20 de ani, 20 de motive că Attack of the Clones nu e chiar infect

Se îndeplinesc 20 de ani de când a fost lansat Star Wars: Episode II – Attack of the Clones, care, la vremea respectivă, mi s-a părut un monument de inepție.

Încă am această impresie, dar, după apariția Episoadelor VII, VIII și IX, mi-am dat seama că în predecesorul atât de stigmatizat pot găsi un număr de lucruri pozitive cel puțin egal cu vârsta-i deja venerabilă.

1. Hayden Christensen – figura deopotrivă de ingenuă și de luciferică sunt adecvate pentru a-l reda pe acela care e la cumpănă între partea luminoasă și cea întunecată a Forței.

2. Urmărirea de pe Coruscant.

3. Creșa de clone.

4. Înfruntarea dintre Obi-Want Kenobi și Jango Fett pe planeta ploioasă Kamino.

6. Jocul spațial de-a șoarecele și pisica între aceiași doi în câmpul de asteroizi.

7. Idila câmpenească dintre Anakin și Padme, sursă inepuizabilă de meme-uri.

8. Peripețiilor lor în fabrica de droizi.

9. Sir Christopher Lee drept Contele Dooku: vocea, prestanța, legenda.

10. I don’t like sand. It’s coarse and rough and irritating and it gets everywhere.

11. Padme îl pupă pe Anakin după replica de mai sus.

12. Contele Dooku îl ispitește pe Obi-Wan Kenobi cu adevărul.

13. Figurile liderilor separatiștilor, parcă desprinse din imaginația unui Hayao Miyazaki.

14. Clănțănitul limbii Geonosienilor (un Youtuber chiar dă lecții pentru cei interesați aici).

15. Schimbul ăsta de replici în secvența din arenă: What about Padme? She seems to be on top of things.

16. The Bad Mother F*cker himself Mace Windu wielding a purple lighsaber. Purple!

17. Învălmășeala aia de luptă, cu vehicule și arme care mai de care mai ridicole.

18. Jar Jar Binks cerând să i se dea puteri depline Cancelarului Palpatine, consolidându-și ipostaza de cel mai detestat personaj din saga Star Wars și alimentând acea ipoteză care îl înconjoară, încă neconfirmată, dar nici neinfirmată de realizatori.

19. Pohta ce-a pohtit o omenire întreagă începând din 1980 – Maestrul Yoda cu sabia laser!

20. Ceremonia nupțială de la final, un vremelnic strop de fericire într-un ocean de evenimente întunecate, așa cum e existența noastră de altfel.

Ce atâta profunzime, mai hai și bubuială

Când Roland Emmerich se apucă de treabă, e clar că Terra a dat de belea.

Independence Day, Godzilla, The Day after Tomorrow, 2012.

Cataclisme agreabile, nu-i așa?

Lor li se adaugă Moonfall, la fel de ridicol, la fel de spectaculos, la fel de eficient în a te face să suspenzi logica și să activezi distracția.

Luna, satelitul nostru natural (oareeeee?!?), își schimbă traiectoria, iar asta atrage după sine o suită de dezastre naturale nasoale.

Dar stați, asta nu e tot!

Înăuntru corpului celest s-a aciuat o entitate extraterestră, care a pus gând rău omenirii, iar pentru a o combate, vajnicele forțe americane de la NASA, cu largul concurs al prietenilor chinezi (am citat din film, nu sunt ironic), trimit o navetă rablagită într-acolo, pentru a o combate și a salva ce mai rămâne din civilizația umană, căreia încep să-i cadă bucăți de moloz selenar în cap.

Personajele vin cu proprii demoni, vag și șablonard schițați, pentru că Emmerich are înțelepciunea de a înțelege că am venit la Moonfall să sondăm scoarța și mantaua Lunii, nu abisul sufletului omenesc. Evident, tot ce e chestiune restantă psihologic se reglează în timpul acțiunii furibunde.

Remarcabil din partea realizatorilor este că aceste figuri schematice și puse pe goană reușesc cumva să se individualizeze și să devină familiare, astfel încât chiar începi să chibițezi pentru supraviețuirea lor, ceea ce nu se întâmplă, bunăoară, în cazul celor din Don’t Look Up, pe care îi pândește o năpastă similară.

Ajuns aici nu pot să nu afirm că, spre deosebire de Adam McKay, care îi consideră pe cei mai mulți oameni proști, Roland Emmerich are încredere că spectatorii nu vor lua în serios trăsnăile pe care le propune, altminteri periculos de apropiate de teorii conspiraționiste pe care le-am auzit aievea.

Protagoniști în Moonfall ar fi cam trei: Halle Berry, pusă comandant, pentru că e femeie și e neagră, dedicată părții de SUA care l-a votat pe Biden, dar, de fapt, lipsită de orice foflei; Patrick Wilson, masculul vivace, alb, în blugi și ciocate, dedicat părții de SUA care l-a votat pe Trump, mai pe problemă decât omoloaga de mai sus; John Bradley, dedicat acelei părți de SUA care e supraponderală și stă mult pe telefon, așadar cu cel mai amplu public țintă, constituind, de departe, cel mai savuros personaj al peliculei.

Nu numai că are ponderea cea mai ridicată de replici haioase (I love Elon!), dar ipostaza sa de Casandră rotofeie e o glumă ambivalentă și mi-aduce aminte de discuția cu un domn cu care lucrez de mai mult timp.

Nu mă întrebați cum, dar, la un moment dat, ne-am pomenit vorbind despre cei care cred în extratereștri. M-am mirat foarte, auzind cum dumnealui, om cu picioarele bine înfipte pe pământ, îmi spune cu zâmbetul pe buze:

– Iulian, eu, unul, nu cred, dar nu contrazic pe nimeni. Nu se știe niciodată.

Așa și cu Moonfall.

Merită văzut, poate îi catalizează vreunuia epifania care ne scapă de încălzirea globală, de discrepanța în creștere dintre bogați și săraci, de războiul nuclear sau de vreo AI pe care o apucă năbădăile.

Sau poate vă distrați pe cinste.

Tot e un câștig pentru omenire.

Cătinel, cătinel, către Shakespeare (2)

După Cleopatra lui Joseph M. Mankiewicz, nu cred că m-a deranjat vreodată scorul atât de mic de pe IMDb al vreunui film cum se cu Renaissance Man.

Discuția în jurul relevanței acestui indicator este amplă, iar în cazul colosalei producții din 1963 lucrurile s-au aranjat un pic (a ajuns la un decent 7), însă în cazul celei din 1994 a lui Penny Marshall stau încă rău.

Friends, Romans, countrymen, lend me your ears, ca să vă explic de ce ar merita să ne mobilizăm un pic într-un sporirea acelui 6.2 profund nedrept.

Protagonistul este Danny DeVito, un actor pe care n-ai cum să nu-l îndrăgești, în rol de om de afaceri scăpătat, care n-are încotro decât să accepte o slujbă foarte ingrată – postul de profesor menit să-i aducă pe linia de plutire pe recruții cei mai recalcitranți dintr-o unitate militară, încât aceștia să treacă examenele și să poată absolvi stagiul.

Evident, elevii sunt care mai de care mai problematici și, în lipsă de alte soluții, dascălul se apucă să le citească din Hamlet.

Din acel moment le captează atenția, ca și pe a noastră, de altfel, iar rezultatele sunt, nicio surpriză, înălțătoare.

Schema e clasică, însă scenariul semnat de Jim Burstein e atât de savuros chiar și în toate clișeele și atât de inteligent în a dezghioca înțelesuri din piesa lui Shakespeare, încât mi-aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri că filmul ăsta a fost mai bun ca orice curs pe care l-am avut la facultate unde, zice-se, am studiat opera Bardului.

Totul e, bineînțeles, adaptat universului cazon, toate culminând cu faimosul discurs din Henry V, recitat cu o asemenea dăruire de către unul dintre actori, încât un Laurence Olivier sau un Kenneth Branagh ar înclina capul a aprobare ascultându-l.

Ca urmare, vă solicit să vă faceți cont pe IMDb, dacă nu aveți deja, și să dați o notă cât vă lasă inima de mare pentru Renaissance Man, pentru că e un model de pedagogie și de umanitate.

Iar dacă încă nu sunteți pe deplin convinși, să vă mai spun că în acest film și-a făcut debutul actoricesc Mark Wahlberg, precum și că, la un moment dat, profu’ și învățăceii lui mărșăluiesc prin unitate cântând următoarele:

Profu’: Hamlet’s mama, she’s a queen.

În cor: Hamlet’s mama, she’s a queen.

Profu’: Buys it in the final scene.

În cor: Buys it in the final scene.

Profu’: Drinks a glass of funky wine.

În cor: Drinks a glass of funky wine.

Profu’: Now she’s Satan’s valentine.

În cor: Now she’s Satan’s valentine.

#acedesiguranță de la Soare Răsare

Acum puțin timp scriam despre un spectacol-instalație realizat de Bobi Pricop, #acedesiguranță.

Metafora foarte inspirată din titlu se referă la modul cum tinerii de astăzi reușesc să își țină viața întreagă cu ajutorul rețelelor sociale, cu mențiunea că soluția nu e nici pe de departe cea mai trainică sau mai viabilă.

De la aceeași idee pornește și Belle, un film japonez de animație regizat și scris de Mamoru Hasoda, care, de asemenea, are un titlu mai generos în sensuri decât pare la prima vedere.

Belle este numele avatarului pe care o adolescentă sfioasă nevoie mare și purtând povara pierderii mamei îl adoptă într-o metavers numit ”U” (a se pronunța ca în engleză) și care îi prilejuiește în lumea digitală exact debușeul care îi lipsește în cea reală.

De la punct, narațiunea deschide și o cale către nemuritoarea poveste a Frumoasei și a Bestiei, mai precis versiunea legendară a celor de la Disney, pe care Hosoda o reconstituie și o omagiază în moduri sublime.

Ca o paranteză, am fost la film împreună cu un amic mult mai tânăr, care a pufnit la scenele acestea, considerându-le exagerat de siropoase sau, ca să-l citez exact, ”random”. Pentru mine, însă, componenta aceasta a filmului a fost nu doar ocazia să călătoresc în trecut, ci și să simt foarte reconfortanta senzație că lucrurile cu adevărat frumoase vor reveni de-a pururi în atenția noastră.

Ca la orice anime, nu duce lipsă de tropi stilistici sau ideatici ai genului: adolescenți cu reacțiile lor hiperbolizate, guri căscate, ochi mari, roșeața subită a obrajilor, deplasări schematice, tot tacâmul pe care eu, membru al generației din grupa de risc care a crescut cu Sandy Bell, am ajuns să le consider un bun de patrimoniu intangibil.

Însă Belle vine și cu o exuberanță vizuală greu de descris în cuvinte, descătușată pe deplin în universul virtual. Și nu doar imaginația debordantă impresionează, ci și utilizarea ei judicioasă. Totul e bombastic, dar nimic nu e nelalocul lui, e expresia impecabilă a libertății pe care o oferă tehnologia și o explicație peremptorie a puterii ei de seducție.

Filmul operează pe atât de multe planuri, de la fantezie la realism, de la dramă intimă la frescă socială, încât pari uneori tentat să crezi că realizatorii s-au întins mai mult decât le e plapuma și l-au scăpat de sub control.

Dar nu, toate converg natural și, înainte de finalul cu o morală firească și oarecum previzibilă, există o scenă sfâșietor de frumoasă, în care realul și virtualul se suprapun, în care cele două lumi pe care deja le consideră antinomice își dau mâna pentru a ne arăta cum putem să fim mai buni.

Mai buni cu noi înșine și mai buni cu ceilalți.

La vita e Belle!

Cătinel, cătinel, către Shakespeare

Când spui Kurosawa și Shakespeare, te gândești la Ran și Kumonosu-jo.

Însă mai există o peliculă în care marele regizor nipon a preluat idei, personaje și conflicte morale din opera bardului de pe Stratford-upon-Avon.

Ce-i drept, Warui yatsu hodo yoku nemuru (Escrocii dorm în pace) are particularitatea că doar pornește de la o premisă shakespeariană, pentru ca treptat să compună o frescă socio-morală care trebuie să fi produs un cutremur serios când a fost dezvelită publicului.

Un bărbat încă tânăr se căsătorește cu fiica fragilă a unui director de top într-o corporație japoneză, ca să aibă acces la informații din interior și să se răzbune pentru moartea tatălui său, provocată mai mult sau mai mult puțin direct de cei din vârful organizației cu ani înainte.

Îi recunoaștem, bineînțeles, pe Hamlet, pe un hibrid de Polonius-Claudius, pe Ofelia sau Laertes în persoana fratelui miresei, un tip cam zurbagiu, dar care își iubește nespus sora, iar acestora li se adaugă o superbă reinterpretare a motivului stafiei, cu trimiteri mai degrabă la apariția celei a lui Banquo în fața lui Macbeth.

Ca protagonist, Toshiro Mifune reduce simțitor turațiile expresivității din alte roluri emblematice, însă e abordarea adecvată pentru duplicitatea pe care o are de redat. Ceilalți actori sunt pe măsură de inspirați, iar ca exemplu nu pot să nu-l amintesc pe Takashi Shimura, pe care îl știam impunător ca lider al Celor șapte samurai sau înălțător în Ikiru, dar pe care l-am regăsit drept meschin și odios de slugarnic aici.

Filmul debutează cu scena grandioasă a nunții, impecabilă nu doar din punct de vedere al realizării, ci și pentru cum stabilește antinomia dintre aparențe și esență, dintre lumea opacă a unui zaibatsu și asaltul instituțiilor juridice și mediatice asupra neregulilor pe care o adăpostește.

Această corupție instituționalizată este deopotrivă de familiară și de fascinantă, mai ales pentru un român care s-a confruntat cu ea, dacă nu a și practicat-o.

Unele aspecte par rupte din știrile pe care le-am consumat mai azi-dimineață.

Altele sunt îndepărtate, pentru că reacțiile celor prinși în angrenajul dării și luării de foloase necuvenite sunt guvernate de acel spirit japonez al obedienței oarbe față de superior.

De aici izvorăsc tragediile, dar și situațiile dilematice din film, uneori de intensitate dramatică aproape palpabilă.

Atât de mare este această încărcătură psihologică, încât e lesne de înțeles de ce finalul din Warui yatsu hodo yoku nemuru nu i-a satisfăcut pe contemporani și nu prea e nici pe placul posterității.

Nu că ar fi mai rău întocmit ideatic sau construit scenic, însă lasă același gust mult prea amar pe care l-a avut și Ace in the Hole al lui Billy Wilder.

Uneori avem nevoie să ni se spună că moralitatea va triumfa.

Ceea ce nu e garantat.

Patinajul artistic în filme

S-a încheiat Campionatul European de Patinaj de la Talinn, iar în perioada care ne desparte de competiția supremă a gheții de anul acest, Olimpiada de Iarnă de la Beijing din februarie 2022, am putea să ne umplem așteptarea urmărind câteva filme care au ca subiect acest sport minunat.

The Cutting Edge – o patinatoare râzgâiată și un fost jucător de hochei încearcă să participe împreună la proba de perechi. Scenariu neverosimil, clinciurile verbale inevitabile, idila așijderea, însă actorii (Moira Kelly și D. B. Sweeney) fac treabă bună, iar scenele de gen sunt excelent realizate. Sub acest titlu s-au mai realizat încă vreo câteva filme, iar într-unul dintre ele și face apariția însăși Oksana Baiul, campioana olimpică de la Lillehammer din 1994.

***

Blades of Glory – nu știu decât un singur film (oarecum) serios al lui Will Ferrell. Și nu e ăsta. Doi campioni la băieți, adversari înverșunați, sunt descalificați, dar găsesc o chichiță juridică prin care pot participa la olimpiadă la perechi. Cred că deja am stabilit cam ce ne așteaptă, Ferrell primește o replică pe măsură din partea lui Jon Heder, iar pelicula nu dezamăgește în aiureala ei, ba chiar e o pledoarie convingătoare pentru frumusețea acestui sport.

***

I, Tonya – Tonya Harding a rămas în istorie drept vinovată sau măcar complice la atacul asupra rivalei și colegei Nancy Kerrigan, dar aici avem măcar ocazia să întrezărim ce ansamblu de traume au împins-o spre acest traseu nefericit. Povestea are accente absurde pe alocuri, dar interpretările sunt, fără excepție, de la excelente în sus, în frunte cu odioasa Allison Janney și fabuloasa Margot Robbie (care a avut nevoie să se urâțească un pic pentru rol).

***

One in a Million – Primul din multele filme realizate la Hollywood de Sonja Henie, norvegianca triplă laureată cu aurul olimpic în era romantică a patinajului (anii ’20 – ’30). Povestea ascensiunii unei simple pasionate către culmi de glorie e secundară, atracția principală fiind reprezentată de numerele muzica-dansante pe gheață, pentru care pelicula a primit chiar o nominalizare la Oscar.

***

Carmen on Ice – suprema întâlnire dintre arta audio-vizualului și cea a patinajului. După ce câștigase cel de-al doilea aur olimpic la Calgary în 1988 chiar cu un program bazat pe opera lui Bizet, Katarina Witt era alegerea firească pentru rolul focoasei gitane, dar o altă lovitură de geniu a realizatorilor a fost să îi distribuie drept rivali pentru afecțiunea ei pe Brian Boitani și Brian Orser, al căror duel sportiv era în epocă un fel de FeDal al patinajului masculin. Filmul e fără cuvinte, dar mai sunt oare necesare, când ai asemenea artiști și asemenea muzică la dispoziție?

Tușe românești la Hollywood – Marilyn

Nu mai știu românii prea multe despre Jean Negulescu, însă un detaliu de mare noblețe s-a perpetuat fără încetare:

Românul care a lucrat cu Marilyn Monroe la Hollywood!

Asta s-a întâmplat cu ocazia realizării filmului How to Marry a Millionaire (1953), nici pe departe cea mai reușită creație a sa, dar care rămas în istoria cinematografiei drept una dintre primele producții care a utilizat sistemul CinemaScope, un fel de precursor al IMAX-ului de astăzi.

Povestea are un tipar pe care Negulescu l-a utilizat ulterior și în Three Coins in a Fountain sau The Pleasure Sekeers – trei demoazele frumușele caută să se mărite în fel și chip și sfârșesc prin a găsi dragostea adevărată.

Cu timpul împărțit între trei narațiuni, schematismul și superficialitatea situațiilor sunt inevitabile, fiind compensate parțial de prezențele elegante ale actorilor, de magnifice imagini din ”Orașul care nu doarme niciodată” și de câteva replici savuroase pe ici, pe colo.

Cele trei new-yorkeze care își împrumută grațiile ecranului celui larg sunt Betty Grable, Lauren Bacall și Marilyn Monroe.

Deși Grable era la vremea respectivă sex-simbolul consacrat și, deși Bacall pare a beneficia de partitura o idee mai răsărită intelectual, e imposibil să nu fii sedus de Monroe și de simpla, dar adorabila ei ipostază de mioapă.

Într-un interviu dat la scurt timp după prematura și tragica ei moarte (îl găsiți aici), Negulescu demonstra cât de bine i-a înțeles personalitatea zbuciumată și i-a dat una dintre cele mai bune indicații regizorale din carieră (a lui și chiar a ei):

Marilyn, don’t try to sell the sex. You are sex. You are the institution of sex. The only key to this part is that you are blind as a bat without glasses.

Și ce dreptate a avut!

Marilyn Monroe din How to Marry a Millionaire e departe de senzualitatea asumată din Gentlemen Prefer Blondes sau cea naivă din Some Like It Hot. Aici frumusețea e un sprijin pentru interpretare, nu un scop în sine.

Nu încearcă să fie steaua strălucitoare a filmului, ci devine asta prin drăgălășenie și inocență și compasiunea amuzată pe care o inspiră.

Pentru scurt timp uiți toată concupiscența și drama care i-au înconjurat viața și te simți bine.

Iar pentru asta avem a-i mulțumi și craioveanului nostru Jean Negulescu.

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Tușe românești la Hollywood (Preafrumoasa Sophia)

Tușe românești la Hollywood (Muzică și nevroze)

Tușe românești la Hollywood (Dezastrul)

Tușe românești la Hollywood (Noir-ul).

Dacă Europa își are ipocriții ei, de ce să nu avem și noi ipocriții noștri?

Perfetti sconosciuti este un film italian din 2016, realizat de Paolo Genovese și care a venit cu o idee ingenioasă și crudă.

La o reuniune, un grup de prieteni constând din cupluri căsătorite de vârsta a doua convine să joace un fel de Adevăr ca provocare, adică să împărtășească orice mesaj primit pe telefon și să răspundă de față cu ceilalți la orice fel de apel.

Inevitabil, se dezlănțuie o sarabandă de dezvăluiri și momente nasoale, care pun la grea încercare trăinicia relațiilor respective.

Pelicula a fost reluată și refăcută de cinematografiile, țineți-vă bine, greacă, spaniolă, turcă, chineză, franceză, rusă, ungară, poloneză, armeană, germană, mexicană, vietnameză, japoneză, olandeză, israeliană, ceho-slovacă și mai e în lucru în alte cîteva.

Și, dacă la un Campionat Mondial de Fotbal nu o să mai participăm până la Paștele Cailor, măcar aici bifează prezența și România, cu producția intitulată Complet necunoscuți.

Esența e aceeași, dar, deși nu am văzut originalul, bănuiesc că unele aspecte sunt adaptate plaiurilor mioritice, mai ales la nivel de limbaj, care este din partea locului în toate detaliile lui.

Colectivul de actori este bine selecționat și se achită de sarcinile interpretative aferente, regia lui Octavian Strunilă e impecabilă în limitele impuse de natura dramaturgică a scenariului, iar trama narativă suscită fix ce își propune – o permanentă senzație de jenă, punctată pe ici, pe colo, de hohote sănătoase de râs, precum și de una, două epifanii inteligente.

Întrebarea care se impune este:

Era oare necesar să avem filmul ăsta și în română?

Iar răspunsul meu este un fără echivoc da.

Da, pentru că tehnologia ne-a invadat și nouă viețile și, mai mult decât oricând în istoria ființei umane, ne pune în situația de a ne construi universuri invizibile, care deseori contravin imaginii pe care vrem să o scoatem la înaintare.

Altfel spus, avem neîntrerupte prilejuri să ne manifestăm ipocrizia, iar cei mai mulți dintre noi nu le pierdem.

Iar palma asta merită dată și în română.

Robert Eggers are mare încredere în oameni

Făcând The Lighthouse, Robert Eggers a dat dovadă de multă încredere în oameni.

Încredere că nu o să-l urască aceia care cred că un film este numai despre distracție facilă.

Încredere că nu o să-l deteste aceia care nu suportă să vadă degradarea fizică și morală a omului.

Încredere că n-o să se uite urât la el aceia care consideră că imaginea alb-negru e rezervată peliculelor cu subiect nobil sau elegant.

Încredere că n-o să-i poarte pică aceia care văd în faleze și faruri doar peisaje idilice, nu locuri ale pierzaniei.

Încredere că n-o să-l linșeze fanele lui Robert Pattison care îl știu doar din Twilight.

Încredere că n-o să se burzuluiască la el iubitorii de pescăruși.

Încredere că n-o să-l pizmuiască adoratorii Păsărilor lui Hitchcock, pentru că acelea de aici le fac pe cele din filmul lui Hitchcock să pară duioase.

Încredere că n-o să-i poarte sâmbetele aceia pe care i-a devastat emoțional izolarea din pandemie, pe care parcă a prefațat-o cu acest film (apărut în 2019).

Încredere că n-o să-i poarte râcă aceia care, crezând că știu engleză, o să fie doborâți de limbajul arhaic și marinăresc pe care îl folosesc cele două personaje.

Încredere că n-o să fie dușmănit de aceia care n-o văd ca sirenă decât pe Ariel a celor de la Disney.

Încredere că o să mai lucreze vreun actor cu el, după ce le-a făcut lui Willem Dafoe și Robert Pattinson.

Nu știu despre alții, dar eu, unul, nu i-am înșelat încrederea lui Robert Eggers și, ca recunoștință că mi-a acordat-o, i-o ofer pe a mea necondiționată pentru noul său film, The Northman, care vine în curând, în aprilie 2021.

Aveți încredere în Robert Eggers!

Relaxați-vă și distrați-vă

Ați venit de pe o rețea socială ca să citiți despre un film care înfierează, printre altele, prostia propagată pe rețele sociale.

Vă las un răgaz de câteva clipe, să vedeți dacă puteți digera contradicția asta.

Dacă nu, mai bine vă opriți aici cu lectura, pentru că o să vă displacă și mai abitir ce urmează.

Toată vâlva digitală din jurul acestei pelicule mi-a relevat câteva categorii de săraci într-ale duhului.

Unii ar fi ăia care trag spuza pe turta lor și urlă ”Exact asta vă spuneam și eu, uite ce dreptate aveam!”, doar pentru că au impresia că au înțeles mai mult ca alții.

Alții ar fi aceia care țin morțiș să facă distincția între Noi și Ei. Ei sunt ăia proști ca în film, Noi suntem ăia deștepți care ne dăm seama de poante și nuuuuu, nu facem deloc la fel.

Apoi, mai sunt prețioșii, ăia care zic chestii de genul (citiți ținându-vă de nas, ca și cum v-ar mirosi stricat): ”Decât să vă uitați la un film mediocru, mai bine luați de-aci de la mine o recomandare de artă curată, că mă pricep!”.

Nu în ultimul rând, îi avem pe nifiliștii ostentativi, ăia care declară ritos că ei nici nu știu despre ce film e vorba, darămite să îl mai și vizioneze.

Vă mai las câteva secunde, să stabiliți dacă vă simțiți jigniți.

Dacă reușiți să înghițiți și hapul ăsta, hai să vorbim despre Don’t Look Up pe bune.

Adam McKay este un Aristofan al zilelor noastre.

Și-a asumat misia de a pune agora, americană în principal, față în față cu propriile defecte, în moduri ireverențioase, ingenioase, nu neapărat subtile.

A relevat climatul de lăcomie și escrocherie care a dus la criza financiară în The Big Short.

A destupat mașinațiunile belicoase ale Washingtonului în Vice.

Iar acum face mișto de era Trump, cu tot negaționismul, nepotismul și incompetența ei, bașca grandomania mogulilor din Silicon Valley, toate plasate în civilizația spectacolului, cum bine o numea Mario Vargas Llosa (vedeți, până și eu cad victimă păcatului de a mă da mare cu spoiala mea de cultură).

Spre deosebire producțiile precedente, cineastul nu mai uzează de mecanisme contrapunctale, ci lasă narațiunea, absurdă cum e ea, să curgă, iar pe parcurs dă în toți și toate cu mare poftă, beneficiind și de cele mai ample resurse de mizanscenă de până acum.

Îți plac, nu-ți plac filmele lui McKay, un aspect e incontestabil – lucrează extraordinar cu interpreții.

Da, e ușor de zis, când ai asemenea material actoricesc la dispoziție, dar tot impresionat am fost de cum și-au făcut toți treaba, de la Leonardo DiCaprio și Jenniffer Lawrence până la Arianda Grande.

Hai să zicem că Meryl Streep n-a nădușit pentru ce-are de jucat, însă e atât de mare, că și puținul ăsta e jucat cu stil, Mark Rylance drept unul dintre fondatorii Google (nu mi-aduc aminte care, îi încurc tot timpul) e adorabil de respingător și tot așa despre fiecare.

Plăcerea la Don’t Look Up vine din lucrurile mici, din replicile sublime, ba chiar vecine cu genialul, distribuite pe tot parcursul filmului și repartizate mai echitabil decât va fi vreodată averea pe planeta asta.

V-aș produce amorțeală la deget, dacă v-aș obliga să derulați, ca să le citiți pe toate, așa că las doar cu una, la care am râs de m-am prăpădit atunci și râd și acum, de nu mai nimeresc tastele.

Timothée Chalamet pe bancheta din spate a automobilului lui DiCaprio, cu plete netunse, nespălate, cu șapca întoarsă invers și foarte serios:

Mr. Mindy, can I get vulnerable in your car?

Așa că relaxați-vă și distrați-vă la Don’t Look Up, e cel mai bun lucru pe care îl puteți face pentru voi, pentru ceilalți și pentru planeta asta.