Dacă nu mai vine Shakespeare la noi, mergem noi la Shakespeare (2)

Probabil vă miră titlul și genul căruia îi aparține acest film.

Însă nu greșesc cu nimic introducând în panoplia peliculelor despre care voi vorbi și Forbidden Planet, deoarece este încă o exploatare creativă a unei opere shakespeariene mai alunecoase decât pare la prima citire/ vedere – The Tempest.

Modul cum se soluționează subiectul piesei este convențional, însă a o transpune și a lăsa să răzbată caracterizarea personajelor, în special a celui principal, este ceva deschis unei puzderii de abordări.

De-a lungul timpului, am văzut o versiune cu iz italian, lejeră și haioasă, una japoneză cu tentă de magie gen Hayao Miyazaki, una lituaniană ingenioasă și cu tentă freudiană și una românească, suprarealistă și răsturnată ideatic.

Un echipaj de navă spațială pământeană ajunge pe o planetă îndepărtată, pe care mai găsesc doar doi locuitori: un om de știință și pe fiica acestuia (Anne Francis), ingenuă și ferită de contacte interumane până la acel moment.

Pare cunoscut, nu-i așa?

Din acest moment, o să fiu zgârcit cu detaliile, deoarece filmul regizat de Fred M. Wilcox are suspans și răsturnări de situație, însă o să vă mai spun că nu lipsesc Caliban sau Ariel, dar în forme un pic diferite decât ce v-ați imagina.

În rolul acestui Prospero, Walter Pidgeon este excelent ales pentru gravitatea persoanei, dar și pentru ambiguitățile pe care le transmite, însă orice cinefil va fi fascinat de actorul care îl interpretează pe căpitanul echipajului terestru.

Acesta nu este altul decât un foarte tânăr Leslie Nielsen (filmul e realizat în 1956), șugubățul polițist din seria comică Naked Gun, dar și din alte producții care le satirizează pe altele mai celebre.

Aici este cât se poate de serios, deoarece se vede pus în situația de a da de cap macabrelor evenimente care se declanșează după sosirea navei sale.

Cu o etate de câteva decenii bune, te-ai aștepta de la Forbidden Planet să pară ridicol la nivelul efectelor speciale. Ei bine, deși unele își vădesc vârsta, concepția și chiar realizarea lor încă impresionează și sprijină oroarea și tensiunea care se acumulează până la final.

Ajunși acolo, sunt convins că veți fi de acord cu mine că Forbidden Planet este încă un motiv să îi fim recunoscători lui William Shakespeare pentru materia primă pe care o oferit-o creatorilor de pretutindeni.

Hai că până în 2021 nu mai e chiar așa mult!

Sa zgandarim apetitul pentru Shakepeare

Festivalul Shakespeare, editia 2018, sta sa inceapa, carevasazica voi fi ocupat cu teatrul in perioada urmatoare.

Si ca sa fac tranzitia usoara, ce poate fi mai indicat decat un film bazat pe o piesa a bardului din Stratford-upon-Avon?

Preferabil, una dintre lucrarile amuzante; era sa spun si accesibile, insa The Taming of the Shrew in viziunea lui Franco Zeffirelli genereaza niste dubii in privinta directiei ideatice a materialului dramaturgic, incat nu mai bag mana in foc pentru opiniile consolidate ale posteritatii.

Dar observ ca ma afund in nisipurile miscatoare ale abstractului, asa ca ma intorc pe taramul solid al divertismentului si va anunt ca narodul Petrucchio si scorpia Katarina sunt jucati de doi actori care impartaseau interactiuni similare si in viata reala: Richard Burton si Elizabeth Taylor, acel cuplu vijelios, genial si deja legendar.

Spre deosebire de Who’s Afraid of Virginia Woolf, unde ambii se afunda in replici cu aceeasi gravitate luciferica, aici se simt diferente, generate de provenienta fiecaruia; britanic si actor de teatru la origini, Richard Burton e ca pestele in apele shakespeariene, insa Elizabeth Taylor, de mica produs al cinematografiei si avand acea voce un pic stridenta, pare ca se forteaza o idee prea mult pe pedala declamarii.

Cand, insa, survine asa-zisa imblanzire, aceeasi voce aparte ii serveste de minune pentru a reda o pisicuta care doar si-a retras ghearele in pernite, nu i-au fost retezata cu totul.

Partea care ii uneste pe amandoi la nivel de excelenta este componenta non-verbala a interpretarilor: scena seductiei cu forta este un monument de dinamism si am banuieli ca si-au tras scatoalce pe bune, iar grimasele fiecaruia dintre ei sunt o incantare pentru un ochi un pic atent.

Aceste grimase confera si un pic de ambiguitate duelului conjugal; exegetii operei shakespeariene au conchis ca Petrucchio a imblanzit-o pe Katarina, care n-avea niciun gand sa se marite vreodata, insa Burton si Taylor reactioneaza in anumite momente ca si cum lucrurile ar fi taman pe dos: el e cam nervos in momentul pariului si fuge cam repede dupa nevasta in cadrul de final, iar ea adopta o figura visatoare uneori, ca o pustoaica doritoare de iubire neprihanita.

Imbracati in costume fabuloase, fugarindu-se prin decoruri somptuoase, Richard Burton si Elizabeth Taylor ne arata cum mariajul e o lupta si un deliciu care a inceput o data cu lumea si se va sfarsi o data cu ea.

Acestea fiind spuse, declar Festivalul Shakespeare 2018 deschis!

Shakespeare in filme

Festivalul Shakespeare imi staruie in minte, reverberatiile placerii pe care am experimentat-o in diverse feluri pe parcursul sau sunt la fel de vii, asa ca am gasit o noua cale de a-mi aminti de piesele pe care le-am vazut, trecand in revista ecranizarile acestora.

Ma voi referi strict la reprezentatiile la care am asistat si la filmele pe care le-am vizionat sau despre care stiu mai mult decat simplul titlu, deci nu vorbim de exhaustivitate, ci de o marunta contributie la un domeniu mai vast decat poate un simplu blogger sa cuprinda.

shakespeare_filme2

Mult zgomot pentru nimic – stiu versiunea lui Kenneth Branagh, Much Ado about Nothing, in care regizorul joaca si rolul lui Benedeck, replica fiindu-i data de o spirituala Emma Thompson in rolul Beatricei; restul distributiei, desi surprinzatoare un pic, e de asemenea de calitate, cu Denzel Washington in rolul printului Don Pedro si Keanu Reeves in cel al fratelui celui rau si uneltitor.

Cum va place – acelasi Kenneth Branagh are o ecranizare – As You Like It – pe care am prezentat-o mai demult, indrazneata si bizara pe alocuri, dar pitoresca prin cadrul natural si prin varietatea actorilor, in frunte cu Bryce Dallas Howard in rolul Rosalindei si a lui Kevin Kline in rolul lui Jacques.

Richard III – aici stiu doua alternative: versiunea regizata de Laurence Olivier, Richard III, care interpreteaza si rolul ambitiosului infirm care isi faureste drumul spre tron prin minciuni, manipulare si crime, un film clasic in decoruri si captivant prin intensitatea prestatiilor actoricesti (Laurence Olivier a fost nominalizat la Oscar pentru rol principal); o versiune realizata intr-o cheie mai moderna, Richard III, cu actiunea plasata intr-o Anglie interbelica fascista si cu un Ian McKellen formidabil in rolul principal. Interesant este si experimentul cinematografic al lui Al Pacino – Looking for Richard – care exploateaza piesa, dar introduce si reflectii asupra receptarii lui Shakespeare in lumea moderna.

Comedia erorilor – nu stiu nicio ecranizare a acestei piese, poate ma ajutati voi.

Visul unei nopti de vara – exista mai multe ecranizari, printre una clasica (A Midsummer Night’s Dream) din 1935, pe care mi-am propus s-o vad in viitorul apropiat; singura versiune cinematografica despre care pot afirma ca mi-a trecut prin fata ochilor este A Midsummer Night’s Dream din 1999, care, fara sa ma fi dat pe spate, este remarcabila prin distributia in care si cel mai marunt rol este jucat de catre un actor de calibru.

shakespeare_filme3

Iulius Caesar – este intotdeauna o placere sa amintesc despre ecranizarea din 1955 a lui Joseph Mankiewicz – Julius Caesar – despre care am scris mai demult si in care bogatia decorurilor se impleteste cu interpretarile magnifice ale lui Marlon Brando si James Mason, secondati de o distributie care este aproape echivalenta cu epoca de aur a Hollywood-ului. Versiunea din 1970 – Julius Caesar – nu se ridica la inaltimea primei, dar este o alternativa interesanta, cu o distributie avandu-l in frunte pe Charlton Heston.

Miranda – nu mi-e cunoscuta decat ecranizarea cea recenta din 2010 – The Tempest – care nu m-a impresionat, desi am apreciat gaselnita de a distribui o femeie, pe superba Helen Mirren, in rolul principal.

Hamlet – exista nenumarate ecranizari, dar doua isi disputa intaietatea: cea gotica, apasatoare – Hamlet – a lui Laurence Olivier, in rolul vietii sale, si cea mai inovativa – Hamlet – a lui Kenneth Branagh, in care mizanscena joaca un rol la fel de important precum actorii. Daca aveti ocazia, nu ratati si o versiune filmata – Hamlet – a unui spectacol de pe Broadway, cu Richard Burton in rol principal.

shakespeare_filme1