Patru ipostaze ale lui Napoleon în așteptarea unei a cincea

By Iulian in Filme 0 Comment

Ne pregătim pentru evenimentul cinematografic al sfârșitului de an, adică lansarea megaproducției Napoleon al lui Ridley Scott.

Până să îl urmăresc pe Joaquin Phoenix întruchipându-l pe acest imens și controversat general și om de stat, mi-a făcut o neasemuită plăcere să descopăr ce alte avataruri ale Micului Caporal au mai existat în istoria cinematografiei.

***

Napoleon – monumental film mut, datând din 1927, care îi relatează povestea (sau, mai bine zis, legenda) din copilărie până la debutul glorios al Campaniei din Italia, punctând pe parcurs și momente esențiale ale Revoluției Franceze, precum asasinarea lui Marat (evident, poza finală e leit tabloul lui David), căderea lui Danton și, ulterior, cea a lui Robespierre și a lui Saint-Just.

Figura lui Napoleon este exaltată ca una romantic-gigantescă, aproape mesianică. Secvența de început, a șederii la școala Brienne, este ilustrativă în acest sens, însă toate excesele regizorului Abel Gance în materie ideologică sunt scuzate de mizanscena extraordinară pe care o compune. Deși nu auzim, parcă simțim aievea fiorul electrizant la prima intonare a imnului La Marseillaise de către mulțimea pariziană, iar scena descătușării de după încheierea Terorii este de departe cea mai dinamică expresie plastică pe care am văzut-o vreodată în vreun film mut.

Tehnologia Polyvision, elaborată special pentru momentele grandioase de la final, are un efect copleșitor, deși nu gustăm decât crâmpeie ale ei, deoarece Napoleon al lui Abel Gance a supraviețuit în copii fragmentare, care au fost adunate cu pricepere, fără a putea, însă, transmite senzația unitară pe care a avut-o la origini.

În ton cu aerul cvasi-religios al destinului spre care pare hărăzit personajul său, Albert Dieudonné (ce nume adecvat!), îl joacă pe Napoleon ca fiind foarte bățos și sigur de el, chiar și în momentele de intense privațiuni sau în cele tandre alături de Josephine. Tocmai de aceea, mostrele de umanitate, sunt când se prostește pentru a le intra în grații copiilor seducătoarei văduve, sunt cu atât mai simpatice.

Pentru un film care își permite o sumedenie de libertăți și inexactități, acesta detaliu este de o surprinzătoare acuratețe: Napoleon i-a iubit pe Hortense și Eugene cum puțini tați vitregi au făcut-o de-a lungul și latul istoriei.

La premiera versiunii restaurate a filmului, cândva prin anii ’80, publicul (din SUA, nota bene!) s-a ridicat în picioare și a strigat:

Vive la France! Vive la Gance!

***

Conquest – dintre toate idilele extraconjugale ale lui Napoleon, cea cu Maria Walewska a stârnit cel mai mult fantezia posterității, aici regăsindu-se și acest film din 1937, regizat de Clarence Brown. Contesa poloneză e împinsă de compatrioți în brațele celui despre care sperau a fi eliberatorul și restauratorul patriei lor. După un început în care Împăratul se poartă cam din topor cu sfioasa doamnă (o imagine fugitivă trimite chiar către ipoteza emisă de Christopher Hibbert că ar fi existat chiar un viol), între cei doi se leagă o afecțiune sinceră, care rezistă în timp, chiar și când interesele de stat îl îndepărtează temporar de cea care i-a dăruit inima și chiar și un fiu.

Greta Garbo afișează din nou inegalabila-i abilitate de a trece discret de la răceală la duioșie (vezi și Regina Christina), dar starul filmului este fără doar și poate Charles Boyer, nominalizat la Oscar pentru acest rol. Din tot ce am citit despre Napoleon și felul său de a fi, cred că aici comportamentul său este redat cel mai aproape de cel din realitate – bruschețea și agitația, dublate uneori de farmec și politețe, când situația o cerea sau când o persoană ajungea să îi câștige încrederea.

Somptuoasă și stilată, pelicula nu strălucește de acuratețe istorică, dimpotrivă, și trenează masiv în a doua jumătate, dar rămâne un spectacol agreabil, grație farmecului celor doi protagoniști.

***

Désirée – un alt film care urmărește viața și cariera lui Napoleon prin prisma unei relații sentimentale, de data aceasta cu Désirée Clary, prima sa mare iubire, datând din perioada când viitorul împărat nu era decât un ofițer de carieră ambițios, dar fără mari posibilități financiare.

Idila a urmat un traseu aparte, deoarece, prin natura împrejurărilor cei doi au rămas aproape unul de celălalt – sora ei s-a căsătorit cu Joseph, fratele lui Napoleon, iar însăși Désirée a devenit soția unuia dintre mareșalii săi, Bernadotte, și, ulterior, chiar regină a Suediei.

Pornind de la premisa că iubirea ce dintâi nu se uită, nici dintr-o parte, nici din cealaltă, filmul regizat de Henry Koster punctează interesant ambivalența și evoluția raporturilor dintre cei doi, totul într-un cadru fastuos, cu costume așijderea.

La prima vedere, ideea de a-l vedea pe însuși Marlon Brando drept Napoleon pare încântătoare, până descoperi lehamitea cu care capriciosul actor tratează rolul. Sunt momente când pare că de-abia își descleiază limba pentru a-și rosti replicile. Se mântuiește parțial prin gestica, mai ales spre final, când, înfrânt, adoptă poziții pline de tristă maiestate.

De cealaltă parte, Jean Simmons manifestă aceleași grație și finețe în interpretare, care m-au făcut întotdeauna să o asemuiesc cu Audrey Hepburn. Prestații demne de menționat în această peliculă din 1954 au și Merle Oberon ca Josephine sau Michael Rennie ca Bernadotte.

***

Waterloo – Dino de Laurentiis și-a dorit enorm să transpună cinematografic această ultimă bătălie a lui Napoleon, iar pentru asta a apelat la talentul logistic al lui Serghei Bondarciuk, care cu câțiva ani înainte, zguduise mapamondul cu titanica ecranizare a capodoperei lui Tolstoi, Voina i mir.

Din nefericire, o ambiție lăudabilă a realizatorilor s-a transformat și în cea mai mare slăbiciune a filmului – scenariul se bazează exclusiv pe surse istorice, adică declarații și gesturi confirmate a fi venit din partea protagoniștilor reali ai încleștării.

Rezultatul este că producția, deși beneficiază de impresionante și precise desfășurări de forțe, nu are deloc aerul unui sfârșit tragic al unei epopei, ci al unei docudrame lipsite de viață.

Acesta este și motivul pentru care, deși cu greu se putea găsi un actor mai competent decât Rod Steiger pentru a-l înfățișa pe un Napoleon îmbătrânit, obosit și nervos, zbaterile colerice ale interpretului și monologurile sale interioare sunt cel mult patetice.

Poate și pentru că nu avea de purtat povara unei aureole atât de puternice, Wellington al lui Christopher Plummer e un pic mai interesant ca personaj.

Scurtă, dar memorabilă este și apariția lui Orson Welles, rotofei, așa cum îl știm din a doua parte a vieții, în rolul regelui Ludovic al XVIII-lea, care își ia tălpășița când francezii îl primesc din nou cu brațele deschise pe Napoleon, când acesta se întoarce de pe insula Elba.

Adevărul e o decizie

By Iulian in Filme 0 Comment

Soțul unei scriitoare e găsit mort după o cădere de la etajul doi al cabanei în care locuia împreună cu consoarta și cu fiul preadolescent, care are ceva probleme cu vederea.

Inevitabila Investigație relevă că parcă n-ar fi sinucidere, așa că soția e pusă sub acuzare, iar principalul martor e chiar copilul ei.

Descris așa, Anatomie d’une chute e o dramă judiciară cum s-au mai făcut pe lumea asta

Într-un fel, chiar e. Ambiguitatea care persistă pe tot parcursul peliculei poate trimite cu gândul către The Paradine Case sau, chiar mai apăsat, către Reversal of Fortune.

Dar filmul lui Justine Triet e mai mult decât o poveste despre relativitatea aflării unor răspunsuri faptice.

Secvența de început este compusă în mod deliberat pentru a induce o stare de tensiune, de senzație că e ceva în neregulă și de premoniție a unor lucruri neplăcute.

Odată ce pășești pe tărâmul acestei stări psihologice și ți-o asumi, tu, spectatorul, nu mai ești observator al narațiunii, ci însuși obiectul experimentului pe care și-l propune.

De la minut la minut, vei fi expus la păreri contradictorii și, după ce pare că te-ai oprit asupra uneia, descoperi că și cealaltă e la fel de consistentă.

Iar această pendulare nu te slăbește niciodată, e constanta unui film în care tot e variabil.

Există o scenă emblematică, în care băiatul acuzatei (Milo Machado Graner) este în boxa martorilor audiați și își mută privirea spre cele două părți ale judecății, acuzarea și apărarea, iar camera îi urmează mișcările capului, astfel încât noi înșine simțim dilema aproape organic.

Pot exista persoane care vor reacționa negativ la descoperi că o producție cinematografică îi tratează ca pe cobai. Am simțit asta la colegii mei de vizionare.

Pentru mine, însă, a fost o excelentă oportunitate să remarc modul cum mintea mea se orientează automat la contactul cu un vast ansamblu de stimuli, variind de la grimase și vorbe și ajungând până la diagrame și artificii retorice.

Iar trecerile de la engleză de la franceză nu sunt întâmplătoare. Nu cred că am mai întâlnit vreo creație de ficțiune care să pună în practică atât de subtil Ipoteza Sapir-Whorf.

Tocmai această nesperată șansă de a-ți contempla vulnerabilitatea naturală justifică durata filmului.

Sub două ore, Anatomie d’une chute ar fi virat către un mister de tip Agatha Christie. Dar, acordându-ne minute bune de alternanță ideologică, filmul ne oferă șansa acestei răsplăți pentru calitatea noastră de subiecți ai experimentului.

Bineînțeles, acesta n-ar funcționa, dacă scenariul și regia lui Justine Triet n-ar fi puse în practică de o suită de interpretări magistrale.

Ce impresionează la Sandra Huller e că, într-o distribuție care face o treabă excelentă, remarci în orice moment că ea de-a dreptul extraordinară.

Tot ce își propune filmul ca întreg se regăsește în persoana ei. O compătimești, o suspectezi, o compătimești, o suspectezi și tot așa până la final.

Care îi va nemulțumi pe aceia care simt că sunt îndreptățiți să vadă cercul dreptății absolute și definitive închizându-se.

Câteodată n-avem încotro decât să alegem ce vrem să credem.

E un adevăr.

În pat cu dușmanul

By Iulian in Filme 0 Comment

Două mari acuze i se aduc lui Killers of the Flowers Moon al lui Martin Scorsese:

a) Este prea lung, are trei ore și jumătate. TREI ORE ȘI JUMĂTATE!

b) Este prea tezist (albii sunt răi, indienii sunt buni).

Pot să mai adaug eu una mică – patetismul anumitor scene.

Însă toate aceste acuze pot fi demontate.

O să încep cu tezismul.

Da, cunoaștem cu toții apetența Hollywoodului contemporan de a favoriza grupurile marginale și a pune cenușă în capul americanilor caucazieni (ca să nu zic albi, că așa voi fi nevoit să zic și negri și pățesc precum arbitrul Colțescu).

Însă filmul de față nu funcționează doar ca o frântură din evoluția deloc glorioasă a Statelor Unite ale Americii. Așa cum spunem și despre Libertate a lui Tudor Giurgiu, Killers of the Flower poate fi extrapolat ca arhetipal pentru un eveniment sau proces istoric, în cazul de față fiind vorba de fresca unui război altfel.

Privim conflagrațiile drept ample mișcări de trupe, cu fronturi largi și manevre complexe.

Dar un război se poate duce și în interiorul unei simple comunități, ca expresie a ciocnirii dintre două civilizații.

Iar rezultatul este, inevitabil, un genocid. Uman și cultural.

Aici s-a materializat în serie de crime căreia i-au căzut victime indieni din tribul Osage, răpuși pentru a se încasa de către rudele fețe-palide strecurate în familiile lor banii din exploatarea petrolului de pe teritoriul unde locuiau.

Merită menționat un aspect interesant despre care, mărturisesc, nu aveam habar. Imaginea încetățenită a băștinașilor amerindieni într-o SUA a începutului de secol XX este a unei populații tradiționale oropsite, silite să trăiască arhaic în rezervații restrânse.

Însă, prin eforturi diplomatice despre care, spre rușinea mea, iar trebuie să spun că nu știu mai nimic, aceștia obținuseră dreptul de a beneficia de pe urma resurselor din zona unde sălășluiau, rezultând o bunăstare care atrage atenția și invidia albilor.

Capul răutăților este personajul lui Robert De Niro, un fel de baron local, care își împinge nepotul nu foarte destupat la minte (Leonardo DiCaprio) să o ia de nevastă pe una dintre moștenitoarele dintr-o familie cu multe surori (Lily Gladstone).

Soțul infiltrat e părtaș la toate ororile puse la cale, dar dezvoltă și o afecțiune după puterile lui pentru consoartă și copii. De aici și toată drama care se coace și se umflă și plesnește la final.

Ajung astfel la chestiunea duratei.

Dacă Scorsese ar fi făcut Killers of the Flower Moon la lungimea standard de vreo două ore, i-ar fi ieșit probabil un Mississippi Burning, cu care împărtășește multe, de la tematică la desfășurare și deznodământ.

Un film lăudabil și atât.

Însă cele trei ore și jumătate fac personajele centrale ale acestei tragedii să se întrupeze pe deplin în conștiința noastră, ne lasă să adunăm revoltă sau atașament, astfel încât ancheta care ocupă ultima treime a peliculei să nu mai fie o simplă trama narativă, ci o luptă la care suntem părtași din tot sufletul.

Cele trei ore și jumătate ne dau și răgazul necesar să admirăm niște prestații actoricești demiurgice.

Robert De Niro face ce știe un mapamond că e stare să facă precum nimeni altcineva – să fie amenințător chiar și când zâmbește. Însă acest gigant al cinematografiei știe și să își adapteze personalitatea artistică binecunoscută la cerințele rolului (demagogie și duplicitate), astfel încât rezultă un individ atât de odios, încât îți provoacă un disconfort aproape organic.

El este politicianul care a acaparat o comunitate, pe care o ține în chingile subdezvoltării, în timp ce inaugurează mici obiective de doi lei, care e în cărdășie cu lumea interlopă, deși mimează respectabilitatea moralizatoare.

Ca păpușar, îl manevrează pe nepotul cel slab de minte, dar cu un dram de inimă.

Pentru o asemenea ambivalență îl avem pe Leonardo DiCaprio într-un alt mare rol.

Cât resurse are omul ăsta de a se reinventa și de a își asuma noi provocări!

E limpede că este figura centrală a filmului, că esența tragediei este zbaterea în care este prins, una atât de puternică, încât intelectul lui redus dă rateuri în toate părțile.

Istoria pornește de figuri malefice precum a liderului întruchipat de De Niro, dar este scrisă de unelte încuiate precum DiCaprio cel de aici.

Dacă de la acești doi mari știam, totuși, la ce să ne așteptăm, Lily Gladstone este o revelație aproape paradisiacă.

Alegerea ei este cea mai bună dintre toate deciziile inspirate pe care le-a luat Scorsese în acest film.

Chipul ei ei, de o placiditate tipică indiană, duce toate stările emoționale pe care soarta și cruzimea semenilor i le produc cu o atitudine care o apropie de sfințenie.

Când o urmăream, simțeam o senzație de deja-vu, atât în privința faciesului aparte, cât și a interpretării sublime.

Abia acum, scriind acest rânduri, memoria s-a milostivit de mine.

E Olivia de Havilland, mai ales în rolul din The Heiress.

Femeia care suferă, îndură, dar învață și să nu ierte.

Killers of the Flowers Moon are trei ore și jumătate, da.

O durată de neconceput pentru un creier omenesc obișnuit cu dopamina instantanee generată de TikTok.

Dar e nevoie de aceste trei ore și jumătate pentru ultima scena care îi aduce împreună pe Lily Gladstone și Leonardo DiCaprio.

Puteți să o căutați pe Youtube. Probabil nu vă va spune nimic.

Dar, după toată acumularea de durere și speranță a filmului, acest moment este unul dintre cele mai sfâșietoare ale artei marelui ecran.

Martin Scorsese a făcut Killers of the Flowers Moon să fie văzut în cinematograf, pentru ca acesta să nu moară.

Pentru tot ce ne-a oferit de-a lungul atâtor decenii, merită să îi respectăm dorința.

Trădări somptuoase

By Iulian in Filme 0 Comment

Nu cred că mi-aș fi dorit să mă nasc în Italia renascentistă.

Trădări, omoruri, corupție cât cuprinde.

Da, știu, pare că nu s-a schimbat nimic nici în prezent, dar era mai rău, de asta să fiți siguri.

Dar, recunosc, nu mă mai satur de produsele culturale ale Renașterii, fie că provin direct de atunci, fie că sunt contemporane, dar vizează acea perioadă.

Filmele reușite, de pildă, sunt prea multe, să fac chiar și o sumară trecere în revistă, mai ales că numărul sporește treptat, cea mai recentă intrare în această ilustră galerie fiind Prince of Foxes (1949).

Regizor este Henry King, specializat în pelicule care romanțează sugestiv evenimente reale (Wilson, The Song of Bernadette), iar aceasta nu face excepție.

Cesare Borgia este la apogeul puterii și se visează stăpânul absolut al Italie, iar orice orășel-stat pe care își ațintește privirea este pierdut.

Pentru a-și ușura sarcina de a ocupa un mic principat montan, condus într-un mod paternal-democratic de un conte bătrân, moderat în vorbe și fapte, Borgia îl trimite pe teren pe omul său de încredere, pentru a sluji ca agent provocator și a o seduce pe tinerica soție a liderului cetății.

Pe parcurs, sabotorul descoperă foloasele atitudinii senine a contelui, se îndrăgostește de contesa cea frumoasă și virtuoasă și se atașează de comunitatea care l-a primit cu brațele deschise.

O aventură previzibilă, dar antrenantă, agreabilă și somptuoasă din toate punctele de vedere.

Filmat în mare parte în Italia, Prince of Foxes a fost atât de scump, încât încât atotputernicul șef al studiourilor 20th Century Fox a decis să nu îl realizeze color, ci alb-negru, ca să mai reducă din costuri.

Posteritatea se întreabă astfel cât de spectaculos ar fi fost, dacă ar fi urmat coloratura unui The Agony and the Ecstasy, de pildă.

Îndrăznesc să spun că tocmai distincția pe care o conferă imaginea alb-negru sporește pitorescul costumelor, decorurilor sau peisajelor, culminând cu acele creste ca niște cuiburi de vultur din San Marino.

Cadrul material fastuos e înnobilat de interpretări reușite.

Filmul a fost neîndoios construit pentru a pune în valoare virilitatea și expresivitatea lui Tyrone Power, care se achită de sarcină cu dedicare și aplomb.

Restul distribuției, în care regăsim o combinație reușită de actori italieni și hollywoodieni (printre care și Everett Sloane, vechi colaborator al celui evocat mai jos), e, de asemenea, la înălțimea provocării.

Dar, pentru mine, plăcerea s-a concentrat în principal în a-l urmări pe Orson Welles întruchipându-l pe Cesare Borgia.

Nu doar că acest mare om de film a înțeles să-și îmbrace personajul cu acel aer luciferic și charismatic care l-a caracterizat și pe personajul real, însă între cei doi existau numeroase asemănări.

Personalități puternice, narcisiste, dominatoare, deloc de încredere, cu ambiții supraomenești.

Și unul, și altul au eșuat, dar și-au asigurat locul în istorie.

Prince of Foxes oferă aceeași plăcere cu a explora colțuri mai puține știute ale Italiei.

Uitate de lume, adăpostesc bijuterii de artă care te lasă mut de încântare.

O tragedie perpetuă

By Iulian in Filme 0 Comment

Conflictul israeliano-palestinian care a reizbucnit cu o ferocitate care a surprins pe toată lumea mi-a adus aminte, printre altele, de un film palestinian intitulat Omar.

Realizat acum zece ani, îmi pare acum la fel de actual, în principal prin concluzia că acolo, pe acele meleaguri aride și încărcate de istorie, se petrece o tragedie perpetuă.

Povestea este a personajului eponim, tânăr palestinian moderat, care se vede prins în mrejele unor intrigi care îi opun pe prietenii și compatrioții cu o atitudine militantă și autoritățile israeliene, care îl forțează să le furnizeze informații.

Scris și regizat cu o mână fermă de Hany Abu-Assad, filmul are marea calitate că te ține atât de strâns în ghearele unei tensiuni filmice autentice, încât aproape că pierzi din vedere cât de dureros e mesaju-i de căpătâi.

Războiul ucide fizic, dar victime sunt și iubirea, camaraderia, încrederea și simpla dorință de a trăi.

Iar vinovații nu pot fi arătați cu degetul, pentru că Omar are o remarcabilă ambiguitate, nu îi demonizează pe unii și nici nu îi martirizează pe ceilalți.

Singura constantă e compasiunea pe care o simți pentru protagonist, jucat cu expresivitate reținută excepțională de Adam Bakri.

În modul cum bruma de fericire îi e tulburată de evenimente asupra cărora nu are nicio putere se găsește concentrată tragedia israelienilor scoși din case de cei din Hamas sau de palestinienii care s-au trezit bombardați de aviația Israelului.

Războiul care își consumă acum încă un sângeros act este drama omenirii în chintesența ei.

Și mă tem că nu se va sfârși decât odată cu sfârșitul omenirii.

We, Robots

By Iulian in Filme 0 Comment

Ce înseamnă să fii creator în zilele noastre?

Mai poți plăsmui ceva cu totul original?

Sau merită să fii numit astfel chiar când sorbi ideatic din multe izvoare?

Acestea erau câteva dintre gândurile care îmi străbăteau mintea în timp ce urmăream The Creator, un film SF care nu face un secret din sursele-i multiple.

Terminator, Blade Runner, District 9, Mercury Rising, The Windup Girl și vasta operă asimoviană cu această tematică sunt referințele pe care le-am identificat eu însumi fără să fac vreun efort special în acest sens.

Dar pelicula lui Gareth Edwards nu e o simplă clonă, pierdută în războiului stelelor al creațiilor de gen, și beneficiază de destule calități care să o recomande.

Povestea este a anti-eroului singuratic și dezamăgit, care își vede loialitatea pusă la la încercare, când îi iese în cale un copil din tabăra adversă, pe care are misiunea să îl lichideze, dar pe care alege să îl protejeze.

Totul are loc pe fondul unui conflict global dintre oamenii organici și replicanții și androizii înzestrați cu inteligență artificială.

Realizarea tehnică e primul lucru pe care îl remarci la The Creator. Ca și în Rogue One, Gareth Edwards optează pentru efecte speciale care au corporalitate și care nu sunt sunt umbre străvezii proiectate pe nelipsitul ecran verde. Unele peisaje, de la metropole futuriste la piscuri himalayene, sunt de-a dreptul poetice.

Apoi, mi s-a părut foarte bine punctat un paradox de care nu e străină nici lumea reală și imediată în care trăim.

Deși universul din The Creator este populat de roboți, acțiunea este pusă în mișcare și deturnată de emoții pur omenești: iubire, ură, paranoia, regrete, aspirații și multe alte din panoplia simțămintelor care mută roți și stele, pornesc războaie și comit orori.

Pentru a reda aceste emoții, e nevoie de o distribuție competentă, iar The Creator o are.

Vitalitatea cu reușite accente dramatice a lui John David Washington nu mi-era străină și nu puține au fost momentele când pe chipul lui am regăsit expresivitatea ilustrului său tată.

Vedeta filmului este însă copila Madeleine Yuna Voyles, care, la doar nouă ani, știe să arboreze un aer vag androgin, necesar condiției androide, și să îmbine drăgălășenia cu amenințarea aluzivă, ca într-o versiune asiatică de The Omen.

Am regăsit cu plăcere ținuta impunătoare și timbrul vocale aparte ale lui Ken Watanabe, iar energia izvorâtă din ură a milităresei jucate de oscarizata Allison Janney e aproape palpabilă.

Deși diferă în multe privințe, The Creator și cel mai recent film Mission Impossible au ceva în comun.

Prin intermediul divertismentului, subliniază cea mai recentă angoasă a umanității – relația cu Inteligența Artificială.

Voi fi oare creatori ai unui destin demiurgic sau artizani ai propriei distrugeri?

Apropieri și depărtări

By Iulian in Filme 0 Comment

Vă rog să-mi explicați ceva.

Cum se face că din una dintre țările cu cele mai mari probleme cu natalitatea, unde părinții nu mai știu ce să facă să-și împingă odraslele într-o relație, vin cele mai frumoase povești de dragoste ale ultimelor decenii?

My Sassy Girl, Decision to Leave, iar acum Past Lives.

Asta ca să mă limitez doar la Coreea de Sud, și să nu mă aventurez spre alte meleaguri asiatice, la fel de productive la rându-le.

Pelicula de față, scrisă și regizată de Celine Song cu acea dedicare pe care numai o operă proprie o poate suscita (vezi The Father al lui Florian Zeller), este o elegie a imposibilității care face dragostea înălțătoare.

Fata și băiatul sunt colegi de clasă.

Sunt rivali la învățătură, dar se plac reciproc mult de tot.

Din păcate, familia ei emigrează și legătura lor se rupe.

Sau poate că nu.

Peste mai bine de o decadă se regăsesc online, iar flacăra iubirii se reaprinde, mediată de tehnologie.

Din păcate, ambițiile profesionale ale fiecăruia sunt divergente și legătura lor se rupe.

Sau poate că nu.

După încă o decadă, el, matur și coreean până în măduva oaselor, călătorește la New York pentru a o vedea pe ea, matură, măritată și americanizată puternic.

Ce se va întâmpla între cei doi?

Vă las să descoperiți singuri și mă concentrez doar să vă dau motive să o faceți.

Primo, mai rar se poate întâlni un film în care verbalul și non-verbalul (gestica și proxemica) să se afle într-un asemenea sublim echilibru.

Da, vorbele sunt importante, dar ce greutate dobândesc când privirea alunecă într-o parte, când un umăr se întoarce ușor, când pașii încetinesc!

Toate acestea se dezvăluie cu o claritate care nu e întrecută decât de subtilitatea cu care triumviratul de interpreți (Great Lee – Nora, Teo Yoo – Hae Sung și John Magaro – Arthur) le redă.

Secundo, pentru Celine Song acesta este primul film de lungmetraj. Nu mai are la activ decât niște episoade de serial.

Cu toate acestea, cineasta coreeano-canadiană manifestă un control al celei de-a șaptea arte precum un realizator de top cu câteva decenii de activitate în branșă

Skype-ul, programul ăsta de comunicare care mi-a mâncat zilele cu defecțiunile lui când ai mai mare nevoie de el, devine aproape glorios prin modul cum facilitează idila ipostazelor studențești ale protagoniștilor.

Peisaje urbane din metropola new-yorkeză, familiare grație agitatelor producții hollywoodiene, devin sub atingerea lui Celine Song de-a dreptul poetice, cu nimic mai prejos decât cele din Veneția sau Paris.

Iar dacă ar fi aleg una dintre multele secvențe memorabile din Past Lives, aceea este cea a coloanei de așteptare la îmbarcarea spre Liberty Island. În ea e, comprimată, magia irepetabilă a cinematografiei.

Terțo, deși destinele pe care le urmărește sunt profund individuale, filmul ne lasă să întrezărim o amplă frescă a distanței dintre oameni.

Nu doar cea fizică, materială, ci și culturală.

Inocenți în egală măsură, cei doi copii evoluează în societăți diferite și se îmbibă de valorile și mentalitățile respective, chiar dacă personalitățile și sentimentele le rămân aceleași.

Fiecare pas făcut într-o altă direcție dublează depărtarea dintre doi oameni.

Nici eu nu sunt străin de efectele acestui proces inexorabil.

Dacă vă știți cu răbdare, mergeți la Past Lives.

Dacă vă știți fără răbdare, mergeți la Past Lives.

Veți descoperi că o capodoperă te ajută să te oprești în loc, ca să asculți, să vezi și să simți.

Lady Agatha meets Lord Horace

By Iulian in Filme 0 Comment

Cârcotașii spun că Hercule Poirot al lui Kenneth Branagh și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul.

Eu spun că de-abia acum, cu A Haunting in Venice, a căpătat o viață a sa.

Precedentele două ecranizări ale nord-irlandezului – Murder on the Orient Express și Death on the Nile – aveau de dus greaua povară a unor predecesori iluștri.

Acum, Branagh este liber să se joace și o face într-un mod încântător.

Prima sa decizie inspirată a fost să mute acțiunea din tradiționalul conac englezesc într-un palat venețian.

Veneția!

Acest oraș fascinant, pitoresc la suprafață, dar lugubru în măruntaie.

Apoi, având și sprijinul intrigii în sine, plasate în preajma Halloweenului, a îmbogățit schema clasică a Agathei Christie – una, două crimuțe, suspecți blocați în același loc, aparențe înșelătoare și dezvăluiri bine dozate – cu o atmosferă parcă desprinsă dintr-un roman gotic clasic, cu fantome, blesteme și camere în care nu ești niciodată singur.

Și pentru că Veneția are deja propria-i moștenire de artă și decadență, Branagh-regizorul nu mai are nevoie să imprime mizanscenei acel luciu apăsat din precedentele pelicule, iar rezultatul este desăvârșit din punct de vedere estetic.

Funcționează această întâlnire între cerebral și mistic?

Ba chiar bine de tot!

Poate nu întâmplător, din noianul de scene memorabile ale filmului, una se distinge – prima întâlnire dintre Poirot și vorbitoarea cu morții jucată cu mult stil de proaspăt oscarizata Michelle Yeoh.

Material și spiritual, scepticism și superstiție, e practic tensiunea perpetuă în care ne desfășurăm existența.

Un duel de o grandoare discretă, prilejuit de farmecul a doi mari interpreți.

Nici ceilalți actori nu sunt de lepădat. Tina Fey, Kelly Reilly, Camille Cottin, Riccardo Scamarcio, Ali Khan, Emma Laird, Kyle Allen sau Jamie Dornan (care își perfectează reabilitarea de după Fifty Shades of Grey) compun acel colectiv de figuri interesante și dubioase indispensabil oricărui mister agathachristian.

Cât despre puștiul Jude Hill, mai să nu-l recunosc în acest rol de Dexter (cel din desenele animate) pe băietanul adorabil din Belfast. Kenneth Branagh nu l-a ales acolo doar pentru drăgălășenie, ci pentru un talent în toată legea.

A Haunting in Venice îmi va bântui gândurile ceva timp de-acum încolo.

Dar nu mă va înfricoșa.

Dimpotrivă, îmi va face plăcere.

Ca la noi, la toată lumea

By Iulian in Filme 0 Comment

1989.

2023.

O distanță temporală de peste trei decenii, suficientă să estompeze și să cicatrizeze un eveniment major din istoria României, dar nu într-atât, încât să nu mai suscite un interes expiator.

Această privire peste timp, sigură, dar nu total detașată, a dat rod în Libertate al lui Tudor Giurgiu.

Pelicula este o frescă de amploare a haosului sângeros din Sibiu, începând cu decembrie 1989, când apropierea dintre sediile Miliției, Armatei și Securității a dus la schimburi de focuri în care au murit oameni din toate părțile, și care a rezultat în arestarea altora, de asemenea, din toate părțile.

Se va vorbi mult despre valoarea documentară a acestei producții. Probabil că vor fi laude din nenumărate direcții (chiar și numai poveștile pe care le-am auzit eu însumi îi confirmă veridicitatea), dar și unele acuze referitoare la ficționalizare sau omisiuni, după cum însuși Tudor Giurgiu mărturisea că ar fi primit în cadrul diverselor proiecții din țară.

Mie, unuia, mi se pare că întâia calitate a filmului este valoarea sa universală.

Da, e vorba despre românii și revoluția lor, dar arbitrariul, paranoia, debandada, estomparea liniilor dintre dușmani și aliați, oportunismul odios, disoluția autorității și tot restul manifestărilor omenești și sociale care însoțesc astfel de cataclisme antropice sunt recognoscibile de oriunde din lume.

Tudor Giurgiu și echipa sa au dreptate când merg pe la diverse festivaluri internaționale cu creația lor. Li se vor recunoaște meritele artistice, atât cele legate de realizare, cât și faptul că au surprins o variantă locală a unui mecanism istoric care se poate întoarce la momente din Roma antică, din perioade de interregn papal, din Revoluția franceză sau Revoluția culturală din China.

Stilistic și narativ, Libertate e structurat în două.

Prima parte, cea a violenței fizice și a confruntării armate e intensă, derutantă senzorial și brutală fără menajamente. Suntem departe de faimosul Nou Val Românesc cinematografic, cu cadre prelungi, statice, cu supe sorbite zgomotos.

Lucrurile se întâmplă, iar tu, spectatorul, te ții de ele cum poți și nu speri decât să supraviețuiești. Material, nu știu cât de realist e filmul, dar senzația asta trebuie să fie autentică, fără doar și poate.

Spre cinstea ei, regia acestei bucăți m-a trimis cu gândul la o secvență antologică din Children of Men sau la întreg coșmarul din Black Hawk Down.

Cea de-a doua parte a peliculei domolește ritmul acțiunii, fără a-l lăsa să treneze și îl mută într-un univers carceral inedit – un bazin de înot gol.

În deja îndelungata sa istorie, cinematografie a adunat destule ipostaze ale acestui gen filmic, dar, și eliberat de orice mândrie patriotică, nu ezit să mă declar profund impresionat de amploarea ecosistemului de tipologii umane pe care Tudor Giurgiu îl compune și îl strunește fără greșeală.

Sunt multe personaje în Libertate, atât de multe, în a le reține și organiza mental, m-a ajutat că în foarte multe dintre roluri am regăsit actori pe care îi știam de aiurea. De fapt, aceasta a fost una dintre micile plăceri ale filmului, a-i dibui pe cât mai mulți, precum în The Longest Day, care colcăie de staruri.

Ha, uite-l pe Marius Manole în rol de doctor, nu prea îi merge.

Pe tipul ăla îl știu din Nunta lui Krecinski.

Ăsta e Papadopol, s-a cam îngrășat.

Iulian Postelnicu din Oameni de treabă, la fel de expresiv în felu-i placid.

Ăsta e puștanul din Un pas în urma serafimilor, văd că prestația bună de-acolo n-a fost o întâmplare.

Toma Cuzin, sfâșietor ca într-o tragedie antică.

Mirela Oprișor, oricând te poți baza pe ea.

Andi Vasluianu, nu putea să lipsească, în prima scenă nu prea e convingător, dar a doua îi iese de minune.

Și tot așa.

Bineînțeles, pentru craiovenii ca mine, Libertate prezintă un interes special din punct de vedere actoricesc, pentru că protagonist este Alex Calangiu de la Teatrul Național ”Marin Sorescu”.

O alegere inspirată, pentru că figura-i încruntată, care nu i-a servit prea bine într-o comedie precum Avarul, duce aici foarte bine prim-planurile pe care Tudor Giurgiu i le oferă cu larghețe, devenind astfel punctul focal al filmului și principala sa sursă de ambivalență.

A fost sau n-a fost?

Nu vom ști niciodată pe deplin.

Ce știm cu siguranță e că românii au făcut un film matur, cu care putem ieși oriunde în lume.

Și la Oscaruri, și la Film în sat.

Sursă imagini: www.cinemagia.ro.

Gazdă a acestei avanpremiere ne-a fost Cinema Inspire Craiova, care va aduce filmul pentru marele public începând cu 5 octombrie 2023.

Amintiri de famiglie

By Iulian in Filme 0 Comment

În ampla operă a lui Federico Fellini, apostol al lirismului cinematografic alb-negru, Amarcord se distinge drept o creație foarte colorată.

Nu doar grație cromaticii desăvârșite, ci și naturii personajelor și situațiilor înfățișate.

Filmul fellinian m-a ajutat să înțeleg mai bine și demersul lui Paolo Sorrentino în È stata la mano di Dio. Cineastul deja consacrat se uită în trecut și ne furnizează un fel de autobiografie vag înșelătoare, care se vrea a fi o frescă a microcosmosului unde s-a format, dar și o explicație a preocupărilor, angoaselor și stilului său.

De aceea, Amarcord (care s-ar putea traduce drept Îmi amintesc) nu merită puricat pentru coerență. Așa cum mecanismul memoriei este departe de a fi linear sau structurat ca o bibliotecă, așa și modul cum își compune Fellini pelicula este tributar zbânțuielii unei anamneze naturale.

Fiecare dintre vignetele pe care regizorul le realizează cu o grijă mai mare decât pare la prima vedere are ceva de oferit.

Unele sunt nerușinate.

Unele sunt tulburătoare.

Altele sunt înduioșătoare.

Figurile care îl înconjoară pe protagonist, un adolescent în care se deșteaptă mugurii erotici și care face toate tâmpeniile specifice vârstei, sunt arhetipale: părinți colerici, un fel de Malena de Rimini, unchiul fante de Obor (sau Piazza, cum o fi la ei), preotul paroh plictisit, activiștii fasciști săraci cu duhul și alții pe care îi știm de aievea sau din alte creații din vasta cinematografie italiană.

Captivante separat, momentele din Amarcord impresionează prin modul cum evoluează. Primele sunt rocambolești, au ceva de farsă și sunt distractive cum rar găsești în filmografia lui Fellini. Pe măsură ce timpul trece și copilăria se deplasează spre maturitate, devin mai elegiace, unele chiar triste.

Amarcord e povestea inevitabilei izgoniri din Paradis.

Fiecare dintre noi a trăit-o, mai lin sau mai abrupt.