Mapamondul spumeagă de-a dreptul din cauza alegerilor de distribuție și stilistice pe care a le fi făcut Christopher Nolan în privința ecranizării sale a Odiseei lui Homer.
Mi se pare că s-a ajuns exagerat de departe cu o aversiune care precede nejustificat vizionarea în sine.
Ce-i drept, Lupita Nyong’o tocmai a pus pe gaz pe foc, ratând șansă să fie filosoafă și să tacă, dar, chiar și așa, eu, unul, aștept cu nerăbdare acest film care se anunță a fi monumental.
Ca urmare mi-am umplut timpul cu lecturi care au îmbogățit și răstălmăcit în fel și chip mitologia pe care se bazează.
***
Ciclopul – o piesă mai puțin cunoscută a lui Euripide, care se bazează pe binecunoscutul episod al întâlnirii nefaste cu uriașul cu un ochi Polifem. Deși autorul antic redă elementele-cheie ale epopeii, inclusiv genialul amănunt al lui numelui pe care îl adoptă Odiseu, există și răsuciri noi, în special în personajul Silenus, satirul bețiv pe care îl știm din alte părți ale legendelor Olimpului.
Deși are vreo 2500 de ani vechime, piesa e antrenantă și distractivă, iar eu n-am putut să nu rămân uimit de conștientizarea a câte le datorăm vechilor greci. Când vedem o memă pe Facebook, o poantă care face mișto de evenimente curente și utilizează referințe culturale de tot felul, să ne aducem aminte că un influencer pe nume Euripide deja făcea asta cu mult, dar mult de tot timp în urmă.
Și probabil nu era singurul.
***
Circe – un luxuriant și excelent scris roman care o însoțește pe Circe, nimfa-vrăjitoare care îi transformă pe tovarășii lui Odiseu în porci, în interacțiunile ei seculare cu zei și muritori deopotrivă.
Incredibila stăpânire a mitologiei de către autoarea Madeline Miller este dublată de un condei prin care figuri precum Prometeu, Hermes, Pasiphae sau Medeea capătă culoare și personalitate.
Sunt multe secvențe memorabile, una care îmi stăruie în minte fiind aceea în care protagonista îl moșește pe înspăimântătorul Minotaur.
Circe de aici e într-o perpetuă devenire emoțională, recognoscibilă pentru un om, dar adaptată literar și condiției de zeiță, astfel că ajungi să te atașezi de ea și să îi fii un loial confident.
Ultima parte e excesiv de melodramatică, totuși, dar autoarea avea nevoie să își încheie cartea cumva, așa că se iartă.
***
The Lost Books of the Odyssey – această operă pe care i-o atribuim lui Homer e complexă, dar e lacunară și lasă loc de interpretare în multe părți și din multe părți de vedere.
Această ambiguitate e pretextul pe care îl folosește Zachary Mason în a redacta o amplă suită de povestiri scurte, care rescriu, răstoarnă, provoacă tot ce e îndeobște fapt acceptat despre această poveste străveche.
Libertatea pe care și-o arogă autorul e absolută. Avem referințe la Buddha, la mercantilizarea modernă a Troiei, la sindromul impostorului, iar acestea sunt doar câteva exemple.
De la un povestire la alta, habar n-ai ce îți mai rezervă imaginația autorului.
Dar morala e aplicabilă și la controversa despre care pomeneam la început:
Christopher Nolan e un creator, așa că e liber să facă The Odyssey cum are chef.
Eu o să-i judec creația după ce o văd, nu înainte!
