Ce-ar fi fost dacă Hamlet nu s-ar fi lăsat pradă depresiei și impulsurile vindicative?
Ce-ar fi fost, dacă se lăsa mângâiat de Ophelia, își întemeia o familie, aștepta frumușel până mai îmbătrânea unchiu-su și îl detrona lejer, punându-l în arest la domiciliu împreună cu Gertrude, după ce îi arăta acesteia obrazul și atât?
N-am mai fi avut parte de capodopera shakeperiană, dar, din punct de vedere strict uman, protagonistului i-ar fi fost mai bine.
Această idee contrafactuală este esența filmului de animație japonez Scarlet.
Realizat de reputatul Mamoru Hosoda, pelicula preia intriga și personajele hamletiene, dar le duce în alte direcții, potrivit viziunii și fanteziei sale.
Protagonist este o prințesă de data asta, care, eșuând în a-și răzbuna tatăl, ajunge într-un fel de viață de apoi, unde furia și setea ei de răzbunare persistă.
Acolo, însă, apare, dintr-o altă epocă, și un asistent medical, dedicat profesiei sale, care, treptat, strecoară balsamul împăcării și afecțiunii atât în sufletul ei, cât și al altora.
Plasând acțiunea într-un astfel de tărâm, realizatorul nipon își permite să amestece personaje din diverse epoci, referințe culturale de tot felul și să își dea frâu imaginației, rezultând o parabolă, ce-i drept, uneori exagerat de melodramatică, nu lipsită de conexiune cu monumentala carte a Steven Pinker, The Better Angels of Our Nature.
În aceasta, autorul încearcă să traseze și să explice scăderea apetenței pentru violență de-a lungul istoriei. Unii i-au disputat ideile, însă cifrele nu mint.
De aceea, merită să ne bucurăm că ne-am născut acum și nu perioada destrămării Imperiului Roman sau în plin Sengoku Jidai sau în timpul celui De-al Doilea Război Mondial.
Dar să nu uităm că spectrul răutății și războiului și prigonirii semenilor zboră deasupra noastră precum dragonul acela demiurgic din Scarlet.
Iar cine ridică sabia, de sabie va pieri.
