We Don’t Need Another Tina

By Iulian in Filme 0 Comment

A plecat dintre noi Tina Turner, imensă cântăreața, înzestrată cu o voce răsunătoare și cu o prezență scenică impunătoare.

A lăsat în urmă o colecție de cântece deosebite, dar și povestea eliberării de căsnicia dezastruoasă cu Ike Turner, care a descoperit-o, a lansat-o în lumea muzicii, dar a și abuzat-o fizic și emoțional în fel și chip.

Și partea artistică, și cea umană se regăsesc în What’s Love Got to Do with It, film din 1993 cu doi merituoși nominalizați la Oscar, Angela Bassett și Laurence Fishburne.

Ca biografie de acest fel, pelicula regizată de Brian Gibson urmează o rețetă clasică a genului, cu numere muzicale entuziasmante și scene intime de efect, rezultatul fiind mai degrabă un șirag coerent, decât o evoluție psihologică foarte credibilă.

Angela Bassett intră în galeria interpreților care, fără a semăna ca două picături de apă cu modelul din realitate (vezi cazul lui Rami Malek), reușesc performanța de le a reda extraordinar manierismele, astfel încât îți întrețin vremelnic iluzia că îi ai în fața ochilor. Când se dezlănțuie în fața publicului, Bassett e copleșitoare.

În privat, însă, e dominată, nu doar pentru că așa o cere partitura, dar și actoricește, de partenerul de ecran. Laurence Fishburne, înainte de a se fi ocupat cu scoaterea cetățenilor din Matrix, avea în tinerețe preocupări simțitor mai antisociale.

Arsenalul de abuzator și manipulator pe care îl desfășoară aici e de manual, pur și simplu.

E fermecător când vrea.

E dezechilibrat emoțional.

E odios.

Deși scenariul filmului e convențional și soluționează anumite conflicte în mod simplist, ba chiar prin curat deus ex machina, are măcar meritul că această poveste a Tinei Turner devine una arhetipală, prezentând clinic o multitudine de manifestări ale terorismului relațional, de la microagresiuni verbale și la starea de dependență financiară la violență nemiloasă și opresiune sexuală.

Remarcabilă și lăudabilă este onestitatea de a prezenta un aspect important al acestor relații abuzive – că victima este uneori și complice.

Sunt câteva scene dureroase, în care personajul Angelei Bassett e cu fața tumefiată, dar tot îi găsește scuze celui care a bătut-o.

Una dintre melodii emblematice ale Tinei Turner este We Don’t Need Another Hero.

Așa e.

Nu avem nevoie de încă o Tina Turner, pentru că a fost prea mare pentru a fi duplicată.

Și nici n-avem nevoie de vreo altă persoană care să se lase abuzată, umilită și persecutată.

Nu răbdați!

Strigați!

Fugiți!

Luptați!

Lupta de a fi

By Iulian in Filme 0 Comment

Există Oscaruri care vin ca o încununare a unei cariere ilustre.

Există Oscaruri care vin ca urmare a unei prestații astrale singulare.

Și mai există și Oscaruri care se pot încadra în ambele de mai sus.

Al lui Julianne Moore din Still Alice poate primi această rară distincție.

O actriță de un imens talent, care ne oferise până la acest film nenumărate roluri memorabile (precum cele din Boogie Nights, The Hours sau, mai ales, Far from Heaven), dar care aici are o interpretare dincolo de sublim.

O profesoară universitară de lingvistică are mici pierderi de memorie, iar când se hotărăște să consulte un specialist, descoperă că are o formă de Alzheimer care contrazice vârsta.

Trama narativă este cumva episodică și trasează declinul cognitiv al protagonistei, precum și dilemele emoționale la care sunt supuși cei apropiați.

Remarcabil este cum regizorii Richard Glatzer și Wash Westmoreland, care semnează și scenariul adaptat după cartea Lisei Genova, reușesc să nu transforme pelicula într-un supliciu emoțional pentru spectatori, așa cum strălucit procedează Michael Haneke în Amour.

Still Alice este o tragedie în esență, are multe momente care dor, dar oferă și doze consistente de compasiune și chiar umor.

Și, bineînțeles, interpretări de la bune în sus.

Spuneam la început că Oscarul lui Julianne Moore are greutate dublă, iar dacă e să aleg ceva din noianul de reacții care o însoțesc în această descindere graduală în iadul pierderii de sine, atunci o să mă opresc asupra expresiei figurii ei.

Luminoasă la început, emanând o încredere vecină cu mândria, ajunge spre finalul filmului să fie acel ansamblu imobil și tulbure de trăsături prin care îi recunoaștem rapid pe aceia cu vădite probleme mintale.

Nu cred că doar machiajul i-a conferit această aură de deficiență, trebuie să fi fost și o manifestare a cufundării sale în acest rol cumplit.

Distribuția care o înconjoară, în frunte cu un Alec Baldwin de dinainte de a-l fi lovit năcazul, răspunde adecvat interpretativ la povara care se desfășoară sub ochii lor.

Însă, cele mai puternice și în același intime scene sunt cele care le au în prim-plan pe Julianne Moore și Kristen Stewart.

Așa mi s-a născut în cap o ipoteză care o contrazice, fără a o exclude complet, pe aceea pe care o avansam în Spencer.

Poate că totuși reptilienii n-au răpit-o pe tipa din Twilight și au pus în loc o creatură care chiar știe să joace.

Poate că în extraordinara întruchipare a lui Lady Di, n-a făcut să pună decât ecouri a ce deprins stând în preajma unei actrițe extraordinare precum Julianne Moore.

Iar aceasta este o lecție pe care o putem aplica la Still Alice și la orice situație în care o persoană e lovită de cumplita maladie Alzheimer.

Nu suntem doar ce ne amintim, ci și fărâma din noi, de compasiune, solidaritate și dragoste pe care am sădit-o în cei din jur.

La Haine 2.0

By Iulian in Filme 0 Comment

Parisul este un oraș de vis.

În zona sa istorică pășești prin locuri pe unde s-a scris istorie, reală și fictivă.

Dar există în Paris și zone unde domnește mizeria, umană și arhitecturală, zone unde oameni au destine brutale și aripi frânte.

O astfel de zonă este Montfermeil, unde Victor Hugo îl plasează pe infamul Thenardier din Mizerabilii și pe care regizorul și scenaristul Ladj Ly o alege drept cadru pentru Les Miserables al său.

Pelicula are o latură de Training Day – un polițist din provincie se alătură unei secții din această zonă și are de înfruntat ambiguitatea profesională a colegilor și toate straturile de declasare din jurisdicția sa.

Cealaltă latură a filmului este La Haine al lui Mathieu Kassovitz, adus la zi și altoit cu ceva Cidade de Deus, mai ales prin modul cum dezvoltă universul aparte al adolescenților forțați să trăiască și să supraviețuiască la marginea societății.

Toate aceste trimiteri nu știrbesc cu nimic din meritul lui Ladj Ly în calitate de cineast. Creația sa este alertă, perfect închegată, complexă moral și deloc corectă politic.

Te-ai aștepta ca o producție de acest gen din Franța, unde oamenii încă mai cred în socialism cu tărie, să încline către stângism, însă Les Miserables impresionează în primul rând prin modul cum prezintă păienjenișul relațiilor de putere din suburbia pariziană într-un mod captivant, echilibrat și chiar amuzant.

Așa îi distingi pe traficanți, pe jihadiști, pe bișnițari, pe circari, pe polițiști, aceștia din urmă nefiind decât una dintre facțiunile care compun acest mozaic.

Există o teză spre final, când lucrurile iau amploare și explodează la propriu și la figurat – revolta aceea înfricoșătoare, care poate mătura totul în cale, fără a mai ține cont de nimic.

Să ne temem și să prevenim așa ceva, pentru că nimeni nu i se poate opune.

Excelent jucat, cu o distribuție care ilustrează impecabil acea metaforă a sufletelor cenușii în jurul cărei Philippe Claudel își construiește romanul cu același titlu, Les Miserables ne reamintește blazonul pe care cinematografia franceză îl are de apărat.

Iar pe acest blazon stă scris:

Am știut și încă știm să facem concurență Hollywoodului.

Prietenie în trilogie, hai și tetralogie

By Iulian in Filme 0 Comment

În mitologia asta vastă de la Marvel, care se extinde mai ceva ca Universul, Guardians of the Galaxy sunt eroii sau, mai bine zis, anti-eroii, de care m-am atașat pe bune.

M-a atras combinația de umor ireverențios și de coeziune autentică între toate aceste personaje imperfecte și de tot hazul.

Guardians of the Galaxy Vol. 2 a ținut ștacheta sus în toate privințele, a adăugat câteva personaje haioase și ne-a lăsat cu pofta de continuare.

Care a apărut, inevitabil.

Întrebarea rămânea, însă:

Oare Guardians of the Galaxy Vol. 3 mai are ceva de oferit, ceva ce, oricât de delicios ar fi, nu e decât ciorbă reîncălzită?

Răspunsul este un da cu niște nuanțe surprinzătoare.

Acest al treilea film scris și regizat de James Gunn este un produs al unor minți și suflete care au mai îmbătrânit și au dobândit un pic de înțelepciune.

De aceea, parcă nu mai râzi cu hohote de prea multe ori, dar surâzi foarte frecvent la o mulțime de glume strecurate într-un peisaj emoțional încărcat.

Spre deosebire de celelalte producții, reflectorul nu mai e îndreptat preponderent spre Chris Pratt alias Peter Quill alias Star-Lord. Nu că personajul lui n-ar beneficia de destulă atenția, dar democratizarea contribuției celorlalți la haz și dramă și aventură e simțitor sporit.

Iar această atenție acordată unor nume pe care le redau chiar acum din memorie – Drax, Mantis, Nebula, Gamora, Rocket, Groot – e binemeritată.

Grație lor, lumea aceasta imaginară e vie.

Trama narativă îi opune din nou pe Gardieni unei forțe demiurgice, Marele Evoluționist sau ceva de genul ăsta, mai puțin convingător decât Thanos al lui Josh Brolin sau chiar Ego al lui Kurt Russell, însă Chukwudi Iwuji are meritul unei dicții britanice de toată frumusețea.

Nu întâmplător, una dintre cele mai discrete și bune poante ale peliculei este când îi corectează pronunția lui Rocket.

Și că veni vorba de ratonul vorbitor (tot mi-e greu să accept că vocea aceea e a lui Bradley Cooper!), lui i se acordă spațiu și trăire în mod special, din motive care se relevă prin acele bucățele neprețuite de după creditele de final.

Secvențele amintirilor sale, deși nu strălucesc de originalitate, sunt atât de bine realizate, încât te cuceresc și te modelează ca pe un lut moale.

Spre deosebire de celelalte două filme, care se avântă în imensitatea spațiului, Guardians of the Galaxy Vol. 3 se întoarce, literal sau metaforic, spre lumea noastră, cu tarele și angoasele ei.

E un vag avertisment asupra lucrurilor pe care le avem de îndreptat noi înșine, ca să ținem planeta asta în viață, până apare următorul Guardians of the Galaxy.

Pentru că refuz să accept că e ultimul.

P.S. În dulcele stil Marvel, vă mai zic și eu ceva după încheierea oficială a articolului:

Lupta de pe coridor concurează pentru titlul de cea mai tare scenă de acțiune din toate timpurile.

Paris, Audrey, l’amour toujours

By Iulian in Filme 0 Comment

Audrey Hepburn în Paris, o combinație cu care nu poți da greș.

Îl mai adaugi pe Fred Astaire în ecuație, îl aduci pe Hubert Givenchy să croiască niște straie de soi pentru artistă, pe George Gershwin să compună muzica, filmezi la fața locului și îl lași pe Stanley Donen să coloreze totul cum a făcut-o în Seven Brides for Seven Brothers.

Rezultatul este Funny Face, un film ușurel în cea mai nobilă accepțiune a cuvântului, o escapadă în acea beatitudine imaginară de odinioară a Hollywoodului.

Povestea filmului este formulă în stare pură. În căutarea unei fețe noi pentru o revistă de modă, fotograful publicației (Astaire) o ochește într-un anticariat pe o suavă vânzătoare (Hepburn) și reușește să o convingă pe șefa sa cea aprigă (Maggie Prescott, o veritabilă Miranda Priestley avant la lettre) că ea este menită a aduce glorie noii colecții de modă care e în pregătire în Paris.

Idila inevitabilă și avatarurile ei sunt rudimentare, dar orice neajuns narativ pălește în fața deliciile senzoriale și intelectuale pe care le propune Funny Face.

Parisul este irezistibil, iar prezența silfidei Audrey Hepburn în niște rochii superbe este balsam pentru privire și suflet.

Când îl ai pe Fred Astaire în distribuție, numerele dansante sunt inevitabile și, deși cel de frunte al lui e foarte performant, cel al partenerei de ecran e mai de impact.

Zbânțuială zbuciumată, modernă, dar nu incoerentă, a lui Audrey Hepburn în barul intelectualilor mi-a dezvăluit o latură a actriței pe care nu o cunoaștem și care îi întregește aura de simpatie și duioșie cu care o învăluie posteritatea.

Deși scenariul este construit în jurul unui agreabil clișeu, pe ici, pe colo, are scăpărări de inteligență și umor, mai ales când face haz de pretențiile existențialisto-filosofice ale francezilor din epocă.

iar dacă te uiți la discursul corectitudinii politice moderne, te pufnește și mai rău râsul când auzi de ”emphaticalism” și preceptele lui, enunțate de Audrey Hepburn cu o candoare irepetabilă.

Funny Face pe ecran, Smiley Face de cealaltă parte a lui.

Nu zăvorî trecutul pe dinăuntru

By Iulian in Filme 0 Comment

Așa cum la Dungeons & Dragons: Honor Among Thieves îmi exprimam admirația față de modul cum Hollywood-ul reușește să reia la nesfârșit formula basmului și să producă experiențe care încântă generație după generație, tot așa mă văd nevoit să mă înclin în fața capacității industriei de animație japoneze de a folosi o structură deja încetățenită pentru a spune o poveste plină de înțelesuri.

În Suzume no tojimari avem o protagonista eponimă de gen feminin, vârstă adolescentină (arhetip des întâlnit în anime-uri), care îl ajută pe un tânăr arătos, pletos și misterios (alt arhetip standard) să închidă niște uși interdimensionale, pentru a preveni ca devastatoare cataclisme să se abată asupra Japoniei (bineînțeles, intrigă frecventă în peliculele de acest gen).

În periplul lor, au de fugărit și de găsit un animăluț care figurează copios în imagologia niponă modernă. Ați ghicit, o pisică.

La un moment dat survine o metamorfoză a unuia dintre personaje, fapt pe care un Hayao Miyazaki îl propune în foarte multe dintre creațiile sale.

Citind toate acestea, v-ați gândi, probabil, că filmul lui Makoto Shinkai n-ar mai avea ce să ofere.

Aici interveni acel miracol al reînnoirii despre care aminteam la început. Suzume no tojimari te ține prins în mrejele narațiunii sale prin acea combinație de dinamism și emoție atât de dragă universului anime-urilor.

Scenele în care cei doi luptă pentru a zăvorî porțile funeste sau fugăresc mâța buclucașă sunt antrenante, iar secvențele molcome și intime dezvăluie o alegorie a trecutului care, ținut sub lacătul negării sau refulării, produce cutremure de peste 7 pe scara Richter a psihicului.

Sunt locuri și fapte peste care se aștern straturi de praf sau pânze de păianjen.

Dar nu sunt moarte.

Sunt acolo, palpită de energie, care, dacă nu explorată, înțeleasă și captată, poate produce dezechilibre majore.

Cine a străbătut vreodată ruine sau a pierdut pe cineva și nu s-a împăcat cu gândul va găsi în Suzume no tojimari o oglindă a propriilor dileme.

What can change the nature of a man?

By Iulian in Filme 0 Comment

O întrebare în jurul căreia este construit unul dintre cele mai mari jocuri pe calculator făcute vreodată – Planescape Torment.

O întrebare care își are un răspuns pentru fiecare dintre noi.

O întrebare la care îndrăznește să ofere o variantă Barabbas.

Acest film din 1961 regizat de Richard Fleischer și adaptat după un roman de Par Lagerkvist urmărește povestea tâlharului eponim, începând chiar din momentul când mulțimea din Ierusalim alege să fie eliberat în locul lui Iisus, trecând prin sclavie, carieră de gladiator și ajungând până la apoteoza unei transformări spirituale.

Această evoluție nu este una facilă sau glorioasă. Barabbas abia așteaptă să se întoarcă la vechile căi ale fărădelegii, dar, pe unde merge, dă peste semne ale noii și enervantei credințe.

Iar împotrivirea sa este organică, iar Anthony Quinn, deși nădușește în rolul acesta mai degrabă la propriu, decât la figurat, redă suficient de subtil transformarea care îl cuprinde pe măsură ce viața îl expune la aceste idei destabilizatoare despre cum să te raportezi la lume, la divinitate și la tine însuți.

Se pot găsi multe asemănări între Barabbas și Ben-Hur, însă peliculei de față îi lipsește strălucirea celei a lui William Wyler. Nu mă refer doar la cromatica mai degrabă ternă, ci și la acea grandoare imposibil de duplicat a Hollywoodului, care învăluie scenele și gesturile într-o aură mitică.

Ca un exemplu, putem compara secvența memorabilă în care Charlton Heston trage la rame cu truda lui Anthony Quinn în minele de sulf. Deși angajamentul fizic al ambilor interpreți este similar, emoția spectatorului e stârnită simțitor mai mult de cel dintâi.

A nu se înțelege că Barabbas este lipsit de merite regizorale.

E suficient să menționez că momentul crucificării a fost filmat chiar în timpul unei eclipse reale de soare, efectul fiind unul tulburător într-adevăr. Pentru asta, cineastul Richard Fleischer a dat peste cap calendarul producției, spre disperarea lui Dino De Laurentiis, omul cu banii.

Scenele din arenă, pedestre sau din care de luptă, sunt departe de cele din Spartacus sau Ben-Hur, însă există câteva care au o veritabilă valoarea dramatică.

Cea a lapidării, cea în care Barabbas îl înfruntă din nou pe Pilat din Pont, și, mai ales, cea a convorbirii dintre protagonist și Lazăr, cel întors din morți.

În odiseea sa interioară, Barabbas al lui Anthony Quinn interacționează în exterior cu personaje jucate de actori de marcă: Vittorio Gassman, într-un registru diferit de cel comic pe care i-l știam, Jack Palance, curat psihopat, Ernest Borgnine, reținut ca unul care trebuie să își tăinuiască adevărata credință.

Iar ca figură feminină remarcabilă o avem pe Silvana Mangano, care, la vremea respectivă, concura cu Sophia Loren și Gina Lollobrigida drept cea mai frumoasă femeie din Italia.

Ca film cu tematică biblică, Barabbas are o teză clară, dar modul cum alege să o transpună depășește sfera spiritualității.

Am văzut cu toții cât de refractari sunt unii oameni la adopta schimbări care le-ar fi benefice.

Cum să le înfrângi cerbicia?

Dar poate că aceasta este o greșeală.

Nu trebuie înfrânți.

Ci lăsați să se convingă singuri prin puterea exemplului pe care li-l dai.

Prin statornicie, integritate și compasiune.

Un mesaj pe care să îl avem în minte de Paște, de Crăciun și oricând.

De basme avem nevoie acum ca dintotdeauna

By Iulian in Filme 0 Comment

V-ați întrebat vreodată de ce basmul, în structura și forma lui, a supraviețuit, cu metamorfozele de rigoare, până în zilele noastre?

Are oare ceva care răspunde năzuințelor și naturii noastre umane?

Capete mai luminate ca al meu au varii răspunsuri la această întrebare.

Eu mă limitez să constat și să mă bucur că basmele ne însoțesc.

Una dintre formele pe care le-au luat este cea a jocurilor de societate, ulterior pe calculator, grupate sub denumirea generică de Dungeons & Dragons.

Inspirate din mitologia lui Tolkien, au meritul de fi făcut basmele interactive, de a le fi dezvoltat, dar și de a fi lăsat jucătorilor libertatea de a alege cine să fie și ce să facă.

Din acest univers și-au smuls realizatorii filmului Dungeons & Dragons: Honor Among Thieves personajele și intriga și estetica.

Dar au făcut-o cu o plăcere și o poftă de viață și o veselie care sunt molipsitoare.

Un grup de aventurieri de rase, personalități și abilități diferite are de recuperat un artefact cu puteri magice, ca să salveze o domniță și să împiedice un plan sinistru.

Sună cunoscut, da?

Bineînțeles, e basm și de asta avem nevoie.

Pelicula făcută cu atâta dedicare și haz de John Francis Daley și Jonathan Goldstein are tot ce ți-ai putea dori: acțiune fulminantă (secvența transformărilor multiple ale lui Doric e fabuloasă), efecte speciale inventive și naive (micile stângăcii servesc, mai degrabă decât să dăuneze atmosferei) și personaje adorabile.

Nu întâmplător, unul dintre tăticii cu care am fost la film își întreba băiatul la final:

Personajul preferat?

Și să vezi controversă.

Dungeons & Dragons: Honor Among Thieves abundă în aluzii, nume și tropi din jocurile de tip RPG, gen Baldur’s Gate, Icewind Dale sau Neverwinter Nights.

Aceste trimiteri adăugă savoare pentru cei le cunosc, dar nu sunt indispensabile celorlalți. Oricine se poate bucura de vrăji, de umor și de party banter.

Asta este cea mai mare calitate a celor doi cineaști care și-au dat mână și au scos producția asta.

Au înțeles că într-un Role Playing Game cele mai importante lucruri sunt scriitura și interacțiunile dintre personaje.

Iar primii care trebuie să le fi îndrăgit au fost actorii.

Chris Pine e arătos, dar pișicher, e un fel de Autolycus shakespearian, cu vorbă multă, dar și slăbiciuni care îl fac simpatic.

Justice Smith e vrăjitorul diletant, cu accent britanic irezistibil.

Michelle Smith e smardoaica de serviciu.

Sophia Lillis e curat Annah din Planescape Torment, adolescenta sarcastică și dinamică.

Rene-Jean Page e paladin (aaaa, personajul meu preferat din Diablo 2!) , are dicția de invidiat și vocabularul academic.

Însă, dacă e să aleg vreun actor din toată distribuția haioasă a filmului, acesta este fără doar și poate, Hugh Grant.

Romanticul incurabil din tinerețe nu mai e tânăr. Și, spre deosebire de nouă zecimi din omenire, pare că se simte foarte bine cu asta, pare chiar eliberat de constrângerile anterioare și își poate da frâu liber unui talent care i-a îmbătrânit ca un Cabernet Sauvignon de mare clasă.

Cu zâmbetul de odinioară făcea doamnele, domnișoarele (și domnii, ce știu eu) să se topească de drag.

Cu zâmbetul de acum e cuceritor fără discriminare.

Teoretic, la film eram doi puști și trei adulți.

Practic, eram cinci copii fără vârstă, care s-au bucurat de Dungeons & Dragons: Honor Among Thieves, uitând de teme, credite, like-uri de Facebook și alte necromanții contemporane.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus poveste-așa.

There’s no business like sports business

By Iulian in Filme 1 Comment

Nu ascund că Air m-a cucerit încă de la primele secunde, când se aud acordurile acelea olimpiene de chitară din Money for Nothing ale celor de la Dire Straits.

Iar când melodia își dezlănțuie sonoritatea legendară, iar genericul înlănțuie dinamic un potpuriu de evenimente și figuri de ani ’80, foarte cunoscute mie, dat fiind etatea, s-a risipit orice fărâmă de scepticism față de povestea asta pe care a hotărât Ben Affleck să ne-o aducă pe marele ecran.

Poveste care, să recunoaștem, rezumată în cuvinte, nu se constituie în cea mai incitantă premisă.

Deși de succes la capitolul încălțări de alergat, compania Nike vrea să conteze și în baschet, iar pentru asta echipa de marketing se dă de ceasul morții să îl aducă în ograda proprie pe steaua nou arzătoare a acestui sport, Michael Jordan.

Am căscat când am văzut reclama filmului, casc chiar și acum, scriind rezumatul de mai sus.

Dar n-am căscat deloc pe parcursul peliculei, pentru că nu m-a lăsat Ben Affleck deloc.

Întors la acea ipostază la care se pricepe atât de bine (la Argo încă eram surprins, acum nu mai e cazul), regizorul ia scenariul deștept, amuzant, bipartizan ideologic (virtuțile capitalismului + Black Lives Matter) și motivațional în limite foarte decente al lui Alex Convery și îl pune în scenă cu un simț al dramaticului atât de alert, încât te ține în priză, de parcă ar fi vreo cursă contra cronometru esențială pentru omenire, pentru vreun vaccin sau o soluție la încălzirea globală.

Practic, deși vedem sport doar fugitiv, Air are toate ingredientele unuia.

Terenul de joc este corporația, cu jucătorii și regulile ei, cu îndrăzneala necesară performanței și cu necesitatea lucrului în echipă.

Iar mingea este dialogul, cu care actorii jonglează și driblează ca un Zidane sau Ronaldinho în vremurile de glorie.

Cu stilu-i sergiunicolaescian deja cunoscut, Affleck își acordă o partitură, dar pe care nu se sfiește că o îmbrace într-o ușoară caricatură, semn că s-a mai înțelepțit de la Argo încoace.

Și cui altcuiva îi putea încredința banderola de protagonist decât bunului său prieten, Matt Damon?

De competența acestuia nu se mai îndoiește nimeni, însă tot am fost impresionat de sufletul pe care îl pune în rol, mai ales în momentul discursului aceluia apoteotic, de la care politicienii și psihologii și oamenii de vânzări ar avea câte ceva de învățat. Sper să n-o facă, totuși.

Dar meritul cel mai mare al lui Affleck-regizorul nu e cum îi mobilizează pe cei pe care îi cunoaște bine, adică pe sine sau pe amicul de-o viață, ci modul cum ni-i readuce în atenție și cu dimensiuni nebănuite pe interpreți de comedie de care nu auzisem de multișor.

Marlon Wayans (da, cel din Scary Movie în persoană) are un moment de mare efect, însă Chris Tucker mi-a smuls zâmbete prin fiecare apariție pe ecran, și nu doar pentru că mi-a trezit proustian amintiri ale comicului de demult, ci prin simpla candoare și bonomie cu care își îmbracă personajul.

Viola Davis (cerută expres de Michael Jordan însuși), Jason Bateman, Matthew Maher și Chris Messina întregesc un dream team actoricesc care conduce Air către cel mai de preț trofeu la care poate râvni un film.

O stare de bine generală a spectatorului.

Așa că, dacă mai aveți dubii dacă să mergeți sau nu la Air, mă pot folosi fără ezitare de sloganul firmei cu pricina:

Just Do It.

Britanicii s-au tâmpit, dar tot fac documentare bune

By Iulian in Filme 0 Comment

Intelectualicește vorbind, sunt bine hrănit cu documentare de la BBC.

În ele am găsit combinația de erudiție și deschidere care e cel mai bun argument în favoarea acestei aventuri personale care este cultura generală.

Dacă e să dau un singur exemplu, acesta e fără doar și poate Civilisation al lui Sir Kenneth Clark, care, la atâtea decenii de la realizare, încă mă impresionează profund și îmi dezvăluie ceva la fiecare vizionare.

Cunk on Earth se încadrează fără dubii în această lungă și ilustră tradiție.

Din punct de vedere al realizării impecabile, măcar, pentru că tonul este la distanță de ani-lumină chiar și față de predecesoarele recente, ca să nu mai zic de eleganța aristocratică a producțiilor de pe vremuri.

Cuvântul de ordine este bășcălia.

Dar bășcălie, tată!

Nu e niciun moment în cele cinci episoade din acest așa zis ”miștodocumentar” realizat de Charlie Brooker (responsabil, printre altele, de mult lăudatul Black Mirror) în care vreo părere să facă vreo concesie istoriografiei, filosofiei sau decenței universal acceptate.

În dulcele stil clasic al documentarelor BBC, povestea începe din preistorie și ajunge în prezent, punctată fiind de momente cruciale și evoluții hotărâtoare, precum apariția tiparului, a artei sau alte cele.

Ghid ne este Philomena Cunk, jucată cu inimitabilă placiditate englezească de Diane Morgan.

Tot pariul ăsta al nerușinării intelectuale, oricât de strălucit ar fi scris, n-ar funcționa, dacă n-ar fi modul ei de a rosti replicile și, mai ales, de a interacționa cu distinșii specialiști.

Astea sunt momentele de vârf din Cunk on Earth. Nu știu dacă respectivii experți fuseseră avertizați în privința întrebărilor aiuritoare, ofensatoare și absurde pe care Philomena Cunk urmează să le pună, dar eforturile fiecăruia de a păstra o figură demnă și de a răspunde civilizat și corect politic sunt puțin spus adorabile.

Recomand Cunk on Earth, dar nu oricui.

E nevoie să fi văzut înainte un număr sănătos de mare de documentare serioase.

Batjocura fără cultură e prostie.

Și de-asta n-avem nevoie.

Și-așa a fost omniprezentă în istorie.