previziuni oscar 2024 | Caiet de insemnari

Ne mai despart câteva ore de decernarea premiilor Oscar pentru 2024, așa că iată deja tradițională combinație de preferințe și pronosticuri proprii:

Cel mai bun regizor – Christopher Nolan, fără doar și poate, o decizie cu care sunt de acord, nu neapărat pentru că Oppenheimer ar fi încununarea carierei sale, ci pentru că și-a câștigat statueta cu niște capodopere precum The Dark Knight, Inception, Dunkirk, The Prestige sau Memento.

Cel mai bun actor în rol principal – purtat de suflul triumfului deja anunțat al lui Oppenheimer, precum și de meritele-i incontestabile, probabil ca va câștiga Cillian Murphy, deși mărturisesc că simt un mic val de duioșie față de minunata interpretare a lui Paul Giamatti din The Holdovers.

Cea mai bună actriță în rol principal – e bătaie mare între damele cu nume înrudite, Lily Gladstone și Emma Stone, fiecare de având de partea ei calitatea prestației și povestea justificativă, iar aici cred că are un vag avantaj protagonista din Killers of the Flower Moon.

Cel mai bun actor în rol secundar – Robert Downey Jr. domina cursa asta încă dinainte de Cillian Murphy, iar palida competiție din partea lui Ryan Gosling s-a pierdut pe drum.

Cea mai bună actriță în rol secundar – asta e o categorie unde, de câțiva ani (cu excepția celui trecut, poate), se cunoaște câștigătoarea cel mai devreme în sezon, și nici acum nu face excepție, Da’Vine Joy Randolph adjudecându-și toate premiile relevante care preced Oscarurile.

Cel mai bun scenariu original – Anatomie d’une chute are întâietate în previziunile ultimelor săptămâni, o decizie care ar întruni deplinul meu acord, pentru că e inteligent într-un mod socratic modern și pentru că nu te lasă să te instalezi confortabil într-o decizie definitivă.

Cel mai bun scenariu adaptat – în primul rând dați-mi voie să îmi exprima nedumerirea că Barbie e aici (ce au adaptat, instrucțiunile de pe etichetele cutiilor cu păpuși?); altminteri, e singura categorie importantă unde Oppenheimer ar putea pierde, în fața lui American Fiction, mai precis, deși nu mi-aș băga toți banii în pariul ăsta.

Cel mai bun montaj – cu această categorie începe linia continuă pentru Oppenheimer.

Cea mai bună imagine – Oppenheimer din nou.

Cel mai bun sunet – Oppenheimer, deși, personal, l-aș lipsi de premiul ăsta și l-aș redirecționa către The Zone of Interest, unde sunetul extradiegetic joacă un rol esențial în impresia cutremurătoare pe care filmul lui Jonathan Glazer ți-o produce.

Cea mai bună coloană sonoră – Oppenheimer cu bubuiturile lui bine organizate.

Cele mai bune decoruri – Barbie domina întrecerea până mai deunăzi, dar surata mai deșucheată Poor Things a prins tupeu și vrea să-i sufle gagiul aurit.

Cel mai bun machiaj – probabil o să ia Maestro, pentru nasul controversat al lui Bradley Cooper, deși eu aș răsplăti figura grotescă, dar niciodată respingătoarea a lui Willem Dafoe din Poor Things.

Cele mai bun costume – să se păruiască Barbie și Poor Things, dar să câștige Napoleon care, cu toate beteșugurile lui, e remarcabil din punctul ăsta de vedere.

Cele mai bune efecte speciale – n-am văzut Godzilla Minus One, așa că mă opresc asupra roboților din The Creator, care nu par pixelați, ci consistenți și materiali.

Cel mai bun film de animație – mă alătur și eu curentului recent care înclină spre Kimitachi wa do ikiru ka al maestrului Hayao Miyazaki, pentru că, deși excelent realizat, lui Spider-Man – Across the Spider-Verse îi lipsește parcă un je ne sais quoi pentru a fi un film mare, precum predecesoru-i pe linie narativă.

Cel mai bun film străin – The Zone of Interest e și la masa ceva mare, așa că aici e stăpân absolut.

Cel mai bun documentar – 20 Days in Mariupol, ca să nu uităm ce au îndurat și continuă să îndure bravii noștri vecini.

Cel mai bun scurtmetraj – The Wonderful Story of Henry Sugar, care e desăvârșit în ce își propune Wes Anderson cu el, deși, tematic, simt pericol din partea lui Red, White and Blue.

Cel mai bun cântec – ceva din Barbie, că tot are dublă șansă.

Cel mai bun film – dacă îi fură vreun alt film statueta lui Oppenheimer, va fi echivalentul detonării a 100 de bombe cu hidrogen pe atolul Bikini.

Iată-ne ajunși și la finele acestui sezon de Oscaruri din 2024, acum hai să urmărim ce filme vor concura cu Dune – Part Two în 2025.

Gata, s-au anunțat și nominalizările la Oscar pentru 2024, așa că începem formal un nou sezon de comentat și chibițat cinematografic.

Neoficial, am făcut-o de cu vară, după cum puteți vedea în lista de la finalul articolului, însă acum discutăm la obiect.

Și o să încep cu un film despre care am o părere mai proastă decât media generală, care dă puncte lui Maestro din respect pentru subiect, nu neapărat pentru valoarea filmică.

A Star is Born cel din 2018 a fost o revelație din multe puncte de vedere – Lady Gaga actriță, Bradley Cooper cântăreț și tot Bradley Cooper regizor.

În această din urmă ipostază, dincolo de preaplinul stilistic care caracterizează pe orice interpret trecut de partea opusă a camerei, Cooper a vădit reale calități și tot mapamondul, aici incluzându-mă și pe mine, a așteptat să vină cu un proiect și mai meseriaș realizat.

Dar Maestro e, fără înconjur vă spun, un regres în această privință.

Potrivit realizatorului, este un proiect realizat din pasiune, iar aceasta se vede, dar nu e neapărat un avantaj.

Leonard Bernstein a fost o figură marcantă a muzicii secolului XX, însă aș minți, dacă aș spune că știu multe despre el, dincolo de acele strălucite lecții publice.

Bănuiesc că Bradley Cooper s-a documentat temeinic, dar cum ales să îi compună biografia filmică n-a fost cea mai fericită alegere.

Maestro are două părți distincte stilistic.

Prima, însumând cam o treime din peliculă, te ia pe repede înainte prin tinerețea dirijorului-compozitor, perioada în care se pun și bazele relației ambivalente cu soția sa, actrița Felicia Monteleagre. O expozițiune în alb-negru, corect realizată, care se vrea stilată, dar pe care angajamentu-ți de spectator alunecă și nu se prinde deloc.

La un moment dat, Maestro se potolește și devine o dramă familială, în care sărmana soție are de luptat cu dedicarea soțului pentru muzică, dar mai ales cu homosexualitatea sa.

Agitația anterioară lasă locul unor secvențe prelungi, în care Cooper-regizorul vrea să ne arate cât de bine joacă Cooper-actorul et comp.

Cum spuneam, nu sunt expert în Leonard Bernstein, dar, chiar și în condiții de neștiință, tot am simțit că Bradley Cooper a exagerat în a-l portretiza pe marele ecran. Există scene prelungi în care actorul nu face decât să ne atragă atenția ce accent meseriaș sau manierisme fără cusur îi redă. O etalare de abilități interpretative, dar umanitatea nu se întrupează.

Cam la fel procedează și cu egal de talentata Carrey Mulligan. Totuși, în cazul ei, se întrevede o oarece evoluție emoțională, de la toleranță la frustrare, totul culminând cu trăirile dureroase dinspre deznodământ.

Un moment des invocat din Maestro este prelunga secvență a concertului în care Bernstein dirijează o simfonie de Mahler într-o catedrală. E un tur de forță în materie de realizare, recunosc, dar, încă o dată, gesturile lui Bradley Cooper sunt dincolo de limitele credibilului.

Ca să fiu sigur că nu vorbesc cu păcat, am căutat filmarea cu Bernstein cel real. Am avut dreptate.

Una e emfaza autentică a dirijorului, alta e agitația peste măsură a actorului.

Maestro e bine reprezentat la Oscarurile de anul acesta.

Dar, în afară de machiaj, care a suscitat la rându-i mari controverse, nu va câștiga la nicio categorie.