Cui dam Oscarul in 2018? – I, Tonya

Odata cu I, Tonya intram pe taramul filmelor care au ceva de spus la Oscarurile din 2018, dar care n-au reusit sa se regaseasca pe lista cea mare.

In cazul de fata, afirma sus si tare ca The Post ocupa acolo un loc care nu i se cuvine; hai sa zicem ca Darkest Hour si Call Me by Your Name atarna prea greu, sa nu figureze macar ca pretedente fara sanse, desi nici ele nu mi-au provocat atatea contradictorii delicii.

Dar, daca va mai spun ca nici The Shape of Water, campionul nominalizarilor, nu mi-a facut o impresie mai puternica, probabil ca o sa-mi cereti explicatii, pe care vi le voi oferi cu draga inima.

Pelicula regizata de Craig Gillespie si scrisa de Steven Rogers ne spune, in cheie absurd-satirica, povestea patinatoarei Tonya Harding, notorie prin implicarea (directa sau colaterala, controversa persista), in atacul asupra coechipierei si rivalei Nancy Kerrigan.

Intr-adins i-am mentionat apasat pe regizor si pe scenarist, pentru ca amandoi ar fi putut foarte bine sa figureze printre nominalizati, insa categoriile lor sunt ticsite anul acesta, asa ca ma declar multumit si cu nominalizarea de la montaj, care e esential in senzatia de perpetua miscare pe care o lasa filmul, de la formatul de pseudo-documentar la dinamismul scenelor de patinaj.

Scenaristul, indeosebi, are de ce sa fie trist ca muncii sale nu i s-a acordat destula atentie, pentru ca reuseste o performanta similara cu Get Out sau Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, adica sa trezeasca simultan senzatii care, in lumea reala, s-ar exclude reciproc.

In I, Tonya am vazut si auzit abuz psihic parental, violenta domestica intensa, prostie in stare pura, competitivitate maladiva, circ mediatic si m-am distrat de minune, desi nu m-a parasit niciodata gustul amar ca fierea al acestei drame.

Daca scenaristul nu s-a vazut pe lista nominalizatilor, cred ca a trait, insa, satisfactia ca replicile pe care le plasmuieste sunt preluate cu mare verva de toata distributia. De mentionat al nostru cvasi-compatriot, Sebastian Stan, comic si usor odios ca sot cu porniri nabadaioase, sau Paul Walter Hauser, in rolul idiotului care se considera expert in spionaj.

Oricat de meritorii sunt prestatiile barbatilor, femeile sunt cele care m-au dat gata. Si nu vorbesc doar despre cele de fata, ci de acest intreg sezon de Oscar.

Allison Janney e o mama atat de detestabila, incat am emotii pentru sansele ei la Oscar, asa cum am despre Three Billboards Outside Ebbing, Missouri; pot oare membrii Academiei sa vada dincolo de practicile reprobabile ale personajului, pentru a rasplati o creatie care suscita repulsie si admiratie totodata? Suita de premii de pana acum par a indica un raspuns afirmativ si avem un precedent masculin: J. K. Simmons, cu un rol similar, cel care distruge psihic, pentru a obtine performanta adevarata.

Victima a lipsei crase de afectiune pe care o dezlantuie Allison Janney este Margot Robbie, realmente senzationala aici, incat aproape am uitat ca e aceeasi blonda voluptoasa pe care am admirat-o in toata splendoarea in The Wolf of Wall Street. Pe langa faptul ca intepretarea ei are o consistenta componenta fizica, Tonya Harding pe care o intruchipeaza ni se prezinta intr-o cameleonica diversitate: fragila, sfidatoare, ezitanta, inversunata, asa ca nici nu mai stii daca sa o compatimesti, sa o dezaprobi sau sa o admiri.

Da, e loc si admiratie fata de un destin cum nu doresti nici la dusmani, iar I, Tonya e inca o ilustrare inegalabilului paradox al Hollywood-ului: poate face eroi din oricine.

Dunkirk

Blade Runner 2049

Get Out!

Darkest Hour

Lady Bird

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Call Me by Your Name

The Shape of Water

The Post

Phantom Thread