Film în sat despre sat

By Iulian in De prin satul planetar, Filme 0 Comment

Cartografierea structurilor puterii și imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individului.

Motivația juriului Nobel pentru acordarea premiului către Mario Vargas Llosa poate constitui și descrierea demersului artistic realizat de Paul Negoescu în multilaureatul film Oameni de treabă.

Pelicula are o structură americană, impecabil adaptată stilistic și caracterologic la universul rural românesc (în cazul de față în Botoșani), unde factorii de putere sunt primarul, popa și șeful de post și unde Omerta e lege.

Ilie (zis și Iliuță, pentru apropiați) e un polițist care se târâie prin viață și mai are un singur dor: să-și cumpere o livadă.

Când e aproape să își vadă amărâtul de vis împlinit, se vede prins în ițele unei crime, pe care partenerul lui tânăr și zelos de la oraș se încăpățânează să o elucideze, deși semnalele de la mai marii comunități sunt să bage totul sub preș.

Suntem martorii deja familiarului proces prin care se fac aluzii, amenințări și oferte voalate, cu toate consecințele nefaste pe care le știm.

Din punct de vedere al realizării, Oameni de treabă uzează de vechiul mecanism al cadrelor prelungi în care îi urmărim pe actori fumând sau mâncând sau pur și simplu șezând. Meritul regizorului este că a învățat din excesele iluștrilor înaintași și a dozat procedeul suficient de bine, încât nu e supărător și e mai mult o cale de a ne apropia de povară sufletească pe care protagonistul o duce pe umeri, aproape literal.

Adus de spate, obosit de viață, obosit de moarte, Iulian Postelnicu își asumă o interpretare foarte dificilă, de placiditate punctată de excelente momente de expresivitate, ceva de genul creației care i-a adus lui Cassey Affleck Oscarul pentru Manchester by the Sea. Deznădejdea și rebeliunea care se deșteaptă treptat în sufletul său țin filmul închegat și interesul treaz în ciuda mizei sale deloc glorioase.

Distribuția are accentul moldovenesc și prestația necesare, însă nu cred că a fost, este și va fi vreun spectator din generația mea sau mai în vârstă care să nu fi fost impresionat de prezența scenică a lui Vasile Muraru.

Ca unul care a crescut cu scheciurile ușurele care îl aduceau împreună cu răposatul Nae Lăzărescu, personajul său de aici este un monument de subtilitate. Fără artificii actoricești, Vasile Muraru reușește să redea un ipochimen respingător, chiar dacă nu îl vezi întreprinzând nimic abominabil.

Este însăși fața samavolniciei care le-a adus în pragul disperării și ale cărei efecte se văd în explozia de la Crevedia sau în crima din Grădina Botanică din Craiova sau în tragedia de la 2 mai.

Tocmai pentru că Oameni de treabă reușește să surprindă asta cu lăudabilă eficiență artistică, îi rog pe realizatori să nu mai catalogheze filmul drept comedie și să schimbe afișul ăla oficial, care e o minciună sfruntată.

Filmul nu e amuzant decât prin ciclicitatea unui scene minore.

În rest e amar, cu un dram de umanitate.

Așa cum e viața în România în general.

***

Am vizionat această producție cinematografică pe un tăpșan de la Cernăteștii de Dolj, sub cerul înstelat, zgribulit un pic din cauza frigului nocturn de vară târzie, în cadrul proiectului Film în sat, inițiat de inimosul Toma Cuzin, care a înțeles că arta poate fi un liant între rural și urban, o mână întinsă către semeni care nu au atât de mult la acces la ea, dar care o pot aprecia la fel de mult.

Remarcabil este și spiritul de festival autentic pe care l-a generat acest proiect, o vibrație de care purcoiul de bani cheltuit cu Craiova Intencity e încă departe.

Imaginile suprinse de amicul Daniel Botea sunt elocvente în acest sens.

Cu nașu’ la neurolog

By Iulian in Filme 0 Comment

Există filme eterne.

Există filme care se prăfuiesc și rămân doar exponate într-un muzeu al cinematografiei.

Și mai există și filme care rămân relevante, dar a căror semnificație se rotește dintr-o parte în cealaltă, pe măsură ce lumea se schimbă și au loc evenimente care schimbă optica oamenilor.

Este cazul cu Awakenings, o producție de început de ani ’90, caracterizată de generozitatea naivă specifică perioadei și care își păstrează mesajul profund umanitar, dar care, din păcate, a fost îmbogățită cu o nouă dimensiune.

Inspirată de o mărturie a ilustrului neurolog Oliver Sacks, pelicula adaptată pentru ecran de Steve Zaillian și regizată de Penny Marshall urmărește eforturile unui doctor inimos, care refuză să accepte că pacienții suferind de encefalită letargică sunt pierduți pe vecie și le administrează un medicament experimental, care îi trezește din starea catatonică și le redă o brumă de viață activă.

În scopuri sentimentale și narative, filmul ignoră faptul că un om care nu s-a mai mișcat de un sfert de veac nu are cum să zburde dintr-o dată, dar compensează prin luciditatea de a ne înfățișa și dificultatea readaptării, precum și caracterul trecător al acestor beneficii. Într-un fel, este o nouă versiune a curbei triste și înălțătoare din Flowers for Algernon.

A nu se rata aceste nici acele mici momente care descriu chinurile obținerii finanțării pentru un spital; noi românii, le simțim abia acum veridicitatea dureroasă.

Un pacient anume primește partea leului în poveste. Acesta este Robert De Niro, care la vremea aceea impresiona printr-o interpretare de mare angajament fizic, curat material pentru Oscar, nefiind de mirare că acest colosal actor primea atunci încă una dintre multele sale nominalizări.

Creația sa este meritorie, tocmai prin faptul că, deși vădit exagerată în multe momente, stârnește un amestec de fascinație și repulsie, iar acest prilej de a-mi examina ambivalența atitudinii față de semeni ai mei atât de crunt loviți de soartă și genetică a fost un exercițiu de umilință și compasiune.

Însă n-o să vă ascund că atenția mi-a fost permanent îndreptată către Robin Williams.

Un comediant de geniu, un bufon strălucit, dar care a suferit într-atât înăuntru, încât a ajuns să își pună capăt zilelor.

Emfatic în cele mai multe dintre manifestările sale artistice (vezi de pildă Deads Poets Society), protagonistul său de aici rezervat, nesigur, inadaptat. Un rol atipic, remarcat în treacăt de contemporani, dar care acum e ca o enigmă.

Era oare doar o expresie a unui imens talent și a unei impresionante capacități de transformare?

Sau era un crâmpei din lupta interioară pe care Robin Williams o ducea cu sine oriunde?

Nu vom ști niciodată.

Întâmplarea face că scriu aceste rânduri exact în ziua în care am aflat, acum mai mulți ani, că o prietenă apropiată s-a prăpădit într-un accident de mașină.

Și ea era muncită de proprii demoni.

Și nu voi ști niciodată ce șansă avea să îi învingă.

Și nici cât am ajutat-o sau aș fi putut să o ajut.

Dar am o fotografie a ei, zâmbind frumos.

Așa cum avem și Awakenings, cu Robin Williams, zâmbind frumos.

Despre Invictus și manifestările lui

By Iulian in Carti, Filme 0 Comment

Închisoarea este un microcosmos aparte.

Însă sunt puțini cărora le place să fie parte din el.

Unii dintre rezidenți merg chiar mai departe și evadează.

Iar modul cum o fac este o mărturie grăitoare asupra inventivității, perseverenței și rezistenței psihicului uman.

Fugarii a Ruxandrei Cesereanu vine să ne ofere un crâmpei din această latură spectaculoasă a istoriei, mai precis Evadări din închisori și lagăre în secolul XX.

Autoarea declară dintru început că se concentrează asupra evadărilor unor deținuți politici sau a unor prizonieri de război, dar asta nu știrbește bogăția relatărilor.

Poveștile pe care ni se spune, deși doar câteva picături într-un ocean, sunt atât de fascinante, încât parcurgi volumul cu nesaț, ca pe o carte bună de aventuri.

Cu un condei doct, dar fluid, Ruxandra Cesereanu procedează aristotelic, descompunând expozeul în tipologii diverse, de evadări și evadați, de procedee și motivații.

Iar marele său merit este puterea de sinteză, pe care o s-o dovedesc într-un mod cât se poate de plăcut mie.

În timp ce parcurgeam paginile cărți, mă descopeream gândindu-mă la diverse filme care pot ilustra diversele aspecte tehnice sau psihologice prezentate.

Iată mai jos o listă lungă, dar nici pe departe exhaustivă a unor astfel de pelicule:

Le trou – tradus simplu – Gaura – acesta este filmul suprem care demonstrează de câtă ingeniozitate sunt în stare acei deținuți chitiți să scape; iar dacă aveți îndoieli în privința veridicități, aflați că unul dintre protagoniști este el însuși un fost fugar, ales să joace în film tocmai pentru asta.

***

Un condamné à mort s’est échappé (ou Le vent souffle où il veut) – un film care prezintă evadarea ca atitudine filosofică, dar care nu e cu mai prejos în privința suspansului decât producția de mai sus.

***

The Shawshank Redemption – știu că e un pic urât din partea mea să vă dezvălui oarecum deznodământul, dar erau pagini ale cărții Ruxandrei Cesereanu care parcă descriau perseverența personajului lui Tim Robbins.

***

Escape from Alcatraz – titlul e elocvent în sine, însă merită menționat că, dincolo de partea fizică a operațiunilor desfășurate de Clint Eastwood, mentalitatea sa de om care acceptă provocarea supremă este leit a multora dintre figurile descrise în carte.

***

Midnight Express – la un moment dat în acest film, protagonistul și prietenii săi dezbat posibilele metode de evadare – peste zid sau pe sub zid; nu doar că acestea corespund exact taxinomiei propuse de Ruxandra Cesereanu, dar finalul peliculei ilustrează o a treia abordare pe care autoarea o menționează în lucrarea sa.

***

The Fugitive – cartea nu acordă atenție doar metodelor de evadare, ci și modului de viață al fugarului după ce a reușit să depășească barierele constrângerii fizice a închisorii, iar cu greu se poate găsi surprinsă această perpetuă vigilență și dedublare mai bine decât în această peliculă pe care pot să o văd și o să revăd la nesfârșit.

***

The Runaway Train – cel puțin prima parte a filmului este o impecabilă frescă a unor tipologii diverse de evadați (profesionistul și oportunistul), precum și a măsurilor de precauție luate de aceștia pentru a se ține departe de raza de acțiune a urmăritorilor.

***

The Great Escape – așa cum ne spune și Ruxandra Cesereanu, evadările colective au fost mai rare și mai puțin încununate de succes decât cele individuale; aici avem povestea romanțată a uneia dintre cele mai cunoscute dintre ele.

***

Papillon – nu putea să lipsească acest film, care prezintă, într-un cadru luxuriant, întregul traseu al unei evadări, de la idee la execuție.

***

Stalag 17 – un film complex și surprinzător de amuzant, având în vedere că se petrece într-un lagăr de prizonieri din Al Doilea Război Mondial; e foarte ilustrativ pentru eterna cursă dintre captivii care vor să evadeze și autoritățile care vor să îi împiedice.

***

Out of Sight – o peliculă care merită să fie pe această listă, chiar și numai pentru scena de final, care îi are în prim plan pe George Clooney și Samuel L. Jackson.

***

Life – o comedie dulce-amară cu Eddie Murphy și Martin Lawrence, amici și deținuți pe viață, în care unul dintre ei încearcă în permanență să evadeze, cu succesul pe care îl au mulți în a se lăsa de fumat.

***

The Way Back – un film regizat de reputatul Peter Weir, care urmărește una dintre poveștile despre anduranță amintite și de Ruxandra Cesereanu, cea a evadaților din Gulag care străbat deșertul Gobi pentru a ajunge în India; într-unul dintre cele mai simpatice roluri îl regăsim pe Dragoș Bucur.

Ca o concluzie, vă las cu versurile de final din Invictus, poezia lui William Ernest Henley, pe care un deținut faimos, Nelson Mandela, și-o recita în lunga-i captivitate, pentru a-l ajuta să evadeze.

Nu fizic, ci psihic.

De unde începe totul.

It matters not how strait the gate,

How charged with punishments the scroll,

I am the master of my fate,

I am the captain of my soul.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o istorie a neîmblânziților.

Ultima noapte de dragoste, întâia zi de disimulare

By Iulian in Filme 0 Comment

Încă de la genericul filmului L’ultima notte di Amore simți că vei fi martorul unor lucruri grave și intense.

Totul începe cu o superbă panoramă aeriană a orașului Milano, însoțită de o coloană sonoră neliniștitoare și captivantă.

Iar în această stare de spirit rămâi până la final.

Povestea îl urmărește pe numitul Amore, polițist aflat în prag de pensie (la o vârstă decentă de 55 de ani, nu ca unii de pe prin România, care la 40 se simt deja obosiți), care acceptă să facă un comision pentru un mahăr chinez, mai precis să însoțească un curier, purtător de chestii prețioase.

Își mobilizează și un coleg, însă lucrurile nu merg a unse, iar de acolo pornește o întreagă sarabandă de momente tensionate, care împinge limitele și resursele mentale și fizice ale protagonistului și ale consoartei sale pe parcursul unei nopți de pomină (de aici și titlul).

Fiind o producție de suspans, rămân fidel unui precept propriu și vă las doar cu această descriere succintă.

Există hibe logice în scenariul lui Andrea Di Stefano, iar soluționarea unor situații uzează cam mult de deus ex machina, însă toate acestea sunt compensate de contribuția lui Andrea Di Stefano ca regizor, căci L’ultima notte di Amore e mai degrabă de un film de stare, în care savurezi încărcătura emoțională a interacțiunilor și guști adrenalina pe care acest ansamblu magic care este montajul cinematografic o induce chiar și celui mai experimentat spectator.

Bineînțeles, nimic n-ar funcționa, dacă oamenii care populează și gonesc în această cursă a disimulării n-ar fi, dacă nu credibili, măcar sugestivi.

Ca personaj principal, polițist onest, dar nu ușă de biserică, Pierfrancesco Favino are de dus multe reacții și o face, fără vreo emfază italienească specifică, ba chiar redând excelent dedublarea, când intriga îl duce pe făgașul disimulării.

Volubilă până la epuizare, dar irezistibilă îi este și partenera de ecran Linda Caridi, care reușește să îți devină simpatică prin devotament, deși inițial pare odioasă prin arivism. Se mai remarcă și rotofeiul Antonio Gerardi, pe care l-aș vedea drept un pitoresc Polonius într-un viitor Hamlet regizat de Paolo Sorrentino (nu, nu știu nimic despre asta, dar pot să visez, nu?).

Deși L’ultima notte di Amore e, până la urmă, un film de divertisment, nu ocolește chestiuni sociale spinoase.

Ni se arată fățiș influența, deloc fastă, a influenței capitalului subteran chinezesc în metropola Lombardiei. Ce vedem în fotbal e doar vârful icebergului.

În plus, fără a fi o noutate, conștientizăm că polițiștii nu sunt nicăieri pe lumea asta entității abstracte, al căror scop este să aplice legea și să mențină ordinea. Sunt indivizi în carne și oase, au nevoi și scăderi, reacționează emoțional mai mult decât rațional și sunt parte a unui ecosistem antropic, cu toate ale lui.

Iar fiecare culege ceea ce seamănă sau i-a adus vântul pe câmp.

Trois filme franțuzești avec cântări

By Iulian in Filme 0 Comment

Musicalul este una dintre instituțiile forte ale Hollywoodului, însă, ambițioși cum îi știm, francezii n-au ezitat niciodată să se ia la trântă cu industria cinematografică de peste ocean. Mai jos sunt trei producții cântătoare din Hexagon.

***

Les demoiselles de Rochefort (1967) – după dulce-amăruiul Les parapluies de Cherbourg, Jacques Demy a realizat o peliculă și mai ambițioasă, cu influențe asumate deschis din marile musicaluri hollywoodiene, adaptând însă structura și psihologia la estetica franțuzească. În orășelul eponim, în ajun de carnaval, poposește o trupă de dansatori, care își pierde rapid protagonistele, spre disperarea celor doi coregrafi și artiști principali. Nu e tragedie, pentru că le găsesc înlocuitoare în două surate gemene (Catherine Deneuve și Francoise Dorleac, chiar surori în realitate), foarte înzestrate într-ale dănțuitului și cântatului. Fiecare dintre ele, ba chiar și mama lor (superb jucată de Danielle Darrieux), caută dragostea, iar fiecare o găsește în felu-i diferit. Colorat, antrenant și deloc siropos, filmul beneficiază și de aporturile interpretative ale lui Michel Piccoli, Jacques Perrin, George Chakiris, aureolat la acea vreme de Oscarul din West Side Story, și Gene Kelly. Da, acela care a cântat în în ploaie și a fost un american la Paris își face simțită prezența și aici. Deși vizibil ridat, mișcările sale au un je ne sais quoi în plus față de ale restului distribuției.

***

Peau d’ane – și aici îi regăsim pe Catherine Deneuve și pe Jacques Perrin ca potențial îndrăgostiți, și tot dirijați de Jacques Demy. Un rege (Jean Marais, impunător la vârsta a doua) are tot ce-și dorește, până îl lovește necazul: soția lui multiubită se stinge și, cu limbă de moarte, îl pune să îi făgăduiască faptul că nu se va recăsători decât cu o femeie cel puțin la fel de frumoasă ca ea. După îndelungi căutări, experții regatului ajung la concluzia că singura care întrunește condițiile e chiar fiica lor (Deneuve). Monarhul e chitit să aplice promisiunea, dar intervine Zână în Lila. Premisa nu e singurul lucru dubios al filmului; pe parcurs mai avem parte de o floare care vorbește, de un măgar care defechează arginți și de o cotoroanță roșcată care scuipă broaște vii. Altminteri, basmul urmează un traseu clasic, oferind costume și decoruri spectaculoase, precum și numere muzicale reușite, dintre care cel mai fermecător este cel al lui Catherine Deneuve în dublă ipostază, gătind niște chec d’amour.

***

Un monstre a Paris – nici filmul de animație nu e un tărâm unde francezii să se sfiit a-i concura pe americani, iar pelicula de față este o dovadă încântătoare. Un tandem buclucaș, format dintr-un șofer de livrări limbut și un proiecționist timid face rele cu niște substanțe prin Jardin des Plantes și dă naștere unui purice gigantic. Creatură e urâtă la înfățișare, dar e blândă și are un glas fermecător, care îi atrage atenșia și simpatia unei cântărețe de cabaret, alături de care ajunge să presteze un duet de succes. Lucrurile nu sunt simple, pentru că fanfaronul Prefect de Paris are de gând să își acopere greșelile din gestionarea inundației orașului printr-o campanie mediatică de capturare a așa-zisului monstru. Realizat cu pasiune de Bibo Bergeron, care a contribuit și la scenariu, filmul are scene de acțiune antrenante și câteva bucăți muzicale seducătoare, care au în prim plan pe Vanessa Paradis, care vădește totodată și surprinzătoare calități vocal-interpretative.

Cu CFR-ul nu evadează nici Houdini

By Iulian in Filme 0 Comment

Pe la anul 1985, a avut loc o întâlnire inedită, cu beneficii întru posteritate.

Un scenariu lăsat neecranizat de Akira Kurosawa, a fost luat de regizorul rus Andrei Koncealovski și transpus într-o Alaskă friguroasă, cu actori hollywoodieni.

Rezultatul a fost Runaway Train, care, în oricare altă configurație, ar fi fost o peliculă de categorie B, dar care aici se ridică pe culmi de parabolă.

Doi deținuți evadează din închisoare, aleg un tren de marfă nepopulat, care să îi conducă spre libertate, neștiind că vehiculul feroviar a rămas fără frâne.

În paralel, directorul închisorii îi urmărește ca o Nemesis, iar reprezentanții companiei de căi ferate se dau de ceasul morții să evite o tragedie.

Ritmul acțiunii e alert dintru început și se intensifică pe parcurs, iar montajul care redă toate acestea e atât de meșteșugit realizat, că a primit o binemeritată nominalizare la Oscar.

Deși cea mai mare parte a filmului se învârte în jurul trenului care gonește inexorabil, merită amintită bucata de început, expozițiunea din închisoare, în care cunoaștem personajele și apucăturile lor și stabilim ce conflicte vor guverna acțiunea ce va să vină.

Universul carceral de aici e brutal, n-are aerul de microcosmos în care înflorește umanitatea din Shawshank Redemption. Am bănuiala că Andrei Koncealovski s-a uitat mai mult în ograda de acasă, unde nu era lipsă de pușcării sordide și deținuți feroce.

Cea mai mare calitate a peliculei constă, însă, în interpretările celor doi protagonilști.

Cel tânăr, jucat de Eric Roberts cu o dăruire care ne aduce aminte că împărtășește genele surorii Julia, e un derbedeu volubil, pe alocuri naiv și foarte dornic să intre în grațiile masculului hiper-alfa pe care îl construiește Jon Voight.

Personajul acestuia e copleșitor încă de la primele manifestări. Este asocialul prin excelență, este forța naturii neîmblânzite, este omul care nu așteaptă nimic de la omenire și simte că nu îi datorează nimic. Este omul care știe că Universul conspiră să îl omoare și se comportă ca atare.

Așa cum Runaway Train ca întreg ar fi putut deraia către ridicol, tot așa rolul lui Voight ar fi putut aluneca în emfază și grotesc gratuit. Însă acest mare actor dozează optim toate manifestările, astfel încât detestabilul pe care îl afișează tinde către sublim.

Prestațiile impresionante ale celor doi (ambele beneficiind de recunoașterea unor nominalizări la Oscar) nu se rezumă doar la psihologie, ci au și acel angajament fizic care, peste ani, îi va aduce o statuetă lui Leonardo DiCaprio în The Revenant.

Și nici raportul de subordonare dintre ei nu rămâne fix. Așa cum trenul gonește pe șine, așa se schimbă lucrurile între ei, mai ales când în scenă își face apariția Rebecca De Mornay, care etalează la rându-i o gamă amplă de reacții sufletești.

La scurt timp după ce am văzut Runaway Train, am făcut o călătorie cu trenul.

Mi-am dat seama, astfel, că, dintre toate mijloacele de transport, alături de vapor, te poate predispune la cele mai ample considerații existențiale.

Ești liber să te ridici, să privești pe geam, să mergi la toaletă (dacă nu cumva e o garnitură CFR, în care caz situația devine problematică).

Dar nu poți aduce modificări traseului, trebuie să i te supui.

Bineînțeles, poți oricând să cobori în vreo gară.

Întrebarea este:

Ai curaj să faci asta?

O faimă pe care nu și-o dorește nimeni

By Iulian in Filme 0 Comment

Lou Gehrig a fost un om remarcabil.

A fost un jucător de baseball ilustru, care i-a furat coroana faimosului Babe Ruth.

A avut succes prin propriile puteri.

A fost un soț devotat.

A fost un tip amabil, muncitor și modest.

Cu toate, acestea, dacă posteritatea i-a înregistrat numele, este pentru că Lou Gehrig a devenit sinonim cu o cumplită maladie, scleroza laterală amiotrofică, în urma căreia cel afectat își pierde treptat controlul asupra mușchilor.

Un destin pe care nu îl dorim nimănui, dar pe care Lou Gehrig l-a înfruntat și care face obiectul filmului The Pride of the Yankees.

Pelicula urmărește evoluția sa sportivă și personală, de la student serios, fără posibilități materiale, la stea în devenire a formației new-yorkeze, ajungând până la ipostaza de stâlp al echipei, totul în paralel cu relația frumoasă pe care o dezvoltă cu aceea care îi va deveni parteneră de viață și sprijin în suferință.

O mare parte a filmului regizat de Sam Wood este dedicată a-i construi lui Lou Gehrig un portret favorabil, pe care, din puținul pe care l-am citit ulterior, îl și merita.

Pentru a capta simpatia și compasiunea publicului, alegerea protagonistului era esențială, iar această sarcina i-a revenit lui Gary Cooper cu bonomia-i naturală și zâmbetu-i sfios.

Talentul acestui mare actor al Epocii de Aur a Hollywood-ului se relevă odată cu instalarea bolii și cu lupta sortită eșecului pe care Gehrig o poartă, chiar și psihologic, împotriva unui trup care refuză din ce în ce mai mult să îl asculte.

Tot acum, se înalță interpretativ și Teresa Wright, soția iubitoare, dar capricioasă, al cărei spirit alintat se oțelește și se transformă în acea forță vitală și neabătută de care are nevoie alături orice suferind.

Scenele de interior sau cele intime întrunesc canoanelor producțiilor de studio din anii ’40, însă cele din timpul meciurilor de baseball sunt foarte meșteșugit realizate și decupate, mai ales ținând de cont mijloacele disponibile în epocă.

Scenariul (la care a contribuit inclusiv Herman Mankiewicz, unul din condeierii Cetățeanului Kane) are accente de panegiric, dar discrete, și oferă destule momente duioase sau dramatice, încât să atenueze inevitabilul aer vetust al filmului.

Ce nu vădește deloc vârstă este senzația de tristețe amestecată cu triumf de la final, asemănătoare cu ultimele rânduri din Deșertul tătarilor de Dino Buzzati.

Soarta e crudă deseori.

Tot ce putem face e să stăm cât mai drepți în fața ei.

Așa cum a făcut-o Lou Gehrig.

Now I am become Death, the destroyer of worlds!

By Iulian in Filme 0 Comment

Mi-a luat vreo oră până să mă obișnuiesc cu fundalul sonor din Oppenheimer.

Arii neliniștitoare, sunete stridente, bubuituri de tot felul, plăsmuite de Ludwig Goransson, care i-a succedat lui Hans Zimmer în a îmbogăți sonor creațiile lui Christopher Nolan.

Problema era că nu scăpam de coloana asta sonoră în niciun moment al filmului, iar uneori amenință să acopere dialogurile cu totul.

Hei, Christopher Nolan, ce faci, domne’, îți sabotezi propria producție?

Dar mi-am dat seama la un moment dat că filmul ăsta nu este despre descifrarea codului Enigma, precum The Imitation Game, astfel încât să își permită să fie și molcom.

Nu, aici e vorba despre bomba atomică.

Până ne lămurim cum e cu Inteligența Artificială, rămâne cea mai periculoasă invenție a omenirii.

Iar o armă care depășește orice limite ale imaginației merită o parabolă care să depășească orice limită a cinematograficului.

Ce este interesant e că acest sentiment al urgenței, manifestat prin stridență senzorială, și care vine ca o emanație a minții și psihicului personajului eponim, se estompează după ce arma nucleară se întrupează și se manifestă asupra lumii.

Utilizarea ei n-a pustiit doar orașele Hiroshima și Nagasaki, ci și sufletele noastre, în frunte cu acela al lui Oppenheimer.

Pelicula este o biografie a acestui fizician strălucit doar până la un punct, pentru că Nolan n-ar fi el dacă s-ar limita la ceva prozaic precum The Bohemian Rhapsody.

Prin fresca descompunerii atomului, cineastul pătrunde în structura profundă a celei mai mari taine a Universului.

Natura umană.

Oppenheimer al său este o constelație de trăiri și trăsături, contradictorii sincronic și diacronic. Este omul de geniu și de doi lei, este moral și amoral, este sclipitor și mizerabil.

Iar toate acestea își găsesc expresia în chipul deopotrivă ascetic și teatral al lui Cillian Murphy.

Că faciesul său era unul aparte, știam cu toții. Dar nu m-aș fi gândit vreodată că figura sa poate deveni un veritabil câmp al Armaghedonului, în care se luptă marile antiteze ale pulsiunilor omenești.

S-a făcut mult caz și haz de Barbenheimer, însă Barbie și Oppenheimer au mai multe în comun decât faptul că au fost lansate în același timp și au devenit un fenomen internautic estival.

Ca și filmul Gretei Gerwig, și cel al lui Christopher Nolan are de fapt doi protagoniști.

Unul este geniul, cu toate ale lui, celălalt este mediocrul intrigant, cu toate ale lui,

Acesta din urmă este personajul lui Robert Downey Jr., care prin charismă și caracter duplicitar, reușește să își adjudece porțiuni semnificative ale peliculei.

Raportul dintre ei mi-a adus aminte de cel dintre Mozart și Salieri, poate nu întâmplător, pentru că, precum Milos Forman, Nolan pare a se folosi de istorie mai degrabă ca un punct de plecare către alegorii cu valoare perpetuă.

Așa cum Oppenheimer a dus Proiectul Manhattan la bun sfârșit mobilizând minți strălucite, chiar și pentru sarcini minore așa mobilizează și regizorul actori străluciți, chiar și pentru partituri minore.

Cel mai bun exemplu mi se pare ditamai oscarizatul Rami Malek, care n-are decât câteva minute, dar pe care le abordează cu energia celui care a înțeles că i se dă șansa să facă parte din ceva măreț.

El e doar unul dintr-o galerie lungă: Emily Blunt e complexă și nevrozată, Florence Pugh e la fel de complexă și la fel de nevrozată, Matt Damon e actorul pe care te poți baza oricând, Cassey Affleck te poate înfiora chiar și când zâmbește, Kenneth Branagh poate reda orice accent dorește, iar Gary Oldman, deși nu se dezbară de aeru-i britanic, n-are cum trece neobservat. De salutat și revenirea lui Josh Harnett, care pare a nu fi îmbătrânit deloc.

Și, tot așa cum Oppenheimer a pus la dispoziția oamenilor săi tot ce își doreau, și Christopher Nolan le dă un scenariu cu accente de tragedie greacă supusă la un tratament atomic, în care fiecare interacțiune duce la fuziune și fisiune și epifanie.

Einstein, care, evident, apare și aici, transpus pătrunzător de Tom Conti, spunea că timpul e relativ.

Avea dreptate.

Oppenheimer are trei ore, dar trec ca și cum ar fi trei minute.

Iar la final, știi că e un film pentru eternitate.

I’m a Barbie girl in a not so Barbie world

By Iulian in Filme 0 Comment

Până să văd Barbie, am crezut că știrea cu criza de roz pe care o provocat-o la nivel mondial era doar o șmecherie de marketing.

Acum nu mai sunt sigur.

Atât de mult roz e in film, încât după aceea îți sare în ochi pe oriunde îl întâlnești.

Acesta este micul truc senzorial și subliminal la care te supune filmul regizat de Greta Gerwig.

Restul e deliciu intelectual.

Povestea este o parabolă cu inevitabile accente feministe despre identitate, reprimare și roluri asumate, nu atribuite.

Roz, feminism și Ryan Gosling, deja pentru bărbați pare o versiune infinit mai detestabilă decât The Notebook, nu?

Deloc, pentru că avântul ideologic al peliculei este temperat de o mulțime de poante care vizează ambele sexe, scenariul fiind scris de aceeași Greta Gerwig în colaborare cu fostul soț Noah Baumbach, iar asta mi se pare supremul mesaj că Barbie e un îndemn la comuniune, nu la o încleștare Venus vs. Marte.

Dacă mi s-ar fi spus că se face un film despre păpușa asta și mi s-ar fi cerut să numesc în orb o actriță pentru partitura principală, de șapte ori din zece tot pe Margot Robbie aș fi desemnat-o.

O femeie înzestrată cu frumusețe și charismă (da, ăsta nu e un atribut exclusiv masculin), care nu-i sunt deloc impedimente când are de gând să fie expresivă.

Iar dovada peremptorie că Barbie e, înainte de toate, divertisment, e minunata intervenție vocală a lui Helen Mirren când bunoaca se vaită că a devenit urâtă.

Ce merită menționat e că, dacă Margot Robbie e Protagonista A a filmului, mai există și o Protagonistă B. Aceasta este America Ferrera, care are un devastator moment de virtuozitate retorică, similar cu al Dianei Cavallioti în Un bărbat pentru Sara.

Când s-a jucat la Craiova, piesa s-a întrerupt atunci vreo câteva minute, să se epuizeze ropotul de aplauze spontane ale publicului.

Dacă femeile din Barbie au de lucru la substanță sau ce-o fi, bărbații sunt liberi să se distreze și să ne distreze.

Ryan Gosling are o interpretare de-ți vine să-l mănânci de drag. Cred că de la Johnny Depp în cea dintâi ipostaza a sa ca Jack Sparrow n-am mai simțit material de Oscar într-o așa hiperbolă. Aș fi zis ceva și de pectoralii lui, dar după ce l-am văzut pe Harrison Ford întinerit computericește cu patruzeci de ani, nu mai cred nimic.

Și mai apare și Will Ferrell, care e comicul absurd în persoană.

Cu tot rozul lui bombastic, Barbie e pentru toată lumea.

E pentru copii, dar și pentru adulți.

E pentru activiști, dar și pentru hedoniști.

E pentru spectatorii ocazionali, mâncători de popcorn, dar și pentru cinefilii înrăiți (sunt câteva aluzii haioase la niște capodopere ale celei de-a șaptea arte).

Și da, e și pentru femei, și pentru bărbați.

Un profet neașteptat

By Iulian in Filme 0 Comment

Ocazional, îmi asum misia de a reabilita câte un film din trecutul nu foarte îndepărtat, care n-a fost bine primit.

Nu fac asta din teribilism, ci, de fiecare, dată, am câte un motiv întemeiat.

Iar la Holy Man acesta este un Eddie Murphy total atipic.

Îi cunoașteți. Volubil, uneori strident, deșucheat, amuzant cât se poate.

Am crescut cu grimasele și exclamațiile lui și, dacă am învățat să râd cu poftă, și lui i se datorează.

Aici, însă, este altfel.

Nu amuzant, ci pătrunzător într-un mod care te surprinde până la te copleși.

Cum o face?

Jeff Goldblum este un producător de emisiuni de teleshopping, al căror scop e să îi facă pe oameni să cumpere, să cumpere, să cumpere.

Pentru asta, aduce diverse persoane care să depună mărturie în privința calității produselor sau cel puțin să fie credibile la asta.

La un moment dat, printre cei care ajung să se adreseze națiunea este și un tip de culoare, cu gesturi și voce domoale, dar plin de emfază retorică.

Culmea, nu îi îndeamnă pe telespectatori să achiziționeze ceva, ci să se îndrepte către lucruri mai importante în viață.

Imaginați-vă exact opusul înverșunării lui Peter Finch în Network, dar cu aceeași putere de persuasiune.

Acesta este Eddie Murphy într-un rol remarcabil, care ar fi trebuit să îi aducă mai multă recunoaștere.

Nu l-a ajutat, însă, faptul că pelicula este destul de șablonardă, că include o idilă ca toate altele sau că nu ni se explică prea multe despre cine e el și de unde vine.

Dar, dacă e să vedeți Holy Man acum și să înlocuiți teleshopping-ul cu online shoppingu-ul, o să vă dați seama cât de puternic este mesajul său.

Eram la o expoziție dedicată banilor la Monnaie de Paris și am întâlnit acest exponat.

Aș vrea să pot spune că e doar exagerare de artist postmodern, dar mi se mai întâmplă să ajung prin centre comerciale, iar acolo validitatea lui e neștirbită.

Și e un pic trist.

Printre ideile pe care atât de frumos le expune Eddie Murphy este și un paliativ pentru deznădejdea care i-a cuprins pe mulți, pentru sentimentul că, orice ai face, n-are nicio importanță.

There was a storm. And thousands and thousands of starfish were washed up on the shore. And there was this beautiful little girl was running down the beach and she was picking up the starfish, she was frantically throwing them back into the ocean. When I saw her doing this I said to her, ‘Why are you doing that? You can only save a few before they die, what difference does it make?’ And she looked at me and she said, ‘To THAT one, it makes a difference.’ To THAT one, it makes a difference, that little girl said. And she was right and at that very moment she was making a difference for that starfish and she was making a difference for herself too because she was connected, to that starfish. And that’s what life is all about, connecting. In fact that’s the only time you’re ever alive, really, is when you’re connecting.

Iar primul dintre cei care ar putea să ridice fruntea sus este însuși Eddie Murphy, care a declarat că Holy Man i s-a părut un film oribil.

Însă măcar unei persoane i-a plăcut.

Iar acea persoană îi e recunoscătoare.