guy pearce | Caiet de insemnari

Sir Ridley Scott are aproape 88 de ani.

Și cu toate acestea, se comportă ca un tânăr căruia îi place să facă orice, să își asume riscuri de tot felul.

Acum, de pildă, a ales să își facă propriul western.

Căci asta este The Dog Stars, fără doar și poate.

Atmosfera apocaliptică, din care cei mai mulți reprezentanți ai speciei umane au fost decimați de un virus (Covid-19, mersi că ai fost, totuși, îngăduitor) rezultă în ținuturi întregi în care protagonistul nostru hălăduiește în voie, exact ca într-un western.

În loc de cal, o face într-un avion, așa că peisajele superbe din Monument Valley pe care un John Ford ni le prezenta de la nivelul solului ne sunt arătate de Ridley Scott din aer.

Orașele părăsite (simt o viitoare nominalizare la Oscar pentru decoruri și imagine la filmul ăsta) nu sunt cu mult diferite de cele prăfuite prin care aleargă ciulinii goniți de vânt din peliculele de legendă de odinioară.

Declasații care atacă pe pașnicii supraviețuitori sunt practic pieile roșii sau bandiții care erau răii tradiționali ai westernurilor.

Ba mai mult, secvența aia puțin spus palpitantă când unii dintre apucații ăștia se aruncă pe avionul pilotat de Jacob Elordi e omagiu neîndoios pentru cascadoriile unicului și irepetabilului Yakima Canutt.

Orice western are nevoie de pistolari pricepuți, duri, dar integri, iar veteranii Josh Brolin și Guy Pearce se achită de sarcina asta, fiecare în felul lui inspirat.

Bineînțeles, în centrul unui western trebuie să fie un erou muncit de amintiri crude, puternic, dar și capabil de emoție, iar Jacob Elordi face toate astea cu o abilitate reținută care m-a convins mai mult ca în Wuthering Heights, devenind, în ochii mei, un candidat serios la a deveni noul 007.

Un erou de western merită o parteneră pe măsură, iar Margaret Qualley e perfect integrată într-un astfel de peisaj, căci tot ea apare și în bucata aceea din Once Upon a Time in… Hollywood în care Tarantino reconstruiește magistral tot ce înseamnă un western.

Nu în ultimul rând, un western are nevoie de o coloană sonoră pe măsură, iar The Dog Stars o are, intensă sau elegiacă, după cum o cere situația, în frunte cu bijuteria de baladă a lui Hozier, Like Real People Do.

Spre final, mai e și o parte în care Ridley Scott îl evocă pe un Fellini mai macabru, dar cu sens. Nu vă spun care, merită să o descoperiți pe cont propriu. E suficient să amintesc că Allison Janney demonstrează și aici că n-are nevoie decât de câteva minute de ecran să ne demonstreze ce actriță mare este.

Mă uit la recenzii și scoruri în dreapta și stânga și observ că The Dog Stars nu prea e pe placul cinefililor, ca să nu mai zic de cinefagi.

E păcat, probabil că n-au înțeles că este western.

Iar un western nu este doar despre împușcături și vite.

Ci despre cum, în fața vitregiei naturii sau a semenilor, cel mai important lucru e că ne avem unii pe alții.

Au mai spus asta și alte filme înainte de The Dog Stars?

You betcha.

Avem nevoie să ni se tot spună asta?

Hell yeah!

Iată-ne ajunși la marele favorit al acestei ediții a Oscarurilor, The Brutalist.

Un film cu o lungime descurajantă (trei ore și jumătate), pe care, însă, o gestionează inteligent, introducând chiar în însăși structura lui un antract cu stil realizat.

O mostră de decență față de spectatori, care îndulcește bănuiala gravă despre care voi vorbi la finalul articolului.

Ca tematică, pelicula co-scrisă și realizată de foarte tânărul Brady Corbet (pe care, ce chestie, l-am văzut adolescent în tulburătorul Mysterious Skin) are ambiția să fie deopotrivă grandioasă și intimă și acționează pe multe planuri: traumele supraviețuitorilor Holocaustului, zbaterile imigranților din SUA, relația comanditar grandoman vs. artist încăpățânat, precum și putreziciunea morală a proaspăt îmbogățiților americani (vezi The Great Gatsby).

Ce să mai, un film croit pentru Oscar, mai ales în contextul actual.

Faptul că aceste direcții sunt urmate, cu toate ambiguitățile lor, este remarcabil, dar tot ansamblul vine cu un preț – o lentoare care nu poate fi pe placul oricui, precum și aerul de incomplet, precum o construcție monumentală care e abandonată pe la mijlocul proiectului.

Despre regia lăudată a lui Corbet am niște obiecții.

În primul rând, se vede acea apăsare stilistică pe care am observat-o de-a lungul timpului la actorii trecuți de cealaltă parte a camerei.

Aproape toți (Clint Eastwood e excepția care mi vine în minte) au aceeași meteahnă, parcă îți strigă în față: Fii atent ce meseriaș compun scena asta sau uite ce măiastru o decupez pe-astălaltă!

La Brady Corbet, atât abilitățile cât și excesele se vădesc încă de la prelunga și, să recunoaștem, memorabilă secvență din debutul filmului, când personajul lui Adrien Brody străbate purgatoriul navei și iese la liman pentru a da ochii pentru prima dată cu tărâmul făgăduinței americane.

Exagerări de tinerețe, treacă meargă, dar tânărul regizorul propune niște montaje de imagini din Carrara sau Veneția de-a dreptul copilărești. De la tonul coerent și tragic al filmului, în aceste cazuri am simțit că e o postare de-aia exaltată de influenceritză culinară.

Știu că membrii Academiei adoră să recompenseze performanțele unor cineaști precoce, dar, s-o spunem pe-a dreaptă, Brady Corbet nu e Damien Chazelle, care și-a strunit La La Landul la secundă.

Dacă aminteam una dintre scăderile specifice actorilor ajunși regizori, e corect să precizez că am remarcat și o similitudine pozitivă – calitatea deosebită interpretărilor.

Brady Corbet nu se abate de la această regulă și dirijează o suită de prestații actoricești într-adevăr demne de Oscar.

După ce și-a asigurat locul în istoria cinematografiei cu rolul din The Pianist, Adrien Brody s-a lăsat pe tânjală vreo două decenii pentru a reveni acum cu unul cel puțin la fel de mare.

Într-un fel, Laszlo Toth este continuarea lui Wladyslaw Szpilman, dar cu multe nuanțe și straturi psihologice adăugate. Pe lângă aceeași componentă fizică, pe care actorul o redă cu același angajament convingător, personajul său e multe într-unul.

Înainte n-avea de înfruntat decât monstruozitatea nazistă, eventual și turpitudinea conaționalilor sau coreligionarilor, acum, însă, e pus în zona complicată a discrimării subtile, în bătaia adversității niciodată fățișe, iar în spate poartă o povară care l-ar doborî și pe Atlas.

Dar nu e singur. Cea care îi împărtășește și oglindește suferința este soția jucată de Felicity Jones, care devine, chiar și în numai câteva momente ale filmului, adevărata lui protagonistă. Categoria celei mai bune actrițe în rol secundar e în mod cert cea mai disputată în acest sezon de Oscar.

Guy Pearce, bun cam în orice l-am văzut în deja lunga-i carieră, e aici strălucitor drept industriașul american postbelic dominator care caută mântuirea prin artă și inițiative comunitare, dar care rămâne același robber baron în adâncul ființei.

Acești extraordinari artiști te țin aproape, chiar și când The Brutalist se depărtează în zone dubioase, astfel că acest mamut filmic se depasează fără să ții socoteală temporală spre deznodământul cu alură de Schindler’s List, adică menit a ne aduce aminte că umanitatea poate supraviețui chiar și celei mai abominabile tragedii.

Și că tot am pomenit de umanitate, să vorbim și despre umbrele care planează asupra acestui film.

Deși s-au contrazis în declarații, realizatorii au recunoscut că programe de Inteligență Artificială au fost folosite în diverse aspecte ale producției.

Că astfel au generat niște schițe pe care le prezintă arhitectul interpretat de Adrien Brody, n-ar fi o problemă.

Dar să existe suspiciunea că accentele lui și al lui Felicity Jones au fost modificate pe calculator, pentru a fi mai veridice, mi se pare grav.

Dacă e adevărat, intrăm și aici într-o eră care nu-mi place.

Așa că The Brutalist o fi favoritul acestor Oscaruri, dar nu e și al meu.