Sa ai 13 nominalizari la Oscar nu-i de ici, de colo, iar The Shape of Water e fara indoiala un film cum nu apare prea des, insa daca e sa dau un raspuns la intrebarea sub egida careia analizez candidatele si candidatii la statuete din acest an, acum ar fi unul negativ categoric.
Povestea propusa de pelicula lui Guillermo del Toro e binestiuta: o tipa muta se indragosteste de o creatura subacvatica inchisa in laboratorul unde lucreaza ca femeie de serviciu, iar de aici rezulta alegorii ale dragostei, misiunii de dincolo de datorie, alienarii si discriminarii. De mentionat ca actiunea are loc intr-un perioada de Razboi Rece cu tuse suprarealiste, de aici tonurile si stilistica decorurilor si a imaginilor.
Poate ca as fi fost mai ingaduitor cu The Shape of Water, daca n-ar fi existat stralucitul predecesor El laberinto del fauno, cu care are multe in comun, prea multe, lipsindu-i, insa, brutalitatea frusta si inventivitatea intruziunii imaginarului in plan real.
Din punct de vedere strict tehnic, lui Guillermo del Toro i se cuvin laude prelungi pentru tot ce construieste in The Shape of Water, dar sa consideri ca performanta sa o depaseste pe a lui Christopher Nolan in Dunkirk inseamna sa te lasi orbit de subiectul inadaptatilor care isi gasesc implinirea si a iubirii care transcende totul. Sper ca votantii de la categoria asta nu vor cadea prada acestei prejudecati si vor rasplati adevarata grandoare regizorala.
Aceeasi impresie de bun, dar nu extraordinar, mi-a lasat si scenariul, care concureaza la categoria original cu al lui Martin McDonagh in Three Billboards Outside Ebbing, Missouri. Conventional in esenta, are meritul ca nu lasa reflectorul doar asupra lui Sally Hawkins si a idilei ei amfibiene, ci le permite personajelor secundare care o inconjoara si despre care voi vorbi mai jos sa isi revendice o personalitate proprie, cu anumite conflicte interioare care influenteaza actiunea. Din nou imi exprim speranta ca membrii Academiei vor avea intelepciunea sa se indrepte spre originalitate si sa respinga cliseele, oricat de dichisit ar fi ambalate.
La cea mai buna actrita intr-un rol principal nu-mi fac griji; fara a fi o frumusete, Sally Hawkins are o dragalasenie aparte si reuseste sa fie expresiva fara a uza de voce, insa chiar si cei mai aprigi detractori ai lui Three Billboards Outside Ebbing, Missouri se inclina in fata coplesitoarei interpretari a lui Frances McDormand.
Actorii din rolurile secundare sunt, fara exceptie, excelenti si aproape ca imi pare rau ca doar unii dintre ei au primit recunoastere prin nominalizari: Octavia Spencer este simpatica din oficiu si ii mai si revin cele mai amuzante replici, iar Richard Jenkins este suprinzator prin fragilitatea pe care o ascunde in spatele debitului verbal, lui fiindu-i rezervate cele mai subtile momente de epifanie sau introspectie.
La fel de impresionanti sunt si Michael Shannon, care isi revarsa imensul potential interpretativ intr-un personaj negativ ingrosat, dar infricosator, si Michael Stuhlbarg, un actor intr-o fulminanta ascensiune (pe care mai deunazi il laudam pentru partitura din Call Me by Your Name) in rolul spionului sovietic prins intre loialitatea fata de Mama Rusie si pasiunea autentica pentru stiinta. Caricatural, dar hilar este si supervizorul nevricos si servil jucat de David Hewlett.
Un ultim duel pe care The Shape of Water il pierde, din punctul meu de vedere, este cel al coloanei sonore: Alexandre Desplat are multe reusite la activ (Moonrise Kingdom si Grand Budapest Hotel sunt printre cele mai recente), insa aici insoteste actiunea intr-un mod deloc iesit din comun: ba o arie frantuzeasca la momentele romantice, mai niste sunete stridente la momentele de tensiune si tot asa. Sunt departe de simplitatea ticaitului insuportabil prin care Hans Zimmer sporeste superbul calvar pe care il traim in Dunkirk.
Da, The Shape of Water are 13 nominalizari, insa cantitatea nu reprezinta intotdeauna si calitatea suprema; la mine nu figureaza nici macar in top 3.
