Homo Sovieticus vs Homo Americanus

Între iulie 2015 și februarie 2017, Oliver Stone a făcut ceva ce nu va mai face și nu va mai vrea să facă nimeni niciodată.

A avut o serie de discuții cu tartorul de la Kremlim, grupate în seria intitulată The Putin Interviews.

Pe parcursul a patru episoade de câte 50 de minute, avem ocazia să deslușim cine este Putin.

Mie unuia, mi s-a părut suprema întruchipare a omului sovietic, care vorbește și gândește abstracțiuni, fără pic de preocupare pentru individ, minte cum respiră, e obsedat de control și are o preocupare apăsată pentru chestiunile militare și de forță armată.

Nu neg, are o inteligență peste media politicianului de azi, o cultură aparent bogată și fluență în discurs.

La astea se adaugă deja plăcerea-i bineștiută de a insulta și umili pe ceilalți (vezi episodul de la finala Campionatului Mondial din 2014), precum și o aroganță care, deși mascată sub falsa modestie a unui Richard III, răzbate uneori fulgerător.

Dar ce este mai important este că, pentru mine, protagonistul acestor interviuri nu este Putin, ci Oliver Stone.

Da, știm că are înclinații așa-zis de stânga și că este critic la adresa multor practici ale politicii externe americane, dar tot n-ai cum să nu rămâi uimit și încântat de cum interacționează cu un asemenea tiran.

Manifestă deferență și interes, dar nu servilitate.

Pune întrebări spinoase, dar nu atacă precum un jurnalist în căutare de senzație.

Recunoaște păcatele compatrioților, dar n-are rețineri să le scoată în evidență și pe ale rușilor.

Ascultă cu atenție, dar nu ezită să intervină când are ceva de spus.

Face glume cu Putin.

Glume!

La un moment dat, când însuși rusul mustăcea la finalul unui expozeu în care mai mult ocolise răspunsul, în fapt validându-l, Stone îi spune că seamănă cu o vulpe care a fost prinsă ieșind din coteț.

Iar Putin râde și o face sincer, iar asta e limpede, pentru că, în alte situații, ochii demonstrau că doar mimează această reacție.

Mai mult, sunt momente când Putin pare de-a dreptul încântat că are de-a face cu o persoană care îi dă ocazia să se exprime fără să sară ca arsă la ce spune, cu o persoană care știe și înțelege multe, cu o persoană către care poate deschide frânturi din zona sa privată.

Când îi arată statueta lui Jigoro Kano (fondatorul Judo-ului, de care știm e că pasionat), se întoarce către regizor și îl întreabă ca un copil dornic de aprobare: Do you like it?

Și da, o face în engleză, o raritate în cadrul interviurilor.

Iar cea mai tare dovadă că Stone a reușit ceva incredibil este că Putin îi face favoarea de a privi împreună cu el Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb al lui Stanley Kubrick.

Și, culmea, se vede de pe figura lui că nici nu prea-i place, în timp ce Oliver Stone moare de dragul filmului pe care probabil îl știe pe de rost.

Dar, ce să-i faci, oaspetele e important.

Minutele de final demonstrează că între acești doi oameni atât de diferiți s-a conturat o legătură emoțională autentică.

Cu o gravitate diferită de aerul relaxat și hâtru din restul timpului, Oliver Stone îi readuce aminte lui Vladimir Putin că puterea corupe, iar puterea corupe în mod absolut, mai ales când o exerciți atât de mult timp.

Iar înainte de a se despărți, Putin îl avertizează pe Stone că o să fie atacat de mulți pentru aceste interviuri, care nu corespund imaginii demoniace pe care Occidentul o are despre el. Ceea ce s-a și întâmplat, un indicator al stupizeniei multor oameni, care nu văd și nu ascultă decât ce corespunde cu ideile pe care deja le au.

Nu ne place, dar e un fapt că Vladimir Putin și-a scris cu sânge numele în istoria lumii și noi îl vom pomeni și blestema multe generații de-acum încolo.

The Putin Interviews vor fi material de studiu pentru istoricii viitorului.

Deocamdată sunt, însă, dovada că America, în ciuda ipocriziei, lăcomiei și aroganței ei, poate produce indivizi care îl pot face până și pe un tiran să redevină om pentru scurt timp.

Într-o lume de Putini, eu vreau să fiu Oliver Stone.

Sezon de Oscar 2022 – Robin Robin

Pe măsură ce am înaintat în vârstă, am devenit mai înțelept și am început să fiu mai cu băgare de seamă la categoriile de la Oscaruri pe care le ignoram înainte din oficiu.

Anul trecut, de pildă, m-am lăsat devastat de If Anything Happens I Love You, care a câștigat statueta pentru cel mai bun scurtmetraj animat, iar anul acesta Netflix propune încă un candidat serios pentru același premiu – Robin Robin.

Și, pentru că numai de poezia tragediei nu aveam nevoie acum, această creație lui Daniel Ojari și Michael Please vine să ne aducă aminte de perenitatea frumuseții și bunătății în lume.

Un ou de prigorie cade din coș în timpul unei furtuni, dar este recuperat și îngrijit de o familie de șoricei inimoși, iar puiul ieșit din găoace devine parte a ei, făcând o groază de boroboațe în timpul expedițiilor de șterpelire de firimituri.

Pe parcurs, Robin Robin (joc de cuvinte intraductibil în română, deoarece Robin este și ”prigorie”, dar și numele său) își descoperă adevăratele origini și le exploatează în moduri pe care merită să le descoperiți împreună, mari și mici.

Remarcabil este că, în doar jumătate de oră, Robin Robin marchează toate momentele-cheie ale unei narațiuni, are timp să contureze personaje, ba mai găsește loc și pentru numere muzicale adorabile, în buna și îndelungata tradiției a unor My Fair Lady sau The Sound of Music.

Totul este realizat cu o pufoasă și irezistibilă tehnică stop-cadru (stop-motion în engleză), iar vocile sunt impecabil potrivite, cu mențiuni pentru Richard E. Grant în rolul coțofenei (v-am mai spus cât le îndrăgesc această pasăre?) sau Gilliam Anderson (agenta Scully din Dosarele X) în cel al mâței malefice, pentru că, precum în orice basm, e nevoie și de un zmeu și cine altcineva poate înspăimânta niște rozătoare și înaripate?

Perioada ideală de văzut Robin Robin este Crăciunul, dar de spiritul lui avem mare nevoie oricând.

Mai ales acum.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Encanto

Lead Me Home

The Lost Daughter

Nightmare Alley

Three Songs for Benazir

Liliacul are vieți multe

Înainte să vorbim despre The Batman cel din 2022, hai să trecem în revistă abordările artistice ale acestei mitologii moderne.

Am avut diada carnavalesc-macabră a lui Tim Burton (Batman și Batman Returns), care, dacă facem excepție de Jokerul lui Heath Ledger, ne-a oferit personaje negative emblematice greu de egalat (Jokerul lui Jack Nicholson, Penguin al lui Danny DeVito sau Catwoman a lui Michelle Pfeiffer).

Am avut diada bombastic-kitschoasă a lui Joel Schumacher, dintre care o peliculă funcționează la limită (Batman Forever, nu în ultimul rând grație unei Nicole Kidman sexy de nu se poate), alta e catastrofală (Batman and Robin), în ciuda unui Arnold Schwarzenegger cu niște calambururi memorabile.

Am avut și triada intelectual-realistă a lui Christopher Nolan, care descrie un grafic precum clopotul lui Gauss, cu un Batman Begins cu potențial, dar nu pe deplin exploatat, cu un The Dark Knight desăvârșit și cu un The Dark Knight Rises cocârjat de presiunea de a veni după o capodoperă.

Cu acest istoric al justițiarului mascat, ce mai poate aduce Matt Reeves cu The Batman?

În primul rând, o abordare naturalist-apăsătoare, chiar mai ancorată în contemporaneitate decât Nolan și la ani-lumină depărtare de expresionismul lui Burton.

Nu lipsesc ocheadele către predecesori, în special cel direct, iar anumite scene sunt deliberat construite să le oglindească pe cele anterioare sau să le confere noi dimensiuni, provocându-te să cauți paralele și comparații.

Dar asta nu înseamnă că The Batman nu funcționează pe cont propriu.

Dimpotrivă, o face și o face foarte bine, pentru că filmul se depărtează și mai mult de aerul de basm dihotomic și se desfășoară cu acumularea proprie unei povești polițiste (cu influențe dintr-o legendă a genului, pe care v-o las să o descoperiți singuri), într-un Gotham corupt până în măduva oaselor, în care figuri publice devin victime ale unui ucigaș în serie pus pe cimilituri.

În încercare de a da de cap acestor omoruri, Batman descoperă un păienjeniș de interese transpartinice și practici oneroase, atât de familiare, că mi se părea uneori că e vorba de PNRR-ul ăla pe care se bat partidele noastre precum căinii de pripas pe o ciozvârtă aruncată în drum.

Atmosfera apăsătoare și meșteșugul vizual se vădesc încă de la primele secvențe, iar regizorul reușește să păstreze ștacheta sus până la finalul a trei ore care îți țin atenția trează și simțurile încordate.

Ce-i drept, acțiunea începe să gâfâie undeva în a doua jumătate, iar scenariul nu se poate sustrage unor rezolvări de tip deus ex machina, dar aceste mici neajunsuri sunt pe deplin compensate de modul cum tehnologia e integrată narațiunii, iar rețelele sociale capătă utilizări înfiorătoare, dar plauzibile.

Hai să vedem și cum e cu personajele care populează acest Gotham adus la zi.

Robert Pattinson reactivează placiditatea din The Twilight, dar nu dăunează prea mult, oricum în cea mai mare parte a timpului e cu mască, având gesturile de culturist în cantonament și vocea de tabagist deja bineștiute. Dramele interioare care îl muncesc vin mai puțin cu interpretarea, ci mai degrabă cu mizanscena pe care Matt Reeves o stăpânește fără greșeală.

Andy Serkis n-are mare lucru de făcut ca majordomul Alfred, John Turturro reușește să-și reprime pornirile de comediant și să facă pe mafiotul, iar Jeffrey Wright este un integru comisar Gordon.

Mai multă savoare aduce silueta cu adevărat felină a lui Zoe Kravitz, al cărei chip are și ceva pisicesc adecvat rolului, cât despre Colin Farrell ca The Penguin, încă nu îmi vine a crede că personajul ăsta pitoresc în diformitatea lui, cu tușe de De Niro sau Duvall, este același tip arătos din Phone Booth sau In Bruges. Nu e un geniu al răului, dar aduce plăcerea indispensabilă acestor basme moderne, adică delectarea cu repulsia față de unul dintre cei răi.

Mai e și The Riddler al lui Paul Dano, un pic previzibil, mai ales dacă îi ști stilul, dar aș fi un monstru, dacă aș știrbi enigma în ceea ce-l privește.

Un hâtru spunea că Batman nu e un justițiar prea competent, din moment ce trebuie să se revină la fiecare generație.

Nu-i nimic, sunt multe de făcut pe lumea asta nebună.

And now a new one has risen, the hero we need, but do not deserve right now.

A silent guardian, a watchful protector.

The Batman.

Sezon de Oscar 2022 – Three Songs for Benazir

Ca pondere a contribuției, Netflix domină copios această ediție a Oscarurilor. Nu e categorie unde să n-aibă reprezentare, dar e una pe care aproape a acaparat-o, cea a documentarului scurt.

Am discutat despre Lead Me Home, care, în ciuda tematicii de o tristă actualitate, pălește ca impact în fața lui Three Songs for Benazir.

Pelicula realizată de Elizabeth și Gulistan Mirzaei are loc într-un Afganistan de dinainte de întoarcerea la putere a talibanilor și îl urmărește pe Shaista, un tânăr dintr-o tabără de refugiați, pe care îl bate gândul să se înroleze, ca să-și depășească umila condiție de făcător de cărămizi de chirpici.

Dacă ar fi fost vorba de un film artistic, cel care l-ar fi interpretat pe protagonist așa ar fi avut Oscarul în buzunar. Cu un facies pitoresc și expresiv, în acel mod reținut al orientalului, Shaista găsește chiar și în cele mai grele momente puterea să își manifeste afecțiunea față de soția Benazir, cea pe care o regăsim în titlu, și nu oricum, ci prin intermediul cântecului și poeziei, mijloace artistic specific zonei de iradiere culturală a Persiei.

Iar dacă nu mă credeți în privința Oscarului aceluia ipotetic, așteptați numai până spre final, când destinul său ia o turnură sfâșietoare.

Three Songs for Benazir ar fi un munte de umanitate chiar și independent de situația în care ne găsim, însă, vizionat în contextul invaziei Ucrainei de către Rusia, catalizează câteva concluzii relevante.

Unul este infernul la care sunt condamnați refugiații, mai ales când numărul lor este atât mare, iar durata dislocării atât de lungă, încât ajung să formeze enclave sărace și năpăstuite în zona sau țara în care ajung (vezi District 9). De notat, pentru că noi, românii, încă privim fenomenul de la granițe prin lupa romantică a generozității de moment.

Apoi, canalele media, online sau televizate, au distribuit copios imagini cu tineri imberbi trimiși de Putin în Ucraina, dezorientați și nu foarte bogați cu duhul. Zbaterile lui Shaista din acest scurt documentar ne arată că, într-o țară subdezvoltată (iar Rusia are porțiuni nu diferite de Afganistan), pentru unii adolescenți cătănia este cam singura cale de urmat.

Nu în ultimul rând, unul dintre mesajele răspândite de activiștii pro-ruși și preluate de cei naivi sau de cei care au impresia că sunt echidistanți este că lumea e ipocrită și n-a sărit ca arsă când orori similare cu cele la care sunt supuși ucrainenii în aceste momente s-au petrecut în Siria sau Afganistan sau Yemen. Dincolo de propagandă și de relativizarea pe care o induce pentru a înmuia revolta împotriva lui Putin și a ciracilor săi, merită să ne amintim că suferința e aceeași peste tot, nu doar cea din proximitatea geografică, deși aceea doare mai tare.

O lume nu se poate numi bună dacă e bună doar pe ici, pe colo.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Encanto

Lead Me Home

The Lost Daughter

Nightmare Alley

Sezon de Oscar 2022 – Nightmare Alley

Alături de West Side Story, la ediția aceasta a Oscarurilor, și Nightmare Alley vine ca un film de care nu aveam neapărată nevoie, deoarece există o versiune anterioară remarcabilă, în cazul de față ecranizarea din 1947, avându-l drept protagonist pe Tyrone Power la apogeul charismei și sex-appeal-ului.

Și tot ca la West Side Story, singura rațiune de a fi a producției celei noi este că povestea încape pe mâna unui regizor adecvat, în cazul de față Guillermo del Toro, a cărui aplecare către macabru vine mânușă peste această tramă narativă.

Un tip aciuat la un circ învață tainele unui sistem de a mima citirea gândurilor și, furat de succesul și puterea pe care i le aduce, se lasă prins în mrejele unei combinații cu urmări funeste.

Mai multe nu vreau să vă spune, deoarece merită să aveți parte de evoluția personajului jucat cu deja obișnuitu-i farmec de Bradley Cooper, e o lecție elocventă, aplicabilă chiar evenimentele tragice în curs.

E clar lui del Toro i-a fost drag să-și manifeste abilitățile în Nightmare Alley. Deși nu alterează esența acțiunii originalului, ci doar adăugă un final cu tâlc, broderiile vizuale și de compoziție sunt încântătoare, bineînțeles, dacă aveți un pic de stomac puternic.

Ba mă încumet să zic că este mult peste aiureala multipreamiată numită The Shape of Water.

M-a impresionat cu precădere prima parte a filmului, cea care are loc în universul circului, atât de sinistru și fascinant, încât m-a trimis cu gândul la două capodopere din domeniul jocurilor pe calculator – Sanitarium și Pshychonauts.

Ambele au câte un nivel de acest fel, memorabil și atât de sinistru, încât nu te poți întreba de ce oare un loc de divertisment a ajuns să aibă astfel de ipostaze în mentalul colectiv.

Poate pentru că materializează angoasele și deviațiile pe care le împărtășim doar psihologului sau duhovnicului?

Pe lângă virtuozitatea vizuală, materializate în binemeritate nominalizări pentru costume, decoruri și imagine, Nightmare Alley de acum plusează cu încă un aspect față de versiunea cea veche.

Dacă acolo toată atenția era absorbită covârșitor de persoana lui Tyrone Power, aici meritele interpretative se distribuie mult mai democratic. Pe lângă prestația meritorie a lui Bradley Cooper (ascultați numai cum își modulează vocea în funcție de context), nu e actor de marcă în acest film care să nu aibă măcar un moment de efect.

Și nu sunt puțini: Rooney Mara, Willem Dafoe, Toni Collette, David Strathairn, Richard Jenkins, Mary Steenburgen, Ron Pearlman. Ca să-l parafrazez pe amicul Victor, cu care am împărtășit fiorul întunericului de cinema, când ai așa nume la dispoziție, n-ai cum să nu faci ceva tare de tot.

O menține specială i se cuvine lui Cate Blanchett, care își compune personajul după toate canoanele femeii fatale a filmelor noir din perioada lor de glorie (Barbara Stanwyck în Double Indemnity este primul exemplu care îmi vine în minte). Interacțiunile dintre ea și Cooper sunt un veritabil Război Rece, un melanj de reconciliere mimată, aroganță și duplicitate.

S-a vorbit mult despre faptul că Nightmare Alley și-a găsit locul pe lista pentru cel mai bun film, în dauna unor pelicule considerate mai adânci, precum The Lost Daughter, care a punctat cu scenariul sau actrițele.

Pot să înțeleg obiecțiile, însă mi-e tot la fel de limpede că Hollywood-ul are nevoie să recompenseze și meșteșugul de a plăsmui vise.

Chiar și când acestea sunt coșmaruri.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Encanto

Lead Me Home

The Lost Daughter

Sezon de Oscar 2022 – The Lost Daughter

De când urmăresc cu atenție, dar fără îngrijorare, sezoanele de Oscar, au constatat că există mai întotdeauna câte un film care bifează nominalizări importante, dar care nu se regăsește în lista cea lungă pentru statueta supremă (bineînțeles, asta se aplică de când s-a reintrodus sistemul cu mai multe de cinci producții desemnate acolo).

Mă gândesc la Foxcatcher sau The Master, iar acum i se aplică peliculei The Lost Daughter, scrisă și regizată de Maggie Gyllenhaal, care și-a pus în cap să transpună pe ecran un roman de Elena Ferrante și care a făcut-o cu acea inspirată apăsare, proprie actorilor ajunși de partea cealaltă a camerei.

Motivul pentru care filmul n-a prins lista celor zece este că, în ciuda virtuților, și nu puține, pe care le are, este atât de lent, încât privitorii au adormit și n-au mai apucat să-și exercite dreptul la vot.

O profesoară de vârsta a doua se instalează pe o insulă grecească în timpul vacanței de vară și, din cauza singurătății și a interacțiunii cu alții de prin zonă, manifestă treptat un arsenal consistent de angoase și dezechilibre sufletești, a căror sursă ni se dezvăluie prin amintiri în care vedem cum versiunea ei mai tânără a avut de gestionat ambiții de intelectuală și ipostază de mamă de fete neastâmpărate.

Într-un rol cu adevărat principal (nu precum cel din The Favourite), Olivia Colman demonstrează că este una dintre cele mai înzestrate interprete ale momentului. Variația subtilă sau elocventă a grimaselor, aerul chinuit cu care răspunde la anumite întrebări, tăcerile semnificative compun o personalitate pe care încerci să o decodezi și să o judeci. Și nu îți iese de două ori la fel.

Întru complicarea speței intervine versiunea ei mai tânără, jucată cu egală eficiență emoțională de Jessie Buckley, iar faptul că ambele actrițe sunt nominalizate este o recunoaștere a coerenței psiho-temporale a personajului (o performanță similară cu a tandemului Judi Dench/Kate Winslet din Iris), liant fiind și modul cum Maggie Gyllenhaal ne servește picătură amară după picătură amară, într-o demonstrație a zicalei că nu poți fugi de tine însuți.

Sau însăți.

Un amănunt simpatic este că această ediție a Oscarurilor aduce o parțială curățare a CV-urilor interpretative ale protagoniștilor din porcărioara Fifty Shades of Gray – Jamie Dornan în Belfast și Dakota Johnson aici, minunat amestec de lascivitate și vulnerabilitate.

În Grecia, cu cerul ei de cleștar și cu soarele ei arzător s-a născut filosofia.

Asta înseamnă Gnothi seauton a.k.a. Noscpe te ipsum a.k.a. Să te cunoști pe tine însuți.

Ceea ce e uneori e insuportabil.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Encanto

Lead Me Home

Sezon de Oscar 2022 – Lead Me Home

Chiar dacă vă interesează cursa Oscarurilor, sunt șanse destul de reduse să vă fie familiar acest titlu, deoarece aparține unei categorii (Documentar scurt) care ne atrage atenția la fel de puțin precum însuși subiectul lui – oamenii străzii.

În patruzeci de minute, ni se oferă o panoramă ușor dezlânată, dar totuși dureroasă, a unui fenomen care în orașele Los Angeles sau San Francisco a atins dimensiuni uluitoare.

Realizatorii Pedro Jos și Jon Shenk sunt animați de intenții generoase și lucide, dar nu aleg cele mai bune procedee stilistice. Cadre de filmare accelerată (precum în superbele creații ale lui Ron Fricke) nu prea își au locul aici, iar linia prezentării este fracturată, oscilând permanent între frescă realistă și eseu menit a trezi compasiune.

Mai presus de toate, antiteză zgârie-nori vs. corturi este mult prea apăsat livrată.

Au fost, însă, momente, când Lead Me Home chiar îți ajunge la minte și la suflet.

Există o scenă care redă fugitiv dezbaterea dintr-un cartier, referitoare la deschiderea unui nou adăpost pentru cei lipsiți de un acoperiș deasupra capului, iar părerile exprimate variază de la îndemnuri la compasiune la refuz și chiar la protestul împotriva stigmatizării corecte politic a celor care nu vor să aibă astfel de persoane în preajma lor și a locurilor pe unde le cresc copiii. Aș vrea să văd și în România astfel de practica a agorei cu adevărat utile, nu doar părerologi online, care nu scot capul din telefon, să se implice într-o amărâtă de chestiune a blocului unde locuiesc.

Și dacă strâmbi din nas de regulă când treci pe lângă un om al străzii, tot te vor mișca mărturiile celor pe care Jos și Shenk i-au ales spre a-i intervieva. Unii sunt, de acord, inestetici, alții reduși intelectual, dar niciunuia nu-i poți poți contestat simpla calitate de om.

Iar alții, precum domnul de culoare cu ochelari, este atât de lucid, atât de curat, fizic și sufletește, încât n-ai zice, trecând pe lângă el, că doarme în mașină sau în cort.

Poate că a făcut alegeri greșite la un moment dat, dar nu avem cum să excludem rolul nefast al unei societăți încă prea egoiste, prea indiferente, prea complicate pentru mulți semeni de-ai noștri.

Lead Me Home e despre SUA, dar mai deunăzi citeam că a crescut numărul celor fără casă în București și, probabil, în tot restul țării.

E un defect al lumii contemporane pe care merită măcar să îl conștientizăm.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Encanto

Crimuțe în Egipet (atunci și acum)

Agatha Christie ne-a lăsat o comoară.

Un tezaur de romane și povestiri care pot fi luate și reluate înspre a fi ecranizate și nu-și pierd niciodată farmecul.

Între acestea, Death on the Nile ocupă un loc fruntaș, grație localizării într-un cadru atât de exotic, dar și mozaicului de personaje care uneltesc și mint și te provoacă să le suspectezi, captive fiind într-un spațiu restrâns, adică pe un vas de croazieră străbătând fluviul care ne-a dăruit Egiptul.

Există o versiune cinematografică din 1978 și una din 2022, iar pentru mine va fi o plăcere să mă las în voia comparării lor.

Cea cu vârstă mai înaintată vine cu două avantaje imbatabile.

Unul este filmarea câtorva scene chiar la fața locului (fapt irepetabil astăzi), prilejuind câteva momente memorabile, precum escaladarea Piramidei lui Keops de cei doi amorezi sau scena cu potențial funest, petrecută între coloanele de la Karnak.

Apoi, distribuția! E o încântare să enumăr toate aceste nume: Peter Ustinov, Mia Farrow, David Niven, Bette Davis, Maggie Smith, Angela Lansbury, Jack Kennedy, Jack Warden, Jon Finch, (Macbeth al lui Polanski), Olivia Hussy (Julieta lui Zeffirelli), Jane Birkin. Sunt atâtea Oscaruri pe aici, încât mă mir că nu s-a scufundat vaporul de la atâtea statuete.

Cu un omolog așa titrat, mai are această variantă modernă a lui Kenneth Branagh vreo modalitate să se distingă prin ceva?

Bineînțeles, mizanscena, mai înainte de toate.

După un început fastuos, filmul din 1978 se cam împotmolește narativ, pentru că regia lui John Guillermin e cam statică și lasă suspansul mai mult în seama interacțiunilor dintre fabuloșii interpreți. De cealaltă parte, cineastul care anul ăsta a intrat în istoria Oscarurilor (ca să n-o lungesc, uitați-va la ce categorii a fost nominalizat de-a lungul timpului) nu își folosește doar meșteșugului cinematografic, ci și pe acela al omului de teatru, compunând secvențe care încântă prin simpla lor compoziție.

Interogarea fiecărui suspect de pe vas este realizată altfel și altundeva, ca o panoplie a infinitelor trucuri magice pe care arta audio-vizuală le poate plăsmui.

Monumentele legendare ale Egiptului nu sunt reale, ci reproduse cu ajutorul tehnologiei, suficient de ostentativ, să îți fure privirea, dar și suficient de stilat, să sporească la atmosfera de intense pasiuni aducătoare de belele.

Apoi, nici distribuția versiunii din 2022 nu e de lepădat.

Să începem cu maestrul micilor celule cenușii, Hercule Poirot însuși.

Al lui Peter Ustinov e mai pedant și mai ironic, al lui Branagh este mai grav și mai uman, iar amândoi redau fără cusur indispensabilul și deliciosul accent franțuzesc.

Un aspect pe care l-am remarcat rapid și care m-a pus în situația unui veritabil detectiv de scenariu a fost să stabilesc unde se aseamănă și unde diferă figurile și motivațiile celorlalte personaje, pentru că, în versiunea din 2022, au fost amestecate ca un pachet de cărți de joc și redistribuite, astfel încât, deși narațiunea pornește și se sfârșește în același punct, traseul urmat are deseori alte sinuozități.

Sunt greu de egalat duelul de sarcasme dintre Maggie Smith și o Bette Davis la senectute, dar la fel de arțăgoasă ca în tinerețe, sau cabotinismele dezastruos de comice ale Angelei Lansbury, însă Sophie Okenodo e minunat de afurisită, iar Annette Bening e atât de dominatoare, încât îl poate lua la rost chiar și pe Poirot.

Despre triunghiul amoros în jurul căruia se învârte acțiunea nu o să spun prea multe, pentru că mă ghidez după preceptul că suspansul e sfânt, iar cine îl strică pe al altora merită să ardă în iadul cinefagilor.

Nu pot, totuși, să nu menționez că Death on the Nile cel nou câștigă detașat o rundă în fața celui mai vechi. Față de Lois Chiles, mai degrabă ștearsă ca moștenitoare bogată în bani și în dușmani, Gal Godot, prin înfățișare și atitudine, arată într-adevăr ca o Cleopatră care stârnește atracție și invidie cât cuprinde.

Scena în care se unduiește lasciv pe lângă Armie Hammer și recită replici din Shakespeare, totul pe una dintre statuile de la Abu Simbel, dă dreptate celui care bine a zis că, în istorie, femeia a catalizat multă moarte de om.

Cine, pe cine, cum și de ce, vă las să descoperiți singuri, așa cum încercau spectatorii din jurul meu, șoptindu-și unii altora părerile.

Auzindu-i, îmi zâmbeam cu drag pe sub mustață*, ca Hercule Poirot.

*Imaginară.

Sezon de Oscar 2022 – Encanto

Continuăm seria producțiile care joacă la masa Oscarurilor de anul acesta cu cea mai bine clasată la categoria film de animație – Encanto.

E favoritul pronosticurilor și, pe undeva, și al meu, pentru că, deși are foarte multe lucruri în comun cu The Mitchells vs the Machines, beneficiază de câteva atuuri care vor face diferența, cred.

Și filmul regizat de triumviratul format din Jared Bush, Byron Howard și Charise Castro Smith preamărește familia ca sursă de putere și mântuire în vremuri de restriște, dar nu o mai face într-un cadru contemporan, ci într-unul vag de basm, cu puternice influențe hispanice.

Iată, așadar, un prim avantaj, faptul că va gâdila gustul pentru corectitudine politică al membrilor Academiei și realitatea că segmentul de populație de limbă spaniolă din SUA își revendică o importanță tot mai mare în cadrul societății americane. Practic, Encanto pășește pe drumul deja deschis de Coco.

Dar aș fi obtuz și nedrept, dacă aș spune că valoarea lui Encanto stă doar în specificul său cultural.

Realizarea este egal de bună cu The Mitchells vs the Machines, însă plusează cu niște numere muzicale extraordinar plăsmuite vizual și minunat întoarse din condei. Se simte atingerea lui Lin-Manuel Miranda, care, socotind că anul ăsta e responsabil și de tick, tick… BOOM!, își depune deja candidatura pentru titlul de Jupân al Musicalului Contemporan. Să-l ție cât mai mult, întru delectarea întregului mapamond!

Deși amuzant, înălțător și încurajator, Encanto lasă să răzbată și trimiteri către o lume încărcată de tragism, în care putem identifica greu încercata Columbie, sfâșiată de brutalități și război civil de mult prea mult timp.

Acțiune filmului gravitează în jurul aparent nefericitei Mirabel, descendentă a unui clan ai cărui membri sunt dăruiți cu atribute magice care mai de care generatoare de gaguri haioase. E nefericită pentru că tocmai pe ea a lovit-o pocinogul și nu are niciun har.

Sau cel puțin așa crede, pentru că, în încercarea de a salva căminul familial și, implicit, coeziunea locuitorilor lui, descoperă adevăratul sens al superputerii ei.

Nimic nou, dar perpetuu necesar.

Ce e inedit, totuși, este absența unui personaj negativ întrupat. Nu o Cruella sau Ursula nu amenință armonia familiei, ci metehnele membrilor ei – egoismul, rigiditatea, lipsa de asumare a vulnerabilității și altele de care nu suntem niciunul feriți.

Avem puterea să le depășim?

Encanto ne dă speranțe că da, iar asta e materie primă de Oscar.

Frumos ar fi să îl împartă cu The Mitchells vs the Machines, dar nu o să mă supăr dacă îl ia și singur.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Sezon de Oscar 2022 – The Power of the Dog

S-au anunțat nominalizările pentru Oscarurile din 2022, cu surprizele și dezamăgirile lor, așa că vă invit să deschidem oficial sezonul chibițatului și al datului cu părerea chiar cu favoritul acestei ediții, The Power of the Dog.

The Piano e un film lent, excelent jucat, care dezvăluie aspecte adânci, nu tot timpul plăcute, despre natura umană.

The Power of the Dog este un film lent, excelent jucat, care dezvăluie aspecte adânci, nu tot timpul plăcute, despre natura umană.

Ce diferențiază aceste două producții este perioada de aproape trei decenii care le desparte, răstimp în care Jane Campion a mai înaintat în vârstă, și-a mai nuanțat arta cinematografică, a rulat o căsnicie, a crescut niște copii.

De aceea, acolo unde The Piano e fățiș, The Power of the Dog e mai subtil, unde primul e mai agitat meteorologic, al doilea e mai molcom, unde primul e exotic, al doilea e mai așezat.

În amândouă, însă, predomină viziunea preponderent feminină, ușor caustică, dar deloc eronată, asupra relațiilor dintre indivizi și dintre sexe.

E greu de vorbit despre acțiune în The Power of the Dog, ci mai degrabă despre despre atmosferă și despre conflictele surde pe care le înconjoară.

Pentru că, deși nu se trage vreun foc de armă în acest western, totul este despre dueluri la fel de brutale pentru reglările de conturi între pistolari.

Cowboy-ul înveterat Phil e nemulțumit că fratele mai cizelat și-a luat drept nevastă o văduvă cu copil deja adolescent și o terorizează psihologic neabătut. De la un punct, chiar își pune în cap să-l ia pe al puber sub aripă, ca să scoată om din el.

Pare simplu, dar nu este.

Aici este marea calitate a filmului, deplasarea ipostazelor și percepția noastră asupra lor, pe care le rulăm din nou imediat după finalul de mare efect, dintr-odată luminați asupra multor scene care anterior nu păruseră decât balast.

De aici rezultă și că împărțirea nominalizările pentru interpretare pe care le-a adunat The Power of the Dog este un pic arbitrară.

Ce-i drept, Benedict Cumberbatch (ce ghinion că e în același an cu Will Smith, campion de ordin sentimental) pare ca dictează tot ce se mișcă emoțional pe cuprinsul peliculei, așa că încadrarea sa la actor principal e firească.

Poate că și Jesse Plemons, remarcabil de blând și convențional, merge pus la actor secundar, dar ce facem cu Kisten Dunst și fațetele ei? E soție, e cumnată, e mamă, e victimă, e vinovată, e nevinovată. Pentru un rol chiar mai simplu și mai redus ca durată decât al ei, Patricia Neal din Hud a luat Oscarul pentru rol principal. Facă-se voia Academiei și a criteriilor ei.

Cât despre Kodi Smit-McPhee, un Napoleon Dynamite cu explozie întârziată, vă las pe voi să judecați unde trebuie plasat în economia acestui incredibil joc de putere.

Această fină urzeală de agresiuni e condusă de Jane Campion cu o poezie insuportabilă, cu o precizie infinitezimală a stării de neliniște și cu o ambiguitate atât de studiată, încât e greu să îi zdruncine cineva poziția de favorit absolut la trofeul pentru pentru regie.

Aud că și pentru scenariu adaptat o paște aceeași soartă, așa că în dimineața când aflăm rezultatele, cineasta neozeelandeză va avea brațele încărcate de statuete.

Dar să păstrăm un pic de rezervă, să vedem ce ne rezervă restul panopliei de nominalizări de anul acesta.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up