza in tacere.

Diatriba atat de frumos comprimata in aceasta imagine este doar varful de lance dintr-un ampla desfasurare de forte intertextuale, de care uzeaza cineastul pentru a-si expune opinia (Nota bene!) despre evolutia neplacuta a istoriei recente. Pe parcursul filmului, Adam McKay nu ezita sa apeleze la monologuri shakespeariene, la metafore culinare (ce scena!), la conditii contrafactuale si la voci narative gen Sunset Boulevard, totul culminand cu senzationalele imagini de pe genericul de final.

Americanii, carora evenimentele si personajele respective le sunt mai apropiate si le trezesc conexiuni mai neplacute, au tot dreptul sa reactioneze negativ la o asa indrazneala artistica, insa mie, spectator mai detasat, demersul mi s-a parut infinit mai reusit decat Bohemian Rhapsody, tot biografie, dar mustind de platitudini.

Adam McKay nu vrea sa fie obiectiv, vrea sa fie acid. Are ideile lui si nu se sfieste sa le dea forma. Bunul simt il indeamna sa-si recunoasca orientarea doctrinara, fara sa faca mare caz si bravura din echidistanta, dar si sa recunoasca anumite tuse de umanitate ale lui Dick Cheney, motiv pentru care i-a suparat si pe cei din partea cealalta.

Sa faci un film asa cum iti vine la socoteala si sa te expui la oprobriul general este un act de curaj pentru care Adam McKay are toata stima mea.

Care stima sporeste exponential gandindu-ma ce interpretari a dirijat.

Christian Bale este uimitor prin disponibilitatea la a-si adapta masa corporala la necesitatile unui rol (vezi The Fighter vs. filmul de fata). Mai mult de-atat, caracterul secretos si retinut al realului Dick Cheney este superb punctat de actor cu un ansamblu de grimase reduse la minim si de o voce domoala, pe care numai un expert in combinatii politice impinse pentru limita legalitatii le poate avea.

In rolul sotiei cel putin la fel de ahtiate de putere, Amy Adams isi face simtita prezenta cu precadere in prima parte a filmului, cand are cateva momente demne de o Lady Macbeth. Nu o vad, insa, castigatoare la categoria ei, cea mai buna actrita in rol secundar, asa ca incep sa cred ca o paste soarta lui Deborah Kerr.

O veritabila surpriza a fost Sam Rockwell in rolul catastrofalului George W. Bush. Dupa partitura savuroasa din Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, m-as fi asteptat sa se dezlantuie si aici si sa il creioneze pe fostul presedinte ca pe un bufon. Dar nu, Rockwell il reda pe Bush Jr. fara ingrosari satirice, mai degraba ca pe o marioneta a masinatiunilor tartorilor din jur, desi intelectu-i redus transpare din destule dialoguri.

Politica e un joc murdar?

Da.

Avem nevoie de filme care sa ne reaminteasca asta?

Iar da.

Reuseste Vice asta?

Sigur da.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Black Panther

BlacKkKlansman

Green Book

The Favourite