Mr. Yojimbo la Chicago

By Iulian in Filme 0 Comment

Dacă ar fi să rezum tot filmul The Outfit într-o frază, aceasta ar fi:

Luați seama la cei tăcuți și reținuți.

Exact asta nu fac gangsterii dintr-un Chicago de ani ’50 și suferă consecințele faptului că îl desconsideră pe croitorul pe care îl vâră fără voia lui în conflictele și mașinațiunile lor.

De precizat că protagonistul nu este un simplu croitor.

În limba engleză, cea britanică, mai precis, există o diferență între termenul general „tailor” și „cutter”.

Acesta din urmă este veritabilul artist, cel care, asemeni lui Michelangelo și a marmurei sale, scoate din stofa neînsuflețită un costum care îl înnobilează pe purtător.

Cu aceeași migală, Mark Rylance balansează între ambițiile, paranoia și duplicitatea celorlalți, fără să-i bănuiască vreunul cusăturile.

Întotdeauna m-am întrebat cum acest superb actor de compoziție (vezi replica emblematică din Bridge of Spies) ar arăta într-un rol principal.

În acest film scris și regizat de Graham Moore (realizatorul lui The Imitation Game), am aflat și nu prea răspunsul.

Da, Rylance apare în cea mai mare parte a timpului, însă se folosește de aerul său placid și vorba molcomă britanică pentru a se pune în mod deliberat în planul doi.

Îi lasă pe ceilalți să iasă în evidență.

Și să se ardă.

Iar membrii distribuției nu ezită a înșfăca partiturile și le însiropează cu tot felul de trăiri, cele mai multe rod al unor discrete acțiuni ale croitorului.

Cred că am spus deja prea multe.

The Outfit nu e vreo producție de Oscar, pentru că nu și-a propus asta, așa cum nu știu să își fi dorit Agatha Christie să ia Nobelul.

Dar, ca și în cazul romanelor scriitoarei, în timpul vizionării, o să uitați de toți și de toate.

Nu-mi pot imagina succes mai mare pentru o operă de ficțiune.

E chestie de traducere, Bibicule!

By Iulian in Filme 0 Comment

În Seven Psychopaths al lui Martin McDonagh, un personaj, iritat că se vorbește prea mult în timpul unei scene destinate împușcăturilor, exclamă:

Are we making French movies now?

M-am delectat cu replica asta în multe momente ale filmului Les traducteurs, pentru că, da, francezii bavardesc mult, chiar și când au suspans de rezolvat.

Altminteri, ideea, execuția și desfășurarea narațiunii cinematografice realizate de Régis Roinsard (care e și co-scenarist) sunt antrenante și gâdilă plăcut intelectul.

Pentru a asigura lansarea mondială a ultimei părți a unei trilogii de mare succes, un editor lipsit de scrupule (Lambert Wilson) închide traducători din diverse țări într-un buncăr cu de toate, combinate.

Din păcate pentru el, un hacker amenință să scurgă pe Internet întreg conținutul romanului, dacă nu i se plătește o recompensă.

Făptașul nu poate fi decât unul dintre ei.

Dar cine?

Și ce îl mână în acțiunile lui?

La acest impecabil cadru agathachristian se adaugă farmecul multilingvistic al distribuției, expresie a caracterului ei multicultural.

Faptul că personajul dintr-o țară este jucat chiar de un actor de pe acele meleaguri este un frumos omagiu adus unității în diversitate la care a ajuns lumea noastră.

Misterul care ni se dezvăluie treptat e întreținut mai degrabă din bagheta regizorală și mai puțin din scenariu.

Sunt prea multe răsturnări de situații pe care logica le poate lăsa ușor în offside.

E și prea multă filosofie a traducerii și a raportului între a crea și a recrea.

Și mai e și foarte inegala pondere a suspecților, precum și a interpretărilor pe care le propun.

Bineînțeles, n-ai cum să nu remarci nurii Olgăi Kurylenko, dar, dacă e vreunul care reușește să se ridice deasupra schematismului sau apăsării expresive, acela e fără doar și poate Merovingianul Lambert Wilson.

Cu o fizionomie aparte, al cărei pitoresc este sporit de dicția impecabilă, el este de fapt protagonistul luciferic prin care deslușim urzeala narativă și prin care filtrăm disperarea crescândă a atotputernicului care își vede succesul scurgându-i-se printre degete.

Ce, de ce și cum i se întâmplă nu vă spun, pentru că am un principiu solid și nu mă abat de la el.

Suspansul e un bun universal și cine îl năruie pe al altuia e un bou.

Dar vă dezvălui, totuși, ceva:

Cărțile îți pot salva viața.

Un maestru în tinerețe (4)

By Iulian in Filme 0 Comment

Ca multe alte domenii, cinematografia a fost dată peste cap de pandemia de Covid-19.

Filme pe care unii dintre noi le așteptau numărând zilele nu vor mai fi lansate anul acesta sau, cu puțin noroc, apar spre finalul anului, dacă nu ne izbește vreun val doi.

Tenet al lui Christopher Nolan face notă discordantă și rămâne, cel puțin declarativ, proțăpit în iulie 2020.

Deși orice producție a acestui regizor formidabil este un eveniment pe care nu pot să îl ratez, mărturisesc că reclama filmului mi-a trezit bănuială că a început să sacrifice originalitatea în favoarea spectaculosului, așa că m-am gândit că n-ar strica să ne întoarcem la vremea când nu beneficia de sute de milioane de dolari și făcea minuni cu un scenariu inteligent și un buget ridicol de mic.

Realizat chiar înainte de Memento, care a chinuit neuronii unui mapamond întreg, Following merită redescoperit, nu doar pentru că e ca o radiografie (vezi și granulația imaginii) a concepției și ideilor lui Nolan, cât pur și simplu pentru divertismentul cerebral pe care îl oferă.

Un tip cu veleități de scriitor și apucături voaieriste alege pe câte un străin și îl urmărește, pentru a afla cât mai multe despre persoana în cauză. La un moment dat, ținta supravegherii sale îl prinde asupra faptului și îl atrage în ocupația-i la fel de nelegala – spartul de apartamente.

De aici începe acea construcție narativă mozaicală tipic nolaniană, care ne sucește dintr-un plan temporal într-altul și ne livrează dezvăluiri care schimbă permanent macazul înțelegerii.

Nu vă spun mai multe, doar că, în materie de coerență, scenariul de aici le bate pe multe dintre cele ale creațiilor sale mai titrate.

O trăsătură pe care unii i-o impută lui Christopher Nolan este răceala cu care își construiește personajele. Deseori, acestea sunt doar constructe caracteriologice, aflate în serviciul exercițiului pur intelectual pe care ni-l oferă cineastul întru descifrare.

Deoarece majoritatea cadrelor din Following constă în prim-planuri, iar actorii, fără a fi lipsiți de abilități, au un stil plat de a rosti replicile, această abstractizare se relevă și mai pregnant, însă, dacă în alte părți ar putea fi considerată o slăbiciune, aici potențează efectul minimalist al întregului.

Marea calitate a acestei pelicule austere este modul imperceptibil în care se eliberează de condiția de obiect de studiu și devine o provocare pentru minte, care decodează, se înșală și se delectează cu spectacolul propriei manipulări.

Cine are vreo câteva mii de lire sterline de cheltuit o face la Harrods sau la Ibiza.

Christopher Nolan a preferat să facă un film.

Iar de-aici au răsărit Memento, Inception, Interstellar, Dunkirk sau The Dark Knight.

Mare noroc am avut.

Noi, cinefilii.

CFR-ul ar ajuta gangsterii

By Iulian in Filme 0 Comment

Când vorbeam despre Knives Out, enunțam ideea că nominalizările pentru scenariu pot dezvălui filme excelente care, în lipsa altor nominalizări și implicit, a vâlvei care se face în jurul lor, pot trece neobservate.

Nebăgarea în seama a unor pelicule de calitate se acutizează odată cu trecerea timpului, așa că bucuria de a descoperi The Narrow Margin a fost amplificată exponențial.

Povestea este simplă, dar eficace: un polițist are misiunea de a o escorta și proteja pe văduva unui gangster, martor-cheie în procesul împotriva altor tipi certați cu legea. Lucrurile sunt îngreunate de faptul că deplasarea de la Chicago la Los Angeles trebuie să se realizeze cu trenul, ceea ce necesită discreție, vigilență, dar și răbdare din partea însoțitorului-străjer, deoarece dama în chestiune este cam tare-n gură, iar urmăritorii neostoiți în hotărârea de a-i face de petrecanie.

Regizat de Richard Fleischer (care ne-a mai oferit Soylent Green sau 20,000 Leagues Under the Sea), The Narrow Margin este unamim lăudat ca un model de film de categorie B.

Probabil că această etichetă se referă la economia de mijloace filmice folosite, însă tocmai caracterul limitat al decorurilor și spațiilor unde se desfășoară acțiunea îi conferă suspans, dinamism și chiar valenţă estetică.

Cușete, culoare și vagoane-restaurant, cu huruitul trenului pe șine drept sunet de fundal, sunt un cadru impecabil înghesuit, menit a comprima tensiunea și a concentra atenția privitorului asupra personajelor, fiecare conturat cât e nevoie, astfel încât ansamblul devine o partidă de șah cu potențial funest.

Nu lipsesc întorsăturile de situație, dozate cât să nu lase să se scurgă inutil niciunul din cele 70 de minute (!) ale filmului, care poate reprezenta un veritabil material didactic la materia „Eficienţă narativă şi compoziţională”.

O remarcă se impune de la sine: personajele aflate de partea legalității au mare noroc că acest joc de-a șoarecele şi pisica nu are loc în vreun tren din România, iar răufăcătorii nu beneficiază chiar de tot timpul din lume.

Deși cele mai multe scene se petrec în timpul zilei, The Narrow Margin este fără doar și poate un merituos reprezentant al genului noir, așa că are nevoie de un protagonist masculin dur și integru, pe care îl găsește întocmai în persoana lui Charles McGraw. Conform canoanelor, femeile din juru-i au personalități diferite, iar de asta se ocupă Jacqueline White și Marie Windsor, în timp ce răii au metode și costume diverse, care le slujesc drept caracterizări.

Să cotrobăi prin lumea filmelor vechi este una dintre marile mele plăceri. Cu The Narrow Margin am învățat că merită să îmi cufund mână adânc, până la cot, și să nu-mi fie frică de praful depus de ani, pentru că astfel pot extrage artefacte de o valoare nebănuită.

Pretendenţi la Oscar în 2020 – Knives Out

By Iulian in Filme 0 Comment

Dintre toate categoriile de la un sezon de Oscar, cea a scenariului original merită explorată în detaliu, pentru că acolo se pot descoperi veritabile giuvaieruri de inteligenţă, umor sau profunzime, uneori atât de bine realizate, că lasa în umbră producţiile mai galonate.

Aşa am avut parte de tulburătoarea metamorfoză a lui Ethan Hawke în First Reformed sau idila aparent absurdă a lui Ryan Gosling cu o păpuşă în Lars and the Real Girl.

Anul acesta revelaţia a venit de la Knives Out, o poveste construită după toate canoanele cinematografiei de suspans, pe care reuşeşte însă şi să le ia în răspăr. O abordare similară cu a scenariului rival din Once Upon a Time …in Hollywood, însă fără pedanteria pe care Tarantino pur şi simplu nu poate să şi-o reprime uneori.

Făptaşul acestui divertisment criminalicesco-investigativ este Rian Johnson, condeier şi dirijor, care poate să îşi dea frâu liber acelor apucături metatextual-ironice pe care le-am simţit şi în Star Wars: Episode VIII – The Last Jedi şi care i-au supărat pe mulţi fani habotnici, probabil odraslele celor care mai demult voiau să îl vadă pe Jar Jar Binks tras în ţeapă. Ce oameni!

Un scriitor faimos de literatură poliţistă este găsit mort în conacul său, după o petrecere cu toţi membrii familiei, iar ancheta ce încearcă să desluşească iţele unei sinucideri prea dubioase să fie luată în serios beneficiază de aportul unui detectiv cu voce guturală şi manierisme apăsate şi se concentrează pe infirmiera victimei, o imigrantă care vomită când trebuie să mintă.

Am un principiu şi nu mă abat cu niciun chip de la el: dacă desfăşurarea acţiunii şi răsturnările de situaţie sunt esenţiale pentru plăcerea pricinuită privitorului, mă feresc a le mai pomeni.

Vă spun doar că de-acolo, din Raiul scriitorilor care au servit nobila cauză a fezandării materiei cenuşii a omenirii, Agatha Christie ar fi încântată.

Dacă echilibristica din jurul tramei narative nu vă convinge, poate o face distribuţia: Christopher Plummer (l-am pus primul în semn de respect), Ana de Armas (un fel de Scarlett Johansson în devenire), Daniel Craig, Jamie Lee Curtis, Don Johnson, Toni Collette, Chris Evans, Michael Shannon.

Nume mari, care se înfig cu poftă în scenariul lugubru şi hilar al lui Rian Johnson, fără a se sinchisi de lipsa de glorie pe care o au de întruchipat.

Asta se vede cel mai bine la Daniel Craig, care aici face actorie cât în toate ipostazele de dabăl-ou-sevăn la un loc, sau la arătosul Chris Evans, care e mai interesant ca bamboogiu de bani gata, decât ca eroicul Captain America.

Dacă aveţi atenţie distributivă, Rian Johnson ne mai serveşte pe parcursul filmului şi tot felul de glumiţe deştepte şi iconoclaste, cum ar fi cea despre romanul lui Thomas Pynchon sau aranjamentul de cuţite din camera unde au loc depoziţiile suspecţilor, care par astfel a fi aşezaţi pe tronul din urzeala atât de cunoscută.

Şi, surpriză, aspectul politico-stângist, ingredient vital pentru Oscaruri, e prezent şi aici, dar reuşeşte performanţa de a nu fi supărător.

Cum? Nu vă spun, chestiune de principiu.

Oricum, cine ştie să facă un film care e şi serios, şi neserios în acelaşi timp are credit deschis la mine oricând.

Rian Johnson, hai cu recidiva!

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Bombshell

Ford v Ferrari

Jojo Rabbit

1917

Klaus

Little Women

Ficţiune depărtată şi, totuşi, apropiată

By Iulian in Filme 0 Comment

Întotdeauna e o plăcere să scriu despre filme, chiar şi când subiectul acestora este neplăcut.

Însă, pentru La isla mínima (2014) apăs pe literele tastaturii cu inimă grea, deoarece tragedia de la Caracal din România îşi găseşte nu ecoul, ci o veritabilă frescă în trama narativă a acestei pelicule.

Doi poliţişti din capitală vin în sudul mlăştinos şi rural al Spaniei pentru a ancheta dispariţia mai multor tinere (presupuse moarte) şi descoperă treptat un angrenaj de corupţie, proxenetism şi dereglaţi mintal.

Familiar, nu?

De remarcat că personajele principale pot suscita analogii la rândul lor. Poliţistul cel tânăr (Raúl Arévalo) este neînduplecat, dar naiv. Cel mai în vârstă (Javier Gutiérrez) e uns cu toate alifiile, ştie exact cum să dozeze brutalitatea şi subtilitatea în investigaţie, mai ales că se vădeşte treptat a avea un trecut pe care noi l-am numi asociat cu Secu, un trecut pe care Spania încă se străduieşte să îl exorcizeze (vezi Floarea-soarelui oarbă de Alberto Mendez).

De aici ambivalenţa atitudinii privitorului, care e nevoit să constate că, pentru a prinde un nenorocit, e nevoie de un alt nenorocit care, printr-un joc al circumstanţelor, se află de partea dreptăţii.

Dacă vă înduraţi să vedeţi La isla mínima (iar asta nu-i uşor, mi-au spus diverse persoane că de la avalanşa de dezvăluiri din ultimele zile n-au mai avut linişte), veţi constata că scenariile care se urzesc în legătura cu nemernicia mematorfozată în aparentă delăsare a organelor legii din România par măcar plauzibile.

Altminteri, filmul regizat de Alberto Rodríguez are ritm, tensiune, imagini superbe şi o coloană sonoră ca la carte.

Spun acestea pentru aceia care nu se sinchisesc de ce se întâmplă în România şi vor doar să-şi umple timpul cât mai cu folos.

Thriller pe sistem turbo

By Iulian in Filme 3 Comments

Filme cu evrei in Al Doilea Razboi Mondial s-au mai vazut cu duiumul. Ce ar putea avea diferit unul facut in Olanda? mi-am zis eu, ispitit fiind si de nota mare pe care Black Book (Zwartboek in original) o are pe IMDB.

Pelicula incepe cu un aer familiar: o tanara evreica, fosta cantareata, incearca sa scape din Olanda ocupata, impreuna cu familia, dar cade intr-o capcana intinsa de nazisti, din care numai ea supravietuieste. Ca sa-si gaseasca un rost in viata facuta ferfenita, accepta sa colaborareze cu miscarea de rezistenta din aceasta tara si isi asuma periculoasa sarcina de a se infiltra in cartierul general al nemtilor, bizuindu-se pe atractia pe care o exercita asupra comandantului.

Pana in acest stadiu, toate decurgeau normal din punct de vedere al logicii cinematografice cunoscute mie, iar singurul aspect pe care n-am putut sa nu il sesizez, dar care nu mi-a displacut, a fost ca actiunea curgea rapid, fara timpi morti, regia era condusa sigur, iar interpretarile erau la fix, lipsite de orice farama de patetism.

Nedumerirea mi-a sporit cand am constatat ca, la nici un sfert din film, eroina era instalata bine mersi in sediul nemtilor si in patul comandantului, in care ajunsese fara prea multe fasoane, exact opusul a ce se intampla in Lust, caution, iar, dupa socoteala mea, ramanea cam mult timp pentru inevitabilul punct culminant in care protagonista sa treaca prin primejdie de moarte si, eventual, sa scape ca prin urechile acului.

Ce a urmat mi-a zdruncinat zdravan convingerea ca am vazut ca tot ce putea vedea in materie de cinematografie pe lumea asta. Rasturnarile de situatie s-au tinut lant in asa hal, incat perceptia mi s-a clatinat asemeni unui betiv, de pe un picior (film bun) pe celalalt (film absurd), pentru ca, dupa ce m-am acomodat cu vertijul provocat de virajele bruste ale actiunii, sa se stabilizeze intr-un ciudat echilibru (film original).

Per ansamblu, impresia despre Black Book mi-a adus aminte de o povestioara despre marele cineast roman Ion Popescu-Gopo. In tinerete, prietenii ii desenau doua puncte pe hartie si il provocau sa deseneze o femeie dezbracata pornind de la ele, mentionandu-i si ce parti ale corpului sa reprezinte acele puncte; Gopo n-a dat gres niciodata.

Tot asa cred ca acest film este un pariu al olandezilor cu omologii lor americani. Acestia incep prin a cere o osatura narativa precum cea pe care am rezumat-o la inceput; olandezii se conformeaza.

Americanii cer tensiune; olandezii le-o livreaza.

Americanii cer idila imposibila; olandezii executa fara sa cracneasca.

Americanii cer rezolvari inteligente la scenele pline de dramatism; olandezii le gasesc cu o usurinta suprinzatoare.

Americanii se cam oftica si le cer nuditate hodoronc-tronc; olandezii surad si le-o arata, ba mai adauga si una masculina in toata splendoarea ei, ca bonus.

Americanii se infurie de-a binelea si cer rasturnari masive de situatie; olandezii le introduc in scenariu cu senitatate si, culmea, avand acoperire logica.

Americanii scrasnesc din dinti, se chinuie sa ii incuie pe olandezi, asa ca, in mijlocul ororilor, cer umor; olandezii il injecteaza pe nesimtite (scena cu erectia este FANTASTICA).

Americanii ajung in pragul caderii nervoase si cer ambiguitate morala; la cate au avut de bifat, olandezii considera asta o bagatela.

Sfarsiti, americanii mai au puterea sa murmure: Ati castigat, recunoastem ca puteti face intr-un singur film ce noi am facut in zece.