Să tot ai parte de așa corectitudine politică

By Iulian in Filme 0 Comment

Era odată ca niciodată o lume futurist-medievală.

Nu e un oximoron, ci cadrul în care se desfășoară filmul de animație Nimona.

Această societate este întemeiată pe mitul izbăvirii: o femeie de odinioară a învins răul care bântuia pe acele meleaguri.

Prima mostră de corectitudine politică.

În urma vitejiei ei, s-a născut un ordin cavaleresc, care luptă pentru a menține starea aceea pacifist-idilică.

E greu de pătruns acolo, dar, la momentul când are loc acțiunea, regină este o doamnă progresistă de culoare.

Încă o mostră de corectitudine politică.

Printre marile ei reforme se numără și acceptarea în rândul cavalerilor a unui tânăr care nu e de neam, nu e blond, ci mai degrabă brunet spre măsliniu, interpretat vocal de Riz Ahmed, simpatic actor de religie musulmană.

A treia mostră de corectitudine politică, nu?

Ca orice basm, și filmul realizat de Nick Bruno și Troy Quane bifează momentele acțiunii, iar factorul perturbator care pune totul în mișcare e o ceremonie de învestitură care ia o turnură urâtă.

În urma ei, protagonistul devine un proscris, iar cel mai afectat de ceea ce i se pune în cârcă este prințul moștenitor al regatului, iubitul său totodată.

Da, ați citit bine.

Principalele personaje masculine sunt doi homosexuali.

În caz că mai voiați o mostră de corectitudine politică.

Să nu mă înțelegeți greșit, nu am examinat toate aceste trăsături ideologice în calitate de extremist de dreaptă, ca să le înfierez și să arăt cu degetul către degenerescența Hollywoodului contemporan.

Nu, ei să fie sănătoși, așa au vrut să facă filmul, așa l-au făcut.

Ce este remarcabil este că toate direcțiile acestea converg într-o narațiune coerentă, care e și antrenantă, și lipsită de menajamente.

Nimona devine o poveste cu adevărat interesantă când în scenă apare eroina eponimă, o adolescentă anarhistă, pusă pe scandal, rea de gură și cu un har deosebit: își poate schimba forma și făptura după plac.

Își oferă abilitățile exilatului, pentru ca acesta să își reabiliteze numele, dar și pentru a produce haos.

Dintre toate calitățile unui scenariu foarte îndrăzneț, aceasta trebuie să fie cea mai de preț:

Modul cum a surprins psihologia adolescentină, astfel încât o poți urmări în forme extreme, dar nu supărătoare. O fi Nimona e un studiu de caz fictiv și hiperbolic, însă simpla ocazie de a fi supus la aceste manifestări ale noii generații este neprețuită. Măcar te fortifici mental.

În plus, cu vocea plină de aplomb a lui Chloe Grace Moretz, livrează o sarabandă de replici haioase.

Posibilitățile creative ale capacității ei de metamorfoză sunt exploatate cu haz, iar filmul reușește cumva să îmbine două mari parabole.

Una este societății căreia i se confecționează dușmani, pentru ca membrii ei să fie mai lesne ținuți sub control.

Cealaltă este a alienării celor care sunt diferiți, dar își doresc același lucru.

Să primească și să ofere afecțiune.

Unii vor fi oripilați că doi bărbați se sărută într-un film de animație, zice-se pentru copii.

Ar trebui mai degrabă să fie revoltați că marginalizarea unora sau manipularea altora sunt atât de prezente în lumea reală, încât și-au găsit atât de bine locul într-un film de animație, zice-se pentru copii.

Dormi liniștit, FMI veghează pentru tine

By Iulian in Filme 0 Comment

În caz că ați uitat, Tom Cruise alias Omul Care Face De Toate La O Etate Neverosimilă face parte din FMI, adică Forța Misiune Imposibilă (IMF în engleză, în original), o organizație care rezolvă chestiunile care până și meseriașilor din CIA li se par greuțe.

Iar acum e groasă rău.

Inamicul care planează asupra mapamondului este o Entitate de Inteligență Artificială, care a devenit conștientă de sine și nu prin postare de selfie-uri la fiecare colț de stradă, ci prin infiltrarea tuturor sistemelor vitale ale lumii moderne.

Ca urmare, s-a născut și o cursă între marile puteri de a pune mâna pe cheile care o controlează.

Blockbuster de vară, blockbuster de vară, dar Mission Impossible – Dead Reckoning Part One are meritul că procedează așa cum se cuvine oricărui produs de cultură.

Reflectă angoasele contemporanilor și ne atrage astfel atenția asupra provocărilor viitorului.

Orice film din seria Mission Impossible funcționează după o schemă bine definită, aproape hegeliană.

Acțiune – Interacțiune – Reacțiune.

Nici acesta nu face excepție, dar n-am putut să nu remarc o pondere superioară a acțiunii în raport cu interacțiunea.

E drept, încă există schimburi de replici simpatice în Tom Cruise și colaboratorii săi, dar, în general, personajele apar grăbit în scenă și nu prea apucăm le deslușim motivațiile.

Un neajuns minor, pentru că e vară, iar filmul regizat de Christopher McQuarrie e ce trebuie, adică turism potențat de adrenalină și inventivitate.

Dacă nu vă ajunge urmărirea bipedă din Abu Dhabi sau cea motorizată din Roma, aveți răbdare până la secvența trenului care străbate Alpii austrieci.

E senzațională.

Cred că în următoarea producție, Ethan Hunt se va înhăma la suprema provocare – să călătorească de la Timișoara la București cu o garnitură de CFR Călători și să dezamorseze bomba biochimică dintr-un WC fără încuietoare.

Rămas același atlet desăvârșit și credibil, Tom Cruise își îngăduie aici să își arate vârsta. Nu fizic, ci mai degrabă emoțional, printr-o melancolie a anumitor momente, când veteranul care apără lumea de proprii demoni se întreabă oare unde vor duce toate acestea.

Îmbătrâniți, dar la fel de simpatici sunt tovarășii de peripeții Ving Rhames și Simon Pegg. Lor li se adaugă Rebecca Ferguson cu același aer misterios care i-a servit atât de bine în Dune, Pom Klementieff (Mantis din Guardians of the Galaxy, în caz că n-o recunoașteți fără antene) și privirea ei psihotică, Esai Morales și alura de arhanghel arătos al morții sau Vanessa Kirby și dedublările ei iscusite.

Cea mai simpatică achiziție a distribuției este experta în furtișaguri interpretată de Hayley Atwell. Nu doar că îi dă de furcă serios protagonistului în anumite momente, dar îi și ține isonul în cele mai solicitante scene fizice. În plus, accentul britanic e irezistibil la o femeie ochioasă.

După Indiana Jones and the Dial of Destiny, și Mission Impossible – Dead Reckoning Part One mă îndreptățește să îndemn Hollywoodul să înscrie în patrimoniul imaterial UNESCO meșteșugul acesta de a construi o narațiune estivală care să te ajute să evadezi din cotidian.

Nevoia e veche de când lumea.

Chocolat de Ziua Internațională a Ciocolatei

By Iulian in Filme 1 Comment

Azi e Ziua Internațională a Ciocolatei, iar dacă aveți vreun pic de cinefilie în sânge, o să vă gândiți imediat la Chocolat (2000) al lui Lasse Hallstrom .

Pentru nefericiții care încă nu l-au văzut, iată 10 de motive să o facă numaidecât:

1. Juliette Binoche, rafinată, elegantă, cu o engleză cu accent francez irezistibil.

2. Judi Dench, care e precum ciocolată, îți place pe oriunde o găsești.

3. Alfred Molina și futilitatea împotrivirii sale împotriva ciocolatei.

4. Johnny Depp în rolul reprezentatului unei etnii ciocolatii.

5. Carrie-Anne Moss, scuturându-se cu succes de gustul lui Trinity din Matrix.

6. Orășelul franțuzesc cu case vechi și străzi înguste și pietruite, dacă ai văzut unul, le iubești pe toate.

7. Coloana sonoră delicioasă.

8. Scenariul savuros.

9. Leslie Caron la o vârstă venerabilă, într-o apariție episodică precum trezirea unui gust al copilăriei.

10. Ciocolată, multă ciocolată, peste tot ciocolată!

Nu e Spielberg, dar e ce trebuie

By Iulian in Filme 0 Comment

Steven Spielberg ne-a făcut trei filme Indiana Jones de excepție, precum și unul nasol, care mi-a dezvăluit ce posibilități creative am cu blogul ăsta.

Așa că decizia de a mai scoate o a cincea producție din acest univers arheologico-aventuros, cu un Harrison Ford care era bătrân încă de la al patrulea film, a fost primită cu sprâncene ridicate a scepticism.

Iar cedarea de către Spielberg a frâielor regizorale către James Mangold n-a avut darul să îl risipească.

Însă cineastul nou învestit a dovedit că pălăria lui Indy n-a fost prea mare pentru el și a procedat cu o înțelepciune de dat exemplu.

Știind că mitologia e deja construită și n-are nevoie de adaosuri și nici de retușări, s-a concentrat să facă un film distractiv, nu exagerat de sentimental și nici de complicat.

Indiana Jones and the Dial of Destiny se învârte în jurul unui artefact, o versiune îmbogățită a mecanismului Antikythera, pe care naziști nostalgici vor să-l folosească să rescrie istoria. Schemă clasică, bine garnisită cu detalii factuale și stropită cu supranatural.

Sunt câteva incursiuni în trecut, veritabile demonstrații de virtuozitate tehnologică, pentru că n-am simțit nicicum efectul de uncanny valley la vederea unui versiuni tinere de Harrison Ford.

Ce-i drept, momentele când ipostaza actuală a actorului avea de călărit, sărit, pilotat mi s-au părut ușor ridicole. Cum să cred, chiar și cu indulgența autoimpusă de întunericul magic al sălii de cinema, că octogenarul nu crapă la cel mai mic efort?

Anii ăia mulți se văd în toate, dar prezența scenică a lui Harrison Ford a rămas intactă.

Morocănos, în acord cu etatea, dar la fel de fermecător și sarcastic, acest interpret monumental încă mai are resurse să te convingă să îl însoțești în peripeții.

Îl ajută și companionii. Accentul britanic e o armă șfichiuitoare în sine, iar Phoebe Waller-Bridge o pocnește cât de des poate. Puștanul Ethann Isidore e un Gavroche de ți-e mai mare dragul, iar apariții ale unor veterani precum John Rhys-Davies sau Antonio Banderas presară mirodenie asupra narațiunii.

Mads Mikkelsen are figura și ochelarii rotunzi pentru un rău de serviciu, pentru care nu nădușește prea mult, dar nici nu e nevoie.

Scenele de acțiune sunt prelungi, antrenante și neverosimile, așa cum cum se cuvine, destinațiile sunt pitorești, iar legendara coloană sonoră a lui John Williams e folosită judicios, nici prea des, nici prea rar.

E vară, iar Indiana Jones and the Dial of Destiny e ce trebuie.

De la Ashoka la Ravel

By Iulian in Filme, Intre muzical si conceptual 0 Comment

La cel mai recent concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova a plouat.

Afară cu stropi mari și înăuntru cu aplauze.

Și, de data asta, nu doar muzicienii le meritau, ci și publicul.

Am ajuns cu puțin timp înainte de gongul de început, murat de averse, și nu mică mi-a fost mirarea să văd sala aproape plină.

Așa cum bine remarca și Ivona Stănculeasa, e înălțător să vezi atâția oameni care, pentru muzică, nu se lasă biruiți de stihii.

Iar muzica nu a pregetat să îi răsplătească.

Nu cred că am fost singurul care a găsit analogii între poemul simfonic Vltava al lui Bedric Smetana și vremea de care ne proteja sanctuarul filarmonicii.

N-am regăsit doar paralela hazlie cu râurile formate pe pavimentele Băniei, ci și alternanța dintre un susur potolit și un răpăit în rafale, încununate de tunetele talgerelor.

Pentru mulți, Boleroul lui Ravel a fost magnetul care i-a atras către acest concert. Dar nu cred că a fost cineva printre toți aceștia care să nu fie fermecat, captivat și înduioșat de Massimo Urban, un tânăr de doar 18 ani, care s-a aventurat a cânta alături de orchestra Filarmonicii din Craiova Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră, op. 21 de Frederic Chopin.

O compoziție în care am regăsit atât elegia Nocturnelor, cât și aerul impetuos al unui spirit mândru, luptând pentru independență.

Toate acestea ar fi fost suficiente să mă împingă pe tărâmul cinematografiei, însă îmbrățișarea de la final dintre pianist și dirijorul Gheorghe Costin a întrupat exact relația mentor-elev care stă la baza filmului A Song to Remember.

Realizat în 1945, această producție își propune să fie o biografie romanțată a lui Frederic Chopin și are acea candoare și inexactitate a Hollywoodului de atunci și de acum.

Beneficiază însă de interpretări reușite: Cornel Wilde (nominalizat la Oscar pentru această partitură – o glumiță deliberată) are intensitatea geniului tragic, foarte interesanta Merle Oberon este o Georges Sand neînduplecată, iar profesorul Joseph Elsner, caricatural și savuros, este întruchipat de unul dintre cei mai mari actori și pe nedrept uitați actori ai primelor decade ale Cetății Viselor – Paul Muni, care s-a cufundat în roluri de o varietate uimitoare, de la Zola sau Paster la Scarface, gangsterul emblematic, copiat copios ulterior.

Cu toate scăderile, A Song to Remember este un film somptuos vizual, dar mai ales auditiv, fiind generos cu muzica artistului căruia îi este dedicat.

Există o scenă memorabilă, în care Chopin și Liszt fac cunoștință și dau mână în timp ce cântă la pian.

Muzica este liantul care a ținut lumea întreagă de când este.

La muzica ne întoarcem din nou și din nou.

Și ce creație poate ilustra mai bine această eternă rotație și revenire decât Boleroul lui Maurice Ravel?

La primul curs de la facultate, seducătorul profesor Amon (colegii mei de la istorie și-o limbă – glumă intestină – își vor fi amintind negreșit de dumnealui) ne-a întrebat cum am reprezenta istoria.

După ce unii și alții și-au dat cu părerea, ne-a prezentat-o pe a sa.

– Eu văd istoria ca pe o spirală. Se repetă necontenit, dar nu este niciodată la el, urcă spre alte și alte dimensiuni.

Cred că deja o puteți asocia cu Boleroul lui Ravel, nu?

O compoziție pe care am ascultat-o de multe, foarte multe ori, dar pe care o descopăr și redescopăr de fiecare dată.

Acum, am văzut-o ca pe roata lui Ashoka, simbol care se regăsește și pe drapelul Indiei.

Roata dharmică, roata înțelepciunii, roata legilor morale care guvernează Universul, dar și roata care semnifică schimbările puse în mișcare de oameni deosebiți, așa cum dirijorul Gheorghe Costin a pus în mișcare angrenajul orchestrei filarmonicii.

Roata care este un cerc, iar cercul este perfecțiune.

Așa cum a fost acest spectacol în întregul lui.

Ghici cine se aburește la cină

By Iulian in Filme 0 Comment

Cei de la Pixar și-au făcut viața grea și ușoară, deopotrivă.

Ușoară, pentru că orice film nou plăsmuit are garanția calității predecesoarelor.

Grea, pentru că orice film nou plăsmuit e judecat sub greutatea calității predecesoarelor.

Care sunt multe, iar numărul lor sporește de la an la an.

De aceea nu m-am mirat că Elemental, care e excelent de la un cap la altul, nu avut parte decât de aprecieri călduțe, în cel mai bun caz.

Asta, în condițiile în care rețeta magică a celor la Pixar (amuzament pentru cei mici, delicii deștepte pentru cei mari) e utilizată încă o dată cu succes, fără a fi vreo pastișă ordinară, menită exclusiv a mulge bani de la public, cum sunt cele mai recente trei filme Star Wars.

Povestea din Elemental se desfășoară într-un oraș în care materiile primordiale (apă, foc, pământ, aer) trăiesc separat și nu interacționează decât în limitele minimului necesar. O segregare firească, aparent benignă, dar segregare fără doar și poate.

Aceasta este ideea centrală din care regizorul Peter Shon și echipa sa trimit diverse aluzii la discriminarea din realitate, care nu este tot timpul un apartheid brutal. Câteodată e subtilă, e ascunsă în micile gesturi și practici ale vieții de zi cu zi.

De aici rezultă forța relației neverosimile chiar și fizic dintre o tânără focoasă și un tânăr apos.

Dar idila lor nu este doar manifest pentru amor omnia vincit. Mai ales în personajul ei, scenariștii încărca și ambivalența imigrantului de a doua generație, care are de balansat cultura de origine cu deschiderea celei de adopție.

Dar să nu cădem în păcatul seriozității.

Până la urmă, vorbim de o producție Pixar și nu toată lumea are chef de melodrame și de corectitudine politică, oricât de frumos ar fi ambalate.

Nu-i problemă, Elemental este încântător din toate punctele de vedere senzoriale, ba are și niște bonusuri splendide pentru cine știe suficient de bine engleză.

Realizatorii exploatează la maxim posibilitățile creative oferite de natura personajelor și a universului și elaborează niște scene și niște gaguri la care te topești de drag și te aburești de plăcere. Iar jocurile de cuvinte de pe tot cuprinsul filmului sunt atât de istețe, că e o încântare în sine să le colecționezi mental.

Vă dau două exemple micuțe.

El (aposul) îi dă întâlnire ei (focoasa) la el în cartier și o duce la un spectacol intitulat Tide and Prejudice.

Ea (focoasa) îi spune lui (aposul) un proverb Firish, limba din țara ei de origine.

Spunea cineva, undeva despre Elemental că este semn că Pixar nu mai poate face filme mari.

O fi, dar pentru mine e și un semn că Pixar nu poate face decât filme bune.

Așa că, Pixar dragilor, dați-i înainte!

Marlene rezistă

By Iulian in Filme 0 Comment

Ați văzut vreodată o persoană în vârstă, scofâlcită, împuținată, care totuși să aibă niște trăsături care să indice că a fost frumoasă odinioară?

La fel este și cu filmele.

Există unele care au îmbătrânit vizibil, dar care vădesc un farmec al trecutului sau care au mici detalii la fel de impresionante ca odinioară.

Este cazul peliculei Shanghai Express a lui Josef von Sternberg, care o are drept cap de afiș pe Marlene Dietrich.

Acțiunea are loc în mare parte în trenul eponim, care străbate drumul dintre Beijing și Shanghai într-o Chină a seniorilor războiului, adică sfâșiată de conflicte armate și de nesiguranță.

Colectivul de personaje care populează vagoanele este compus din figuri fistichii, pitorești și dătătoare de fiori adepților corectitudinii politice din prezent: un doctor englez scorțos și flegmatic, un american parior, un neamț ipohondru, o fată bătrână agasantă, un francez exagerat de afabil, un metis dubios, un misionar aprins, precum și faimoasa Shanghai Lily, damă sucitoare de gâturi de bărbați, însoțită de o localnică la fel de ochioasă.

Interacțiunile dintre ei sunt schematice și se concentrează în principal pe ambivalenta relație dintre sus-numita Shanghai Lily (Marlene Dietrich) și doctorul britanic (Clive Brook, aproape insuportabil prin morgă și dicție). Între cei doi e un veritabil cocktail Molotov de sentimente – afecțiune, revanșă, neîncredere, adversitate – potențate de un moment de mare cumpănă și pericol.

Soluționarea simplistă situațiilor e punctul cel mai nevralgic al filmului, iar pe mulți preponderența realizării de studio îi poate descuraja amarnic.

Există, totuși, momente când huruitul roților și pufăitul fumului de locomotivă încă își păstrează poezia regizorală.

Însă, dacă e un aspect cu care Shanghai Express rezistă timpului precum coafura din reclama cu intemperiile, aceasta este fără doar și poate Marlene Dietrich.

O prezență scenică care își menține forța de expresie, când orice din jur pare vetust, și o așa bogăție a reacțiilor, încât le contabilizezi pe toată durata filmului și tot ți se pare că nu le-ai cuprins pe toate.

Am înțeles astfel cum și-a construit Marlene Dietrich propriul mit hollywoodian, deși era uneori comparată cu Greta Garbo.

Nu știm ce părere avea Sfinxul suedez despre asta, n-a prins-o nimeni s-o întrebe.

Dar pe Marlene Dietrich această comparație a exasperat-o.

Se credea îndreptățită să fie divă cu drepturi depline.

Și avea dreptate.

Un mare maestru în tinerețe

By Iulian in Filme 0 Comment

Un studiu transversal pe care îl întreprind de câte ori am ocazia este să explorez opere de debut ale unor mari regizori.

E fascinant să vezi cum meșteșugul și talentul erau acolo, dar în stare incompletă sau supuse unei alte ideologii și estetici.

S-a întâmplat cu Wong Kar Wai, cu Ang Lee, cu Roman Polanski, cu Christopher Nolan, cu Hayao Miyazaki.

Însă niciunul nu m-a impresionat așa cum a făcut-o Akira Kurosawa în al său Nora Inu (Câinele vagabond).

Un film care n-are nevoie de sprijinul aureolei că ar fi o realizare de tinerețe a unui titan, pentru că este o creație extraordinară în sine.

Un polițist debutant (Toshiro Mifune) își pierde revolverul și pornește în căutarea lui, sub mentoratul unui veteran al legii (Takashi Shimura). Nu doar onoarea și procedura îl mână în febrila sa zbatere, ci și faptul că apar dovezi că arma respectivă este folosită în fărădelegi.

Observați deja că îi avem pe exact acei actori care l-au slujit pe Kurosawa în cele mai importante pelicule ale sale (l-am mai putea adăuga aici pe Tatsuya Nakadai din producții mai târzii).

Investigația celor doi îi poartă prin o lume niponă subterană postbelică, măcinată de traume și lipsuri.

Și numai un asemenea colosal regizor putea alege să filmeze în mahalale reale, pentru ca apoi să prelucreze materialul obținut și să îi confere un aer poetic, de flori de mucigai.

Atmosfera este sufocantă, dar captivantă, ploaia și nădușeală se transmit organic și privitorului, iar cei întâlniți în periplul tandemului de polițiști sunt declasați, dar pitorești.

Sună a Scorsese?

Bineînțeles, de la Kurosawa a învățat meserie, așa cum însuși autorul lui Goodfellas și The Irishman recunoștea.

Remarcabil și natural este balansul ideatic al filmului. Actele antisociale au cauze explicabile, însă nu sunt scuzate.

Înțelegerea nu exclude fermitatea și acțiunea punitivă sau reparatorie.

Mă întreb oare cum se vor fi simțit cei care au văzut Nora Inu chiar atunci, la scurt timp după apariție, în cinematograf.

Vor fi înțeles că își facea intrarea în cea de-a șaptea artă unul dintre cei mai mari reprezentanți ai ei?

Sau vor fi uitat de acest film, copleșiți fiind de toate celelalte capodopere pe care Akira Kurosawa le-a plăsmuit în deceniile care au urmat?

Pictura are loc în cea de-a șaptea artă

By Iulian in Filme 0 Comment

Când a apărut, Spider-Man – Into the Spider-Verse a fost o veritabilă fractură în continuumul spațiu-timp.

Ideea, îndrăzneala, realizarea de pe toate palierele, toate au răsturnat barierele narativității și au impus o bornă nouă în universul acestui supererou și în lumea filmului, în general.

După o așa reușită colosală, să faci o continuare este, strict din punct de vedere artistic (nu și financiar, acolo curg banii natural), una dintre cele mai ingrate sarcini cu putință.

Dar iată că avem Spider-Man – Across the Spider-Verse, care a iscat deja exact stilul de controversă The Godfather vs The Godfather Part II.

Care e mai mare?

În privința capodoperelor lui Coppola, duelul a început odată cu lumea și se va sfârși odată cu lumea.

Și nici acesta nu este prea ușor de soluționat.

Noul Spider-Man animat este o producție, într-adevăr, mai mare.

Nu mai are nevoie să construiască niciun cadru narativ, personajele nou apărute, cu tot pitorescul lor, sunt piese dintr-un puzzle deja existent, așa că filmul realizat de tripleta de regizori Joaquim Dos Santos, Kemp Powers și Justin K. Thompson a plusat acolo unde mai era loc de mai mult și mai bun.

Să nu ne ferim a recunoaște, scenariul nu este unul dintre aceste capitole. Are multe complexități, prea multe să fie soluționate acum (că, de, vaca mai poate fi mulsă un pic), are înțepături de umor, dar și o supradoză de sentimentalism, acel stil motivaționalo-familial incurabil al Hollywoodului.

Parcă nici coloana sonoră nu se ridică la înălțimea predecesoarei.

Vizual, însă, Spider-Man – Across the Spider-Verse e amețitor.

Și la propriu, și la figurat.

Apărut în plină eră a hiperactivității și hiperstimulării, filmul este o pledoarie pentru capacitatea amândurora de a încânta un creier care are de lucru în cel mai plăcut mod.

Aceasta este marea revelație din timpul unor scene de acțiune care nesocotesc matematica euclidiană și fizica einstentiană. Că Spider-Man – Across the Spider-Verse este halucinant de alert, dar niciodată supărător cerebral.

Bănuiesc că asta are de-a face cu desfășurarea de forțe picturale pe care o etalează.

Deoarece narațiunea avea momente mai lente spre statice, am putut admira desăvârșita varietate a stilurilor grafice utilizate.

Un exemplu, simplu și mic într-o mare de culoare, este subtila transformare a tonurilor și contururilor de acuarelă din universul lui Gwen, în funcție de starea de spirit a eroinei.

De obicei, vizita într-o galerie de tablouri este o experiență lineară și pașnică.

Dar iată că are loc și în cinematografie, care a înglobat teatrul, muzica și literatura.

Mulți se tem că vom atinge singularitatea.

Se pare că artele se îndreaptă deja într-acolo.

Urâții lui Bruegel în locul frumoșilor lui Leonardo

By Iulian in Filme 0 Comment

Câteodată, dușmanii unei creații artistice sunt cei mai mari promotori ai ei.

O parte din faima de care se bucură Viridiana vine din faptul că a supărat în așa hal Biserica Catolică și regimul lui Franco, încât s-a declanșat o operațiune demnă de Indexul Contrareformei, menită să ducă la distrugerea oricărui exemplar din acest film.

Din fericire, pompierii Fahrenheit 451 alocați nu și-au făcut treaba prea bine, astfel încât acum putem avem parte de pelicula lui Luis Bunuel și ne bucurăm de ea așa cum admirăm Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci, zicând bogdaproste că încă e cu noi.

Imediat ajung la pictura aceea, pentru că este atât punctul central din Viridiana, cât și din acest eseu al meu.

Pentru cine nu e familiarizat cu adeziunea trup și suflet la suprarealism a cineastului spaniol, aversiunea bisericească și franchistă față de acest film poate genera nedumerire.

Asta pentru că Viridiana nu e vreo diatribă grosieră, nu e vreo colecție de teze acuzatoare, lipite pe poarta vreunei catedrale, ci o aiureală din care rezultă mai degrabă că religia și bunele intenții sunt în cel mai rău caz ineficiente în fața pulsiunilor animalice ale ființei umane.

Viridiana (Silvia Pinal) este o tânără călugăriță, aflată la sfârșit de noviciat, care acceptă rugămintea unchiului bogat și retras (Fernando Rey) de a petrece câteva zile la conacul lui. Motivul invocat de el este că nu mai are mult de trăit.

De aici încep secvențe după secvențe de manifestări și interacțiuni care sunt ori vag deprimante, ori atât de ermetice, încât se pretează la orice fel de interpretări generează propriul nostru psihic.

Cert este că, de la un punct încolo, Bunuel introduce în scenă un grup de trențăroși și diformi parcă desprinși din picturile lui Bruegel sau Bosch.

Mie, unuia, mi s-au părut personajele mai consistente și mai plină de vivacitate, în comparație cu aerul placid al celor mai respectabile la înfățișare. Poate că asta a și fost intenția regizorului, să sublinieze goliciunea sufletească a celor civilizați, ceva similar cu La Dolce Vita a lui Fellini, apărut nu cu mult timp înainte.

Nașparlii cei pitorești ocupă o bună parte a filmului și atenției privitorului, totul culminând cu o recreere în bășcălie a Cinei cea de taină.

O pictură care mai fusese pastișată și parodiată înainte și care a mai beneficiat de același tratament în continuu după aceea (vezi poantele cu izolarea din timpul pandemiei).

Însă modul cum o recreează Luis Bunuel nu e o glumă pasageră, ci apoteoza unei estetici a urâtului pe care o acumulase cu bună știință până atunci, astfel încât această anti-Cină cea de taină este un sacrilegiu într-adevăr mușcător.

Trebuie că nu sunt singurul care a simțit asta, însă alții au luat-o personal.

Concluzia e că pe un artist mare nu îl poate batjocori decât un alt artist mare.

Viridiana validează ambele ipostaze.