Ați venit de pe o rețea socială ca să citiți despre un film care înfierează, printre altele, prostia propagată pe rețele sociale.

Vă las un răgaz de câteva clipe, să vedeți dacă puteți digera contradicția asta.

Dacă nu, mai bine vă opriți aici cu lectura, pentru că o să vă displacă și mai abitir ce urmează.

Toată vâlva digitală din jurul acestei pelicule mi-a relevat câteva categorii de săraci într-ale duhului.

Unii ar fi ăia care trag spuza pe turta lor și urlă ”Exact asta vă spuneam și eu, uite ce dreptate aveam!”, doar pentru că au impresia că au înțeles mai mult ca alții.

Alții ar fi aceia care țin morțiș să facă distincția între Noi și Ei. Ei sunt ăia proști ca în film, Noi suntem ăia deștepți care ne dăm seama de poante și nuuuuu, nu facem deloc la fel.

Apoi, mai sunt prețioșii, ăia care zic chestii de genul (citiți ținându-vă de nas, ca și cum v-ar mirosi stricat): ”Decât să vă uitați la un film mediocru, mai bine luați de-aci de la mine o recomandare de artă curată, că mă pricep!”.

Nu în ultimul rând, îi avem pe nifiliștii ostentativi, ăia care declară ritos că ei nici nu știu despre ce film e vorba, darămite să îl mai și vizioneze.

Vă mai las câteva secunde, să stabiliți dacă vă simțiți jigniți.

Dacă reușiți să înghițiți și hapul ăsta, hai să vorbim despre Don’t Look Up pe bune.

Adam McKay este un Aristofan al zilelor noastre.

Și-a asumat misia de a pune agora, americană în principal, față în față cu propriile defecte, în moduri ireverențioase, ingenioase, nu neapărat subtile.

A relevat climatul de lăcomie și escrocherie care a dus la criza financiară în The Big Short.

A destupat mașinațiunile belicoase ale Washingtonului în Vice.

Iar acum face mișto de era Trump, cu tot negaționismul, nepotismul și incompetența ei, bașca grandomania mogulilor din Silicon Valley, toate plasate în civilizația spectacolului, cum bine o numea Mario Vargas Llosa (vedeți, până și eu cad victimă păcatului de a mă da mare cu spoiala mea de cultură).

Spre deosebire producțiile precedente, cineastul nu mai uzează de mecanisme contrapunctale, ci lasă narațiunea, absurdă cum e ea, să curgă, iar pe parcurs dă în toți și toate cu mare poftă, beneficiind și de cele mai ample resurse de mizanscenă de până acum.

Îți plac, nu-ți plac filmele lui McKay, un aspect e incontestabil – lucrează extraordinar cu interpreții.

Da, e ușor de zis, când ai asemenea material actoricesc la dispoziție, dar tot impresionat am fost de cum și-au făcut toți treaba, de la Leonardo DiCaprio și Jenniffer Lawrence până la Arianda Grande.

Hai să zicem că Meryl Streep n-a nădușit pentru ce-are de jucat, însă e atât de mare, că și puținul ăsta e jucat cu stil, Mark Rylance drept unul dintre fondatorii Google (nu mi-aduc aminte care, îi încurc tot timpul) e adorabil de respingător și tot așa despre fiecare.

Plăcerea la Don’t Look Up vine din lucrurile mici, din replicile sublime, ba chiar vecine cu genialul, distribuite pe tot parcursul filmului și repartizate mai echitabil decât va fi vreodată averea pe planeta asta.

V-aș produce amorțeală la deget, dacă v-aș obliga să derulați, ca să le citiți pe toate, așa că las doar cu una, la care am râs de m-am prăpădit atunci și râd și acum, de nu mai nimeresc tastele.

Timothée Chalamet pe bancheta din spate a automobilului lui DiCaprio, cu plete netunse, nespălate, cu șapca întoarsă invers și foarte serios:

Mr. Mindy, can I get vulnerable in your car?

Așa că relaxați-vă și distrați-vă la Don’t Look Up, e cel mai bun lucru pe care îl puteți face pentru voi, pentru ceilalți și pentru planeta asta.