Sa vezi The Big Short e ca si cum ai citi contractul de deschidere a unui cont, cel scris cu litere de-o schioapa, numai ca acolo a renunta e o virtute (deloc recomandata, totusi).
In cazul filmului regizat de Adam McKay ar fi o lipsa de politete fata de un demers onest si original de a infatisa lumea dezumanizanta a tranzactiilor de pe Wall Street, acelea care au bagat mapamondul in criza incepand cu 2008.
Scenariul este imbacsit cu termeni financiari, termenul de ipoteca e un fel de virgula, iar creditele subprime, rating-urile AAA si SWAP-urile sunt la randul lor folosite cu frecventa unor semne de punctuatie. In timpului filmului, sunt deranjante pana la exasperare, insa, in retrospectiva, imi dau seama ca a fost o alegere foarte inspirata ca privitorul sa fie tratat ca un laic si sa fie asaltat cu o astfel de terminologie ezoterica, reactia fiind una naturala: de retragere, de resemnare. Acesta este marele tertip al bancherilor si finantistilor – te zapacesc pana zici da.
Dupa vreo jumatate de ora de chinuitoare tentative de a urmari firul replicilor, mintea mi s-a acomodat la ermetismul finanicar al scenariului si s-a concentrat pe oamenii care populeaza aceasta pelicula.
Christian Bale are o evolutie pe drept recompensata cu o nominalizare la rol secundar, desi rolul sau in derularea evenimentelor e departe de a fi limitat. Este o versiune moderna a Cassandrei, cea care prevedea viitorul, dar nu o asculta nimeni, insa ciudateniile cu care Bale isi inconjoara personajul il fac, ce-i drept, putin credibil in prima instanta. De aici rezulta inca un argument asupra irationalitatii noastre colective.
Dupa Foxcatcher, Steve Carell dovedeste inca o data ca are resurse nebanuite pentru latura dramatica a actorie; este personajul cel mai dinamic al filmului, el exploreaza si demasca, fara a fi vreun justitiar echilibrat, ci dimpotriva, un tip coleric si muncit de remuscari.
Personajul lui Ryan Gosling este ambiguu rau: este narator, se adreseaza privitorilor, dar este si implicat in cursa lacomiei. Declama exagerat, dar, daca iti intalnit vreodata un om de vanzari pursange, parca nu mai pare asa.
Brad Pitt este finantistul pocait si ecologist cu barba. Fara sa aiba prea mare influenta in economia (considerati ca v-am facut cu ochiul) actiunii, este de remarcat ca acest talentat sex-simbol invata sa isi duca anii cu gratie (nu sariti cu obiectiile, e nascut in 1963).
Despre regia lui Adam McKay (coautor si la scenariu) pot spune doar ca este agitata, in ton cu iuresul autodistructiv al masinatiunilor financiare pe care le demasca in cheie tragi-comica. De remarcat niste scene in contrapunct in care staruri precum Selena Gomez ne explica oarecum mai pe intelesul profanului resorturile prin care niste tranzactii aproape fictive au impins lumea in criza.
Ca intreg, The Big Short functioneaza ca o acida si complexa docudrama, insa, daca ma intrebati pe mine, esenta sta in scena cu stripteuza care avea cinci case, luate prin finantari, refinantari si parafinantari.
