Yin și Yang.

Un simbol atât de cunoscut pe întreg mapamondul, încât mulți și-l însușesc și îl folosesc fără să aibă habar ce înseamnă.

Și, deși e deseori receptat ca reprezentând contrarii, forma perfectă pe care o ia, cea a cercului, semnifică armonia supremă.

Această armonie a femininului și masculinului, a albului și a negrului, a gravului și a acutului și-a găsit o desăvârșită expresie în două compoziții din cadrul celui mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Prima dintre acestea a fost Concertul în Si bemol major pentru pian la 4 mâini și orchestră de Leopold Kozeluch.

Dându-mi seama că urmează să văd doi artiști folosind claviatura în același timp, m-am așezat în sală în așa fel, încât să le pot urmări mâinile. Bănuiam că va fi un spectacol în sine.

Ce nu știam era cât de armonioasă va fi conlucrarea lui Constantin Sandu și a Corinei Ibănescu. Inițial, lucrarea lui Kozeluch are înțelepciunea de a propune o alternanță: când unul dintre pianiști ridică mâinile, le coboară celălalt.

Am încercat din răsputeri să prind un moment de hiatus, o pauză infinitezimală între cele două seturi de mișcări, dar nu am reușit. Tranziția era lină precum mareea de la Mont Saint-Michel.

Ulterior, sonoritatea care se cerea emisă în cadrul bucății muzicale necesita apăsarea simultană a clapelor. Și, așa cum vă imaginați, n-am sesizat nicio urmă de cusătură. Totul s-a potrivit precum acele stânci ciclopice utilizate de incași pentru a-și dura fortărețele.

Aceasta a fost prima materializare de Yin și Yang din acea seara.

Cea de-a doua a fost reprezentată de Concertul nr. 7 în Fa major pentru 2 piane și orchestră, K. 242, „Lodron” de Wolfgang Amadeus Mozart.

De data aceasta estimam că am șanse mai mari să disting între cele două piane (apropo, a trebuit să verific pluralul acestui substantiv, atât de neobișnuită și încântătoare a fost această experiență).

Și, după vreo câteva minute de eșec total, m-am abandonat plăcutei picoteli pe care această compoziție ți-o induce.

Știu că zâmbiți auzind asta:

– Iulică, ai îmbătrânit!

Poate, dar este și efectul inevitabil al lui Mozart, care acționează asupra tinerilor și bătrânilor deopotrivă, dovadă fiind cei pe care i-am văzut moțăind în jurul meu. Date de control pentru ipoteză mi-a oferit și amicul Daniel Botea, care a reperat câțiva la rându-i.

Oricum, toată lumea s-a trezit la Tablouri dintr-o expoziție de Modest Musorgski, în aranjamentul lui Maurice Ravel.

Iar starea de veghe și de concentrată delectare n-a fost doar grație coloraturii uneori subtile, alteori sălbatice a acestei lucrări sau a momentelor de o sonoritate atât de intensă, încât păreau că deschid Judecata de Apoi, ci și a contribuției dirijorului Giovanni Pompeo.

Cu riscul de a fi acuzat că mă agăț de stereotipuri, nu pot să nu amintesc că este italian. Iar locvacitatea celor originari din Cizmă nu este doar verbală, ci și gestuală, iar Giovanni Pompeo a făcut cinste acestei tradiții nescrise.

Mișcările sale n-au doar efectul de a-i ghida pe muzicienii Filarmonicii din Craiova, ci și de a îmbogăți partea muzicală a spectacolului cu o formă sui generis de teatru și dans.

Drept încheiere, o să răstorn un banc celebru.

Când vine vorba de Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, pesimistul spune:

– Mai bine de-atât nu se poate!

La care optimistul răspunde:

– Ba se poate!

Pare-se că pe amicul Daniel Botea nu l-a adormit Mozart, așa că a putut surprinde imaginele de mai sus.