Se poate explora spatiul, se poate explora corpul uman, asa ca imi continui si eu periplul prin lista celor mai bune romane SF cu alte patru pe care mi-am implantat steagul lecturii:
Hyperion – un reper la literaturii SF pe care am putut sa il apreciez, dar nu sa il indragesc; mai multi calatori, de diverse facturi si preocupari isi deapana povestile legate de o entitate atotputernica. Analogiile cu Povestirile din Canterbury de Geoffrey Chaucer sunt evidente si asta e si marea calitatea a cartii: varietatea. Peisajul spatial imaginat de Dan Simmons, in care sunt plasate teme precum razboiul, dificultatea creatiei, ofensiva inteligentei arficiale asupra omenirii, reversibilitatea timpului este insa prea sufocat de detalii si prea violent pentru gustul meu.
A Moon is a Harsh Mistress – un titlu seducator a ceea ce multi considera o repovestire in cheie selenara a revolutiei care a dus la independenta Statelor Unite ale Americii; cata vreme conspiratia aducatoare de libertate se desfasoara la nivel micro, hazul e nebun, mai ales discutiile cu mega-calculatorul Mike, cand trece, insa, la nivel macro, umorul se dilueaza intr-o naratiune impecabila din punct de vedere tehnic, dar prea putin angajanta din punct de vedere emotional. Pe langa istoria Americii, am impresia ca Robert A. Heinlein s-a inspirat si din traseele revolutiilor de stanga din bucata de secol al XX-lea pe care o traise pana atunci.
A Scanner Darkly – ca de obicei, Philip K. Dick se distreaza cu mintea noastra, iar noua ne mai si place. Avand el insusi experienta de consumator de halucinogene, autorul e foarte autorizat sa construiasca o poveste abracadabranta despre un politist sub acoperire care urmareste pe un traficant al nemiloasei si veneratei substante M (D in original, deoarece vine de la „death”). In cel mai pur stil Philip K. Dick, identitatile se confunda, firele narative se incurca, dar tocmai asta e ideea. Si incantarea.
The Giver – o societate organizata in cele mai mici amanunte, pacifista si eficienta, vazuta prin ochii unui copil. Tot ansamblul ei este construit subtil, dar cu mana sigura de Louis Lowry iar dupa fundalul societal, urmeaza drama din prim plan. Protagonistul este selectat sa preia rolul de pastrator al memoriei si sa experimenteze treptat toate senzatiile si trairile umane, iesite din uz in lumea sa. Si in partea aceasta Lowry scrie ca si cum ar fi un veritabil impresionist al cuvintelor. Insa, iertata fie-mi comparatia, autorul ajunge in acest punct exact ca un pisoi care se catara in copac pentru a urmari un gugustiuc, ca sa constate apoi ca nu mai stie sa se dea jos. Daca ar fi sa-i gasim circumstante atenuante, finalul e incomplet in mod deliberat, pentru a asigura perpetuarea reflectiei generate de doua treimi din carte, acele doua treimi care se apropie de perfectiune.
