Între iulie 2015 și februarie 2017, Oliver Stone a făcut ceva ce nu va mai face și nu va mai vrea să facă nimeni niciodată.
A avut o serie de discuții cu tartorul de la Kremlim, grupate în seria intitulată The Putin Interviews.
Pe parcursul a patru episoade de câte 50 de minute, avem ocazia să deslușim cine este Putin.
Mie unuia, mi s-a părut suprema întruchipare a omului sovietic, care vorbește și gândește abstracțiuni, fără pic de preocupare pentru individ, minte cum respiră, e obsedat de control și are o preocupare apăsată pentru chestiunile militare și de forță armată.
Nu neg, are o inteligență peste media politicianului de azi, o cultură aparent bogată și fluență în discurs.
La astea se adaugă deja plăcerea-i bineștiută de a insulta și umili pe ceilalți (vezi episodul de la finala Campionatului Mondial din 2014), precum și o aroganță care, deși mascată sub falsa modestie a unui Richard III, răzbate uneori fulgerător.
Dar ce este mai important este că, pentru mine, protagonistul acestor interviuri nu este Putin, ci Oliver Stone.
Da, știm că are înclinații așa-zis de stânga și că este critic la adresa multor practici ale politicii externe americane, dar tot n-ai cum să nu rămâi uimit și încântat de cum interacționează cu un asemenea tiran.
Manifestă deferență și interes, dar nu servilitate.
Pune întrebări spinoase, dar nu atacă precum un jurnalist în căutare de senzație.
Recunoaște păcatele compatrioților, dar n-are rețineri să le scoată în evidență și pe ale rușilor.
Ascultă cu atenție, dar nu ezită să intervină când are ceva de spus.
Face glume cu Putin.
Glume!
La un moment dat, când însuși rusul mustăcea la finalul unui expozeu în care mai mult ocolise răspunsul, în fapt validându-l, Stone îi spune că seamănă cu o vulpe care a fost prinsă ieșind din coteț.
Iar Putin râde și o face sincer, iar asta e limpede, pentru că, în alte situații, ochii demonstrau că doar mimează această reacție.
Mai mult, sunt momente când Putin pare de-a dreptul încântat că are de-a face cu o persoană care îi dă ocazia să se exprime fără să sară ca arsă la ce spune, cu o persoană care știe și înțelege multe, cu o persoană către care poate deschide frânturi din zona sa privată.
Când îi arată statueta lui Jigoro Kano (fondatorul Judo-ului, de care știm e că pasionat), se întoarce către regizor și îl întreabă ca un copil dornic de aprobare: Do you like it?
Și da, o face în engleză, o raritate în cadrul interviurilor.
Iar cea mai tare dovadă că Stone a reușit ceva incredibil este că Putin îi face favoarea de a privi împreună cu el Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb al lui Stanley Kubrick.
Și, culmea, se vede de pe figura lui că nici nu prea-i place, în timp ce Oliver Stone moare de dragul filmului pe care probabil îl știe pe de rost.
Dar, ce să-i faci, oaspetele e important.
Minutele de final demonstrează că între acești doi oameni atât de diferiți s-a conturat o legătură emoțională autentică.
Cu o gravitate diferită de aerul relaxat și hâtru din restul timpului, Oliver Stone îi readuce aminte lui Vladimir Putin că puterea corupe, iar puterea corupe în mod absolut, mai ales când o exerciți atât de mult timp.
Iar înainte de a se despărți, Putin îl avertizează pe Stone că o să fie atacat de mulți pentru aceste interviuri, care nu corespund imaginii demoniace pe care Occidentul o are despre el. Ceea ce s-a și întâmplat, un indicator al stupizeniei multor oameni, care nu văd și nu ascultă decât ce corespunde cu ideile pe care deja le au.
Nu ne place, dar e un fapt că Vladimir Putin și-a scris cu sânge numele în istoria lumii și noi îl vom pomeni și blestema multe generații de-acum încolo.
The Putin Interviews vor fi material de studiu pentru istoricii viitorului.
Deocamdată sunt, însă, dovada că America, în ciuda ipocriziei, lăcomiei și aroganței ei, poate produce indivizi care îl pot face până și pe un tiran să redevină om pentru scurt timp.
Într-o lume de Putini, eu vreau să fiu Oliver Stone.
