Sezon de Oscar 2024 – Nyad

Nyad are mica, dar semnificativa sa contribuție la această ediție a Oscarurilor.

Mai precis, două nominalizări pentru interpretare, a lui Annette pentru rol principal și a lui Jodie Foster pentru rol secundar.

Povestea este una de manual, dar impresionantă în același timp, pentru că s-a întâmplat aievea, iar pelicula uzează masiv de imagini reale, care potențează valoarea emoțională a filmului.

La peste 60 de ani, înotătoarea Diana Nyad își pune în minte să străbată distanța dintre Cuba și Florida, adică vreo 150 de kilometri, cât unii merg pe jos într-un an.

Cum reușește este o parabola familiară despre ambiție, abnegație, prietenie și lucru în echipă, transpusă scenic de Jimmy Chin și Elisabeth Chai Vasarhelyi, foști câștigători de Oscar pentru documentarul Free Solo, care urmărește o performanță similară, cea a cățărătorului Alex Honnold.

Lipsa de experiență cu producțiile de ficțiune se vede pe alocuri, iar unele efecte speciale sunt stângace, dar, per ansamblu, Nyad e eficace în a ne ține atenția trează și a ne face să chibițăm pentru protagonistă și pentru coechiperii ei.

Iar propulsoarele principale ale peliculei sunt cele două interpretări centrale.

Într-un an cu un context mai favorabil, Annette Bening ar fi putut foarte bine să își adjudece Oscarul care îi e un fel de Fata Morgana de decenii bune. E tipul acela de dedicare fizică și expresivitate care i-a servit bine lui Leo DiCaprio în The Revenant. Pe el l-a călcat ursul, pe ea o înțeapă meduzele.

Însă cursa e dominată de Lili Gladstone și Emma Stone, așa că Bening doar își adăugă încă un rol remarcabil în deja ilustra-i carieră.

Jodie Foster a gustat deja din gloria înșfăcării statuetei, așa că pentru ea Nyad e doar un prilej de a reveni dintr-un lung hiatus artistic și de a demonstra că e o actriță colosală.

Dacă Bening suferă fizic, Foster o face psihic și cu o asemenea ușurință a expresivității, încât dau iar în lamentații bătrânești:

Nu se mai fac, domne’, ca pe vremuri!

Rhys Ilfans, pe care posteritatea l-a înregistrat deja ca aiuritul amic al lui Hugh Grant în Notting Hill, are aici o partitură gravă, care întregește mesajul central al filmului.

Marile fapte nu sunt ale indivizilor, ci și ale unui grup din care un membru e pur și simplu mai vizibil.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Perfect Days

The After

Poor Things

The Zone of Interest

The Wonderful Story of Henry Sugar

There’s no business like sports business

Nu ascund că Air m-a cucerit încă de la primele secunde, când se aud acordurile acelea olimpiene de chitară din Money for Nothing ale celor de la Dire Straits.

Iar când melodia își dezlănțuie sonoritatea legendară, iar genericul înlănțuie dinamic un potpuriu de evenimente și figuri de ani ’80, foarte cunoscute mie, dat fiind etatea, s-a risipit orice fărâmă de scepticism față de povestea asta pe care a hotărât Ben Affleck să ne-o aducă pe marele ecran.

Poveste care, să recunoaștem, rezumată în cuvinte, nu se constituie în cea mai incitantă premisă.

Deși de succes la capitolul încălțări de alergat, compania Nike vrea să conteze și în baschet, iar pentru asta echipa de marketing se dă de ceasul morții să îl aducă în ograda proprie pe steaua nou arzătoare a acestui sport, Michael Jordan.

Am căscat când am văzut reclama filmului, casc chiar și acum, scriind rezumatul de mai sus.

Dar n-am căscat deloc pe parcursul peliculei, pentru că nu m-a lăsat Ben Affleck deloc.

Întors la acea ipostază la care se pricepe atât de bine (la Argo încă eram surprins, acum nu mai e cazul), regizorul ia scenariul deștept, amuzant, bipartizan ideologic (virtuțile capitalismului + Black Lives Matter) și motivațional în limite foarte decente al lui Alex Convery și îl pune în scenă cu un simț al dramaticului atât de alert, încât te ține în priză, de parcă ar fi vreo cursă contra cronometru esențială pentru omenire, pentru vreun vaccin sau o soluție la încălzirea globală.

Practic, deși vedem sport doar fugitiv, Air are toate ingredientele unuia.

Terenul de joc este corporația, cu jucătorii și regulile ei, cu îndrăzneala necesară performanței și cu necesitatea lucrului în echipă.

Iar mingea este dialogul, cu care actorii jonglează și driblează ca un Zidane sau Ronaldinho în vremurile de glorie.

Cu stilu-i sergiunicolaescian deja cunoscut, Affleck își acordă o partitură, dar pe care nu se sfiește că o îmbrace într-o ușoară caricatură, semn că s-a mai înțelepțit de la Argo încoace.

Și cui altcuiva îi putea încredința banderola de protagonist decât bunului său prieten, Matt Damon?

De competența acestuia nu se mai îndoiește nimeni, însă tot am fost impresionat de sufletul pe care îl pune în rol, mai ales în momentul discursului aceluia apoteotic, de la care politicienii și psihologii și oamenii de vânzări ar avea câte ceva de învățat. Sper să n-o facă, totuși.

Dar meritul cel mai mare al lui Affleck-regizorul nu e cum îi mobilizează pe cei pe care îi cunoaște bine, adică pe sine sau pe amicul de-o viață, ci modul cum ni-i readuce în atenție și cu dimensiuni nebănuite pe interpreți de comedie de care nu auzisem de multișor.

Marlon Wayans (da, cel din Scary Movie în persoană) are un moment de mare efect, însă Chris Tucker mi-a smuls zâmbete prin fiecare apariție pe ecran, și nu doar pentru că mi-a trezit proustian amintiri ale comicului de demult, ci prin simpla candoare și bonomie cu care își îmbracă personajul.

Viola Davis (cerută expres de Michael Jordan însuși), Jason Bateman, Matthew Maher și Chris Messina întregesc un dream team actoricesc care conduce Air către cel mai de preț trofeu la care poate râvni un film.

O stare de bine generală a spectatorului.

Așa că, dacă mai aveți dubii dacă să mergeți sau nu la Air, mă pot folosi fără ezitare de sloganul firmei cu pricina:

Just Do It.