Pentru o țară care în cea mai mare parte a a celui De-al Doilea Război Mondial a fost alături de Germania nazistă, Italia fascistă a beneficiat de un tratament destul de blând în cinematografia care și-a tras seva subiectelor și inspirației din această conflagrație.

A contribuit, poate, la asta și faptul că italienii i-au făcut vânt la un moment dat lui Mussolini, adică argumentul că au existat unii care s-au și opus aparatului totalitar și deciziilor monstruoase ale acestuia.

Iar propaganda pentru acreditarea acestei idei s-a mișcat foarte repede, pentru că Roma citta aperta al lui Roberto Rossellini a apărut în 1945, adică în perioada când ruinele Italiei și Europei erau încă fumegânde.

Filmul urmărește câteva personaje implicate în acțiuni de rezistență, precum și eforturile autorităților, dominate de nemți, disprețuitori chiar și la adresa italienilor loiali lor, încă o dovadă că pelicula nu e chiar un monument de obiectivitate.

Nerealist ca ideologie, Roma citta aperta impresionează și astăzi prin realismul realizării (rod al mijloacelor reduse de care au dispus Rosselliniet comp.) și prin franchețea cu care redă aspecte delicate, precum homosexualitatea sau dependența de droguri, subiecte pe care Hollywood-ul le va mai trata cu mânuși decenii bune.

Și structural, dar și ca emoții preponderente pe care le suscită, filmul are două părți: una în care suspansul subversiv e împânzit de umor și de acel spirit convivial tipici italian și una în care aparatul represiv se pune în mișcare, rezultând din asta o brutalitatea remarcabil redată artistic și un tezism apăsat.

Fără o coerență narativă strălucită ca ansamblu, Roma citta aperta e o salbă de scene de efect, fie din punct de vedere al compoziției, fie al interpretărilor. În mozaicul de caractere de tot felul, antologiile îi remarcă de regulă pe Anna Magnani, care vădea încă de atunci semnalmentele unei mari actrițe, precum și pe Aldo Fabrizi, părintele cu preocupări care le depășesc pe cele evlavioase. Lor aș adăuga-o pe Maria Michi, pentru că beneficiază de ipostaza cea mai muncită de dileme morale.

Când citește operele lui Aristotel, pe lângă marile idei, ești expus și la concepții ale sale eronate.

La fel se întâmplă și când privești Roma citta aperta.

Dar, și într-un caz, și într-altul, importanța în cultura universală e atât de mare, încât compensează toate neajunsurile.