O luptă pe care nu am câștigat-o încă

Înainte de Iliada,

Înainte de Odiseea,

Înainte de Republica,

Înainte de Etica Nicomahică,

Înainte de Baghavad-Gita,

Înainte de Cântecul Nibelungilor,

Înainte de Edda,

Înainte de I, Ching,

Înainte de Oceanul sufletului,

Înainte de toate acestea a fost Epopeea lui Ghilgameș.

Cu o vechime de peste cinci milenii, fragmentată și ciobită, această poveste a regelui-semizeu al Urukului și a căutărilor sale te sfredelește cu acele conflicte cărora omenirea e încă departe de a le fi aflat soluția.

Nu insist asupra personajelor și a momentelor acțiunii, le puteți găsi ușor în lumea noastră virtuală, care nu mai are nevoie de tăblițe de lut pentru a imortaliza cuvinte, asta dacă nu cumva sunteți și voi din generația care a crescut cu Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru, căruia îi adresez încă un gând de recunoștință pentru cum a intermediat contactul nostru cu sufletul etern al umanității.

Dacă sunteți dintr-o generație mai tânără, aveți la dispoziție pentru a vă documenta acest minunat videoclip animat de pe ted.com.

În primul rând, Epopeea lui Ghilgameș enunță un antagonism incomod, pe care încercăm să-l ocolim sub masca atitudinii ecologice a prezentului: oraș vs. natură.

Suntem ființe citadine și nu cred că e cineva care citește aceste rânduri dintr-o colibă încropită manual din mijlocul pustietății. Aveți net, deci sunteți undeva unde orașul și-a întins tentaculele.

Însă prosperitatea urbană vine cu un preț – stoarcerea naturii în folosul celor care au ales să sălășluiască în interiorul perimetrului zidurilor (vezi importanța acordată acestora de protagonist și de ceilalți, precum și caracterul sacru al porții ca simbol al trecerii către o lume cu reguli care se contrapun celor ale naturii).

Expediția lui Ghilgameș și a prietenului său Enkidu împotriva monstrului Humbaba, stăpânul pădurii prețioșilor cedri, este eroică, dar, dacă o privești prin prisma prezentului, nu diferă cu nimic de exploatările nemiloase ale junglei amazoniene, prilej de frecvente știri dureroase.

Așa că ar fi un util exercițiu de sinceritate să ne asumăm că, de vreo cinci mii de ani, n-am reușit să reconciliem urbanismul cu ecologismul. Poate ne vom înțelepți la un moment dat, dar, așa cum spune Ut-Napishtim, nemurirea este doar a zeilor.

Ajungem aici la cel mai tulburător aspect al epopeii.

Când a apărut omul pe Pământ?

Când a făcut saltul dinspre regnul animal către ființa cugetătoare de azi?

Epopeea lui Ghilgameș ne propune un răspuns dur, dar greu de ocolit:

Când omul a înțeles că este muritor.

Și l-a cuprins frica.

O frică profundă, pe care lamentațiile lui Ghilgameș o redau tulburător.

Și animalele simt frica, veți spune.

Da, așa e, văd asta în fiecare dimineață, când pun grăunțe pe pervaz pentru o pereche de guguștiuci aciuată prin preajmă și constat că, deși vin flămânzi, dacă fac apoi vreo mișcare mai bruscă prin cameră, zboară imediat spre siguranța copacului.

Dar, după ce s-au ghiftuit, guguștiucii uită cu desăvârșire că va veni o vreme când nu vor mai fi, când arborele care îi adăpostește nu va mai fi sau când mâna care pune grăunțele nu va mai fi.

Omul nu uită asta și îl îngrozește.

Și, de la Epopeea lui Ghilgameș încoace, încearcă să lupte cu moartea.

Prin alcool, prin sex, prin artă, prin morminte grandioase, prin progrese în medicină.

Încă n-a câștigat și nu știu dacă o va face vreodată.

Pentru final, am lăsat un aspect care mi-a atras atenția tocmai pentru că simt că îl trăim aievea.

Unele dintre cele mai puternice rânduri ale poveștii relatează despre potopul asmuțit de zei asupra omenirii.

Dar, spre deosebire de mânia implacabilă a divinității, așa cum apare în Biblie, mai-marii cerești ai Mesopotamiei antice își dau seama că au făcut o greșeală, că, mânați de furie, au scăpat lucrurile de sub control și că ei înșiși vor avea de suferit, pentru că nu o să mai fie cine să le aducă jertfe și să îi slăvească.

Să ne uităm acum la retorica tuturor părților în chestiunea Ucrainei. Sper să mă înșel, dar zăngănitul armelor e cam prea puternic, să stăm liniștiți. Sper că Putin, Biden et comp. au în minte ideea că, odată pornit, potopul va mătura pe toată lumea, nu doar pe ceilalți.

Și dacă nu știu asta, să se uite în Epopeea lui Ghilgameș și în celelalte mari mituri ale omenirii.

Cele mai multe răspunsuri sunt deja acolo.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru începutul unei lupte pe care ființa umană n-a câștigat-o încă.

Joaca începe la Sumer

În cartea foarte documentată și captivantă din prim-planul imaginii de mai sus, S.N. Kramer susține că multe dintre practicile prezentului civilizat, inclusiv pusul de pile pentru elevii mai leneși, s-au născut în Mesopotamia antică.

Ar putea exista, bineînțeles, păreri care să proclame parteneriatul cel puțin egal al Egiptului, însă există măcar un domeniu în care Sumerul are întâietate – jocurile de masă.

Cel mai vechi astfel de joc a fost descoperit într-unul dintre mormintele mai-marilor orașului Ur, motiv pentru care a fost denumit Jocul regal din Ur.

Când Leonard Woolley l-a readus la lumină după 4500 de ani (da, ați citit bine), regulile erau practic necunoscute și au fost subiect de speculații timp de decenii.

Asta până de curând când, în tezaurul de tăblițe de lut de la British Museum, Irving Finkel, un cercetător cu înfățișarea și strălucirea intelectuală a unui Dumbledore, a dat peste una care conținea un set de reguli.

Mare a fost surpriza și plăcerea tuturor de a constata că se potriveau perfect acelui frumos și misterios artefact dezgropat la Ur!

Povestea și regulile Jocului regal din Ur sunt subiectul unei partide demonstrative dintre Irving Finkel și un tânăr vlogger, pe care o puteți urmări pe Youtube aici. E o experiență savuroasă și educativă.

Înainte de a trece la impresiile-mi nemijlocite, mai fac o paranteză pe care mintea mea de adept al muzei Clio a elaborat-o chiar în aceste momente.

Ca și în alte privințe, și în cea a jocurilor există o rivalitate între Egipt și Mesopotamia.

Egiptenii avea propriul joc, numit Senet, însă, pentru că era puternic îmbibat cu valențe religioase, a rămas limitat ca uz și nu a depășit fruntariile civilizației Nilului, exact cum hieroglifele n-au devenit alfabetul Orientului Apropiat și Mijlociu din Antichitate, bătute zdravăn la capitolul practic de cuneiforme.

Jocul regal din Ur deschide o poartă prin care poți călători în timp. Așa se exprimă Irving Finkel și îl susțin întru totul.

Este exact senzația pe care am trăit-o la prima partidă.

Jocul regal din Ur este o combinație de table (al cărei strămoș este întrucâtva) și Nu te supăra, frate!, însă, deși mecanismul de desfășurare este simplu, este atât de antrenant, încât înțelegi de ce s-a răspândit în bazinul mediteraneean și chiar până în India și de ce a fost ocupație de timp liber preferată până în perioada romanilor.

Utilizând un soi de zaruri mai simple, este dominat de hazard, însă modul cum îl exploatezi îți pune mintea și nervii la grea încercare.

Uitați-vă, de pildă, la imaginea de mai jos.

Cele două perechi de piese din planul mai îndepărtat stau în zone sigure. Cine face primul o mutare se expune.

Dar nu poți stă în găoace la nesfârșit, nu?

Jocul regal din Ur te pune în fața foarte omeneștii dileme de a alege când să rămâi în spate și când să gonești mâncând pământul.

Iar deznodământul nu e niciodată pe măsura succesului inițial. Poți suferi tantalic cu o ultimă piesă pe buza refugiului, precum cele din planul apropiat al imaginii, și să vezi cu jale cum norocul nu te ajută defel.

A experimenta neputința este o lecție în sine.

Jocurile de societate sunt una dintre marile mele pasiuni, pe care voi continua să o gust și 2021.

Iar așa cum în Parlament orice nouă sesiune este prezidată de decanul de vârstă al aleșilor poporului, și sesiunea mea ludică din noul an va fi deschisă negreșit de Jocul regal din Ur.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o plăcere intelectuală care m-a mai și transportat înapoi în timp!