Urmașii Agathei (9)

Un concurent inedit în peisajul scriitorilor de suspans.

Titlu și autor: Quaresma, descifrator de Fernando Pessoa.

Rezumat: Printre manuscrisele rămase după moartea prodigiosului și originalului scriitor portughez Fernando Pessoa s-au descoperit și câteva povestiri polițiste, unele doar parțiale, avându-l pe protagonist pe doctorul Abilio Quaresma, un individ altminteri neîmplinit, dar care are abilitatea (vezi și prenumele-i sugestiv) de a dezlega orice mister aplicând scheme de gândire teoretică, fără măcar să aibă de-a face direct cu puținele dovezi existente.

Originalitate – 8

Deducțiile de tipul celor realizate de Quaresma nu sunt diferite în sine de cele ale unui Hercule Poirot sau Sherlock Holmes, însă aici abstractizarea este dusă la extrem, cu rezultate care uneori sunt spectaculos de inteligente și coerente. Nu o dată avem de-a face cu un veritabil arbore decizional și logic care ar putea fi ilustrat printr-o diagramă sau introdus într-un program informatic.

Coerența narațiunii – 6

Volumul reunește mai multe povestiri, dintre care unele sunt incomplete, așa că scorul de aici este media dintre unul foarte scăzut al acestora și unul maxim al celor câteva nuvele care sunt compacte și care sunt strălucite. Cea referitoare la pergmanentul furat este un exemplu peremptoriu că, dacă Pessoa ar fi urmat această cale a literaturii detectivistice cu mai multă stăruință, ar fi rămas în istorie în rând cu Agatha Christie sau Sir Arthur Conan Doyle.

Utilizarea mecanismului deux ex machina – 6

Și aici se aplică aceeași medie a unor povestiri impecabile din punct de vedere intelectual, unde totul pare a se soluționa doar pe calea micilor celule cenușii, cu efectul debusolant și aproape neplăcut de a urmări o enigmă și de a te pomeni cu ea dezlegată deodată, fie pentru că autorul fie n-a scris nimic despre descifrarea ei, fie pentru că acele pagini s-au pierdut pe vecie.

Calitatea scriiturii – 7

Față de lirica sa deja celebră, în versuri sau proză, Fernando Pessoa utilizează aici un stil mai puțin înflorat, dar foarte eficient, căci uneori, mai ales în acele momente de deducție care vizează personalitățile umane și se cufundă într-o psihanaliză sui generis, frazele sunt extrem de lungi. Urmărite cu atenție, însă, sunt timpul coerente și solicitante. Cu atât mai neplăcute devin astfel acele pasaje trunchiate brusc de lipsa manuscrisului aferent.

Impactul deznodământului – 6

Fiind vorba de o colecție de povestiri, impactul fiecăreia variază în funcție de natura misterului pe care îl înfățișează, de inspirația autorului și, așa cum am tot amintit, de integritatea manuscrisului. Nuvelele care ne-au parvenit intacte sunt, în general, mai mult decât satisfăcătoare din punct de vedere al finalului.

Vieți de poet

Robert Wilson.

Maria de Medeiros.

Fernando Pessoa.

Trei nume care m-au atras la spectacolul Pessoa – Since I’ve Been Me de la Theatre de Ville din Paris.

Robert Wilson îmi era o mai veche cunoștință, îi știam stilul jucăuș, uneori agasant de caricatural, alteori exasperant de ermetic.

Aici, însă, toată arta sa a funcționat minunat.

Minimalismul mizanscenei, desăvârșita exploatare a luminii sau, mai bine, zis, a absenței ei, impecabilele alegeri muzicale, lucrul cu actorii.

Toate au mers cu o finețe serafică, chiar și când trăirile scenice erau cele mai apăsate.

Maria de Medeiros nu vă sună, poate cunoscut, însă vă veți aduce aminte imediat de ea, dacă vă spun că este gagica lui Bruce Willis din Pulp Fiction.

Chiar dacă rolul ei este secundar spre episodic, exotismul accentului și prezența minionă o fac remarcată între peliculă unde găsești interpretări legendare la tot pasul.

În acest spectacol, ea preia rolul central, cel al lui Fernando Pessoa însuși (explicații nițel mai jos).

Cântă, dansează, declamă și, mai ales, construiește un ansamblu de manierisme care captivează prin cele mai mici gesturi, chiar și cele pregătitoare care preced ridicarea cortinei, pe care am avut privilegiul de a i le studia destul de îndeaproape.

Nu vreau să fiu nedrept față de restul distribuției (Aline Belibi, Klaus Martini, Sofia Menci, Gianfranco Poddighe, Yure Romao), care sunt de o înaltă calitate, însă prezența Mariei de Medeiros ridică spectacolul către culmi demiurgice.

Fernando Pessoa (1888-1935) a fost un poet portughez aparte, care pare a-și vedea popularitatea renăscută în prezent, căci a fost (și este) apostolul supremației simțirii față de alte forme ale cunoașterii existenței.

Dincolo de lirica sa, ce l-a impus posterității a fost că folosit o sumedenie de heteronime, adică a scris sub diverse nume, de fapt, veritabile personalități, cu vederi ideologice diverse și, nu rareori, scandaloase.

Această multiplicare a eului trebuie să-i fi plăcut lui Robert Wilson, care își pune actorii să întruchipeze pe cele mai cunoscute heteronime ale sale și să recite din scrierile sale în diverse limbi – portugheză, franceză, engleză sau italiană.

Publicul n-a mai fost astfel doar parizian, ci universal.

Iar printre spectatori s-a aflat și un craiovean care n-a încetat niciun moment să-și blagoslovească privilegiul de a fi parte a unui asemenea manifestări subtile a creativității umane.