Prin anul II de facultate, primul lucru pe care l-a făcut un nou profesor de literatură a fost să ne pună să cumpărăm o carte pe care o tradusese pe vremuri, cu stocuri nevândute, pare-se.

Era editată în Craiova, la scurt timp după 1989, pe o hârtie de o calitate nu departe de cea de toaletă (colegii mai nenorocoși au prins și unele exemplare atinse de igrasie și aproape ilizibile).

Nu știu cum de n-am aruncat cartea aia la gunoi imediat după curs, dar, la un moment dat, m-am gândit înciudat să o citesc, ca să am motive să îl înjur pe profesorul respectiv.

Tot mi se pare că a fost nesimțit, dar romanul pe care ni l-a băgat pe gât s-a dovedit a fi extraordinar, așa că îl păstrez și acum cu grijă.

Se intitulează Cheile împărăției, este scris de A. J. Cronin și descrie viața unui preot catolic de origine scoțiană, începând din copilăria marcată de tragedii și până la senectutea pe care și-o petrece în satul natal, cu accent pe perioada de misionariat în China din perioada de frământări de după proclamarea republicii.

Spiritul său nonconformist și axat pe adevăratele nevoie ale sufletului omenesc sunt un model de urmat pentru orice om al secolului XXI.

La doar câțiva ani de la apariție, romanul beneficia de o ecranizare merituoasă, regizată de John M. Stahl și cu un scenariu la care au lucrat meseriașii Nunally Johnson (cu care a colaborat frecvent Jean Negulescu) și Joseph Mankiewicz (All about Eve, A Letter to Three Wives, 5 Fingers).

Distribuția este populată de excelenți actori de compoziție, precum Thomas Mitchell (adorabil în Stagecoach), Edmund Gwenn (adorabil în Miracle on 34th Street sau Mister 880) sau Vincent Price (adorabil aici și oriunde), dar și o pleiadă de interpreți de origine asiatică, în frunte cu simpaticul Benson Fong în rolul credinciosului Joseph.

Mizanscena este excelent realizată și combină marea artă a lucrului în studio, standardul hollywoodian al timpului, cu scene în aer liber, iar coloana sonoră a lui Alfred Newman întregește atmosfera exotică și spirituală astfel rezultată, care, s-o spunem prea dreaptă, alunecă binișor spre melodramă în ultima treime a filmului.

Toate acestea sunt, însă, note de subsol față de aspectul cu care The Keys of the Kingdom și-a ferecat locul în istoria cinematografiei.

Prin rolul părintelui Chisholm îți făcea intrarea în inimile mapamondului un actor care a rămas pe tot cuprinsul vieții un model de demnitate reținută și prestanță lipsită de aroganță – Gregory Peck.

Era a doua sa interpretare cinematografică (prima fusese un fiasco) și, prin ea, propunea acea imagine pe care a reluat-o de nenumărate ori și care a culminat cu Atticus Finch din To Kill a Mockingbird.

Spre deosebire de aura de erou desăvârșit de acolo, în The Keys of the Kingdom e nevoit să apară mai fragil și mai șovăielnic în multe momente, lucruri pe care pe integrează cu ușurință aerului de integritate generală a personajului, ajutat poate de faptul că viața sa nu fusese (și nu va fi niciodată) lipsită de umbre și tragedii.

Când citeam cartea, mi-l imaginam pe protagonist un pic mai arțăgos și mai încruntat, stilul de om care pare neplăcut, până când îl vezi acționând și vezi că e un monument de bunătate și dedicare.

Greogory Peck compune acest model de urmat un pic altfel, dar într-un fel care impune și convinge.

Hollywoodul ne-a oferit rebeli cu sau fără cauză, sex-simboluri, scorpii și destine cumplite.

Dar ni l-a oferit și pe Gregory Peck, cu seriozitatea lui blândă, de care avem nevoie oricând.